Grea misie. Ştiu că nu-ţi place fotbalul, că ţi se pare pierdere de vreme atât mersul pe stadion sau privitul meciurilor la televizor, cât mai ales comentatul de după. La o adică, mai mari şanse de a te face să te răzgândeşti, sau cel puţin să laşi de la tine, hai, un 10%, aş avea arătându-ţi câteva partide – de pildă Milan-Liverpool 3-3 (după 3-0 la pauză), în finala Champions League din 2005 (decisă la penalty-uri), România-Argentina 3-2 (cea mai mare victorie a naţionalei noastre) sau Barcelona-Real 5-0 din noiembrie 2010, apogeul fotbalului ca labirint în mişcare.

Dar, pentru că eşti în altă ţară şi oricum mi-ai cerut cauza, nu efectele, am să-ţi rezum ultimele două meciuri pe care le-am văzut. Întâi jocul, apoi chibiţatul

18 mai 2012, derbiul Clujului, în penultima etapă a campionatului: “U” – CFR. La Cluj e o rivalitate mai interesantă decât cea dintre Steaua şi Dinamo, pentru că echipele de aici sunt semnele vizibile a două contrarii: dezinteresul, în sensul de “artă pentru artă”, şi interesul, utilitatea, rezultanta palpabilă.

Colaterale pe care trebuie să le ştii: “U” nu a mai câştigat de 40 de ani un meci de prima divizie cu rivala sa, iar CFR devine campioană dacă învinge. În urmă cu 4 ani, CFR a obţinut primul său titlu după un 1-0 pe terenul lui “U”, în ultima etapă. Antrenorul de atunci e din nou pe banca oaspeţilor, revenit după 4 ani.

Încă ceva: în debutul partidei, galeria lui “U”, poate cea mai frumoasă din ţară, afişează bannere imense pe care sunt reprezentate simplificat monumentele cu încărcătură naţional(ist)ă din oraş: Lupa Capitolina, Memorandiştii, Avram Iancu, Mihai Viteazul şi Baba Novac.

“U” joacă mult mai bine în prima repriză, pune suflet, se vede că “îşi doreşte mai mult victoria”, cum spun fotbaliştii, fără teamă de clişee, la declaraţiile de presă. Şi reuşeşte să şi înscrie. CFR nu leagă mai nimic, nu arată deloc a campioană. Imediat după pauză, gazdele marchează din nou şi peluza Şepcilor Roşii cântă a speranţă de ieşire din pustiul celor 40 de ani. E 2-0 şi, în acest campionat, “U” n-a pierdut niciodată după un avantaj de două goluri.

Şi-atunci se întâmplă ceva: vedeta lui “U”, talentatul indolent care apare mai des în tabloide decât la rubrica “marcatori” din cronici, e eliminat pentru o prostie. Din acel moment, se rupe totul, “alb-negrii” se retrag inexplicabil, chiar dacă 10 la 11 nu e un capăt de lume, ceferiştii zburdă, pasează, atacă, trag la poartă. Cei care au controlat jocul în primele 50 de minute lasă toată iniţiativa neputincioşilor de până acum. Iar aceştia, firesc, înscriu o dată, apoi şi a doua oară.

Când mai sunt 2 minute şi pare că meciul se va termina egal, un atacant de la CFR cade în careul lui “U” ca electrocutat şi arbitrul acordă “11 metri”: execută şi marchează căpitanul oaspeţilor, acelaşi care înscrisese şi golul istoric din urmă cu 4 ani.

Se termină: CFR e campioană pentru a treia oară, iar “U” rămâne în deşertul frustrării. Galeria Şepcilor Roşii are puterea să cânte “Slavă ţie, studenţie” în timp ce “duşmanii” săi se caţără pe garduri pentru a fi îmbrăţişaţi de propriii fani.

19 mai 2012, finala UEFA Champions League: Bayern München – Chelsea. Se joacă tocmai la München (oraşul care găzduieşte finala se decide cu un an înainte), iar nemţii pornesc mari favoriţi. Şi nu doar pentru că sunt acasă, ci pentru că formează o echipă matură, care poate domina aproape orice adversar şi care se apără la fel de eficient. În semifinale, cele două au eliminat poate cele mai bune echipe din lume: Bayern, pe Real Madrid, iar Chelsea, pe Barcelona.

Într-un fel, e o finală a outsider-ilor, a ambiţioşilor care s-au dovedit mai puternici decât puternicii. Şi curgerea meciului o confirmă: vedem o ciocnire de voinţe, fără prea multe faze de poartă, dominată de nemţi. Care înscriu în minutul 83, pe merit, şi ai zice că s-a terminat, pentru că şapte minute sunt o răsuflare pentru o echipă fără fisuri. Totul pare a se îndrepta spre un deznodământ aşteptat, pariorii care au riscat nu vor primi satisfacţie, dar iarăşi, cu două minute înainte de final, se produce miracolul: Chelsea, care s-a apărat aglomerat, sperând într-o singură înţepătură veninoasă, egalează datorită marii sale vedete, un atacant african. Prelungiri.

Nemţii îşi continuă jocul nestrămutat şi obţin un penalty, la un fault comis în careu chiar de africanul definitoriu. Se deschide o nouă fereastră spre visul unei sărbători müncheneze. Însă cel mai tehnic jucător al lui Bayern ratează, şi nimic nu se mai petrece până la sfârşitul jumătăţii de oră suplimentare.

Urmează câte 5 lovituri de la 11 metri. Primul care execută de la Chelsea, un spaniol, are privirea aceea ezitantă, de labil, şi portarul lui Chelsea îl simte. Nemţii, în schimb, se concentrează previzibil, trimit în plasă primele trei lovituri, ba al treilea penalty e transformat chiar de portarul lor, ca un soi de strivire psihică a omologului său.

Vine cel de-al patrulea de la Bayern, un croat – între timp, englezii n-au mai greşit -, şi portarul lui Chelsea, care împlineşte 30 de ani fix astăzi (pentru că e trecut de miezul nopţii, suntem deja duminică, 20 mai), apără. Al patrulea englez înscrie: 3-3.

Urmează simbolul echipei germane, Schweinsteiger, turnul lor de control mental, übermensch-ul, care, pentru că i-a dus la victorie de atâtea ori, a fost lăsat ultimul, pentru siguranţă. Şi el trimite mingea în bară, se prăbuşeşte, şi vine al cincilea de la englezi, “turnul” lor – bineînţeles, africanul -, dar de-acum sorţii au schimbat tabăra, nemţii au irosit trei şanse de-a se întâlni cu gloria, iar africanul, omul în jurul căruia s-a învârtit roata destinului, izbândeşte încă o dată.

Multinaţionala “de cartier” londonez patronată de un miliardar rus a supus simbolul temeiniciei germane chiar în fieful său bavarez.

*

Gata. Am povestit mult mai mult decât era cazul şi cine ştie dacă nu ţi-ai pierdut răbdarea. “Ok, şi unde vrei să ajungi?”, parcă te văd întrebându-mă. “Nu mi-ai spus nimic nou – ştiam că există suspans, că fotbalul e, poate, cel mai eficient înlocuitor al războiului”, îţi spui, probabil. “De ce, totuşi, fotbalul?”

Să o luăm dinspre exterior, cu speranţa că vom ajunge şi la miezul explicaţiei.

Nivelul 0, pe care-l percepem imediat: fotbalul este, probabil, cel mai accesibil joc de pe pământ, atât practic, pentru că orice copil sau adult poate lovi o piatră să o trimită printre două repere, cât şi mental, deoarece privitorul are o referinţă la îndemână pentru ceea ce urmăreşte, cunoscând senzaţia de a da cu piciorul într-un obiect sau, mai mult, de a încinge o miuţă.

Spectatorul de fotbal, mai mult decât spectatorul de baschet, rugby sau handbal (ca să luăm sporturile cele mai plăcute ochiului), prelucrează mult mai repede informaţia pe care o primeşte, deoarece are o relaţie cel puţin incipientă cu făcutul acelui lucru pe care acum îl observă. Baschetul şi handbalul presupun abilităţi mai rare (înălţime şi precizie, respectiv detentă şi viclenie în mişcări), rugby-ul depinde de forţa musculară şi toate trei au reguli mai complicate decât ale fotbalului.

Nivelul 0 este nivelul din afara stadionului, al telespectatorului-observator, al celui care nu se implică, ci doar asistă.

Nivelul 1 (haloul). Accesibilitatea de la nivelul 0 a permis transformarea fotbalului în fenomen de masă. Şi, pentru că e cel mai frecventat loc de întâlnire, el devine destinaţia celui mai amplu transfer tematic: problemele politice, rivalităţile istorice, diferenţele culturale, toate se mută, sublimate, în atitudinile suporterilor, care se grupează inconştient în funcţie de ideologii, moşteniri naţionale, habitat sau, şi mai interesant, pe baza unui eveniment fondator, de obicei un sacrificiu trans-sportiv (cum ne învaţă istoria religiilor).

Derbiul “U”-CFR conţine, de pildă, mai multe cupluri aparent ireconciliabile: naţionalism românesc versus autonomism ardelean, intelectuali versus muncitori, armată autohtonă contra mercenari, vis îndepărtat versus realitate care te satisface în prezent, şi, mai departe, întregul şi partea, unul şi multiplul (aici ştiu că te-am “atins” ).

Dacă ne referim la celălalt meci pe care ţi l-am povestit pe scurt, finala Ligii Campionilor, putem face imediat trimiteri la disciplina germană, la expansionismul rusesc prin oligarhi sau la alternativa dintre Europa naţiunilor şi multiculturalism cu două tăişuri (vezi africanul ca nod al confruntării).

Să iau şi cel mai faimos meci din lume, El Clasico Barcelona – Real Madrid, expresia unei falii fără de care nu poţi judeca Spania. Prima echipă e vectorul neconcurat al independenţei şi mândriei catalane, în timp ce Los Blancos reprezintă centrul integrator, cu tot cu avatarul său franchist. De asemenea, tradiţia unui alt club foarte interesant, Athletic Bilbao, de a folosi numai jucători basci, pe cât posibil, e tot o dovadă a transferului simbolic de putere, a investirii unei (la o adică) biete echipe de fotbal cu valenţe copleşitoare, provenite din imaginarul unei întregi comunităţi care acuză o durere istorică.

În toate ţările, şi între toate ţările, apar asemenea conotaţii, iar rezultatele din fotbal pot declanşa, pe termen lung, atitudini comparabile cu cele născute din înfruntări reale.

Nivelul 1 este, deci, nivelul caracteristic tribunelor, luate ca masse de oameni care transportă în interiorul arenei toate bolile, clişeele şi speranţele colective.

Nivelul 2. Am stat pe canapeaua telespectatorului, pe scaunul numerotat al suporterului, e momentul să coborâm pe teren.

Te rog să te gândeşti la următoarea imagine (pe care sper că ţi-o reprezinţi mental chiar dacă nu te uiţi decât rareori, cu coada ochiului, la fotbal): un stadion modern filmat de sus, din elicopter, după lăsarea nopţii. E un cadru “clasic”, care se transmite la tv înaintea şi în pauza marilor partide – o oază de lumină în beznă, ca o uitătură pe gaura cheii către o realitate fascinantă, care te îmbie strălucitor cu condiţia să plonjezi neîntârziat. E un cadru erotic, dacă mă gândesc mai bine (ştiu că-ţi va plăcea această comparaţie ).

Un meci de fotbal, cu cât e mai încărcată miza lui simbolică (care a atras ca un magnet posibilele implicaţii exterioare jocului), cu atât se constituie mai intens într-o secţiune prin fluxul vieţii. Cu cât a strâns mai multe emoţii şi ramuri, cu atât e mai predispus să nască acel tip de evenimente inexplicabile care hrănesc ulterior miturile acestui sport.

Pentru că, spre deosebire de spectacolele artistice, dar şi de alte sporturi, fotbalul circumscrie un dozaj uimitor între necesitate şi hazard. La rugby, un pachet de înaintare care cântăreşte cu câteva zeci de kilograme în plus nu poate fi oprit în grămadă. La handbal, o detentă superioară, o plutire combinată cu exerciţiul de tras la poartă creează posibilităţi sporite de a transforma şutul în gol. Şi aşa mai departe.

La fotbal însă, nimic nu e obligatoriu sau predeterminat. Sigur, există diferenţe de valoare, clasamentele şi statisticile stau mărturie, palmaresul nu e neglijabil, dar ceea ce vreau să spun este că dimensiunile care definesc fotbalul – a echipei, a mingii, a porţii, a terenului şi a timpului alocat jocului – sunt ingredientele unei reţete cu un gust mereu deschis către neprevăzut.

Fotbalul e un creuzet unde se amestecă, la fel ca într-un experiment asupra timpului, imense aglomerări de ştiinţă cu şanse venite de nicăieri. Predictibilitatea e trimisă la pământ de croşee intraductibile în cuvinte.

Nivelul 3. Mai am un pic. “Ai cam exagerat”, bănuiesc că-ţi zici după ultimele paragrafe. La urma urmei, e vorba doar despre 20 de oameni care aleargă după o minge în vreme ce alţi doi stau de pază. Nimic mai mult.

Corect. Dacă-mi dau o pereche de palme-n oglindă, se poate să mi se întâmple ca în proverbul zen care-ţi place aşa de mult, ştii tu, cel cu nivelul trei, al înţeleptului, pentru care apele redevin ape, câmpiile, câmpii, şi munţii – munţi .

Dar dacă, totuşi, duc ideea până la capăt? Ce-am adunat până aici? Care sunt cele trei niveluri precedente? Accesibilitate, transfer simbolic, dozaj ideal.

Cu ce seamănă această combinaţie, dintre iluzia că înţelegem, bagajul istoric care nu ne aparţine şi apoi, dincolo de ele, perfecţiunea interioară a întregului?

Ce rost are să plimbi mingea? Tu te-ai gândit? De ce să faci schimb cu ceilalţi? Ce sens are să o trimiţi în plasă? De ce să ratezi de atâtea ori pentru eventualitatea improbabilă a unei reuşite? Contează dacă pierzi? Pentru ce să câştigi?

E inutil. Şi cu totul absurd. E atât de inutil şi de absurd, încât cercul se închide, înăuntrul lui se face vid, şi acolo, în miezul nimicului, sensul nu are încotro şi, miraculos, se naşte.

*

Tweet

Din faţă, din stânga, din dreapta, cei nevăzuţi din spate, i-am văzut pe toţi aruncându-se grămadă, să scape odată de toate convenţiile, de toate politeţurile şi blocajele, să lovească şi să fie loviţi, dar să-şi lase demonii liberi. Să moară toţi, să fie întuneric, dar să şi-o tragă înainte, să ştie o treabă.

O secundă, am fost în iad.

*

Văzut de sus, de pe Rosetti, stadionul e o gură de balenă care a ieşit din adâncuri să înghită casele-plancton de primprejur. Maşinile coboară molcom, bară la bară, pe cea mai abruptă stradă a Clujului, cu care în copilărie mă lăudam neamurilor venite în vizită că ar fi cea mai abruptă din toată ţara.

(Stai în Gruia? Muie la frânari!)

Nimeni nu claxonează, ăsta e şocul bucureştenilor care trec prin Cluj – lipsa zgomotului cu care s-au obişnuit-alienat. Ai noştri zic că acest calm vine din influenţa civilizaţiei, ei râd că răbdarea asta “ardelenească” e, de fapt, ca-n bancul cu piuneza lăsată pe scaun – “No, dacă trebe, trebe”.

(La puşcărie, Mitică la puşcărie!)

Aşteaptă cuminţi să le vină rândul să intre pe strada principală, s-o ia spre gura balenei. Acolo mă duc şi eu….

*

Galeria lui “U”, vreo 3000 de oameni, şi-a ocupat deja locul, sus, la etajul peluzei dinspre hotelul Sport. E ora 8 şi ceva şi ei au început să se adune la bere de pe la 5, la terasele de pe Eroilor, unde au cântat şi-au ars un fular vişiniu. Moderat.

La masa presei sunt atâţia jurnalişti, fotoreporteri, bloggeri, chibiţi şi hobbiţi, încât un străin lesne ar trage concluzia că mass-media sunt o forţă efervescentă la Cluj, un spectacol al diversităţii şi-al entuziasmului. Este şi-un străin lângă noi, reporter neamţ, cu un notebook amărât. Nu face faţă laptopurilor noastre impozante, conectate la un wireless care nu merge.

Din boxe ne mobilizează o piesă rap din care prind numele lui Iuliu Haţieganu şi o referire la 1919. Are şi-un refren - Haide, U, te iubim cu sufletu’. Postmodernismul e mort, trăiască post-orice. “Eniuei”-ul.

*

“Pizdelor!”, izbucnesc fanii lui “U”: pe teren au intrat, la încălzire, primii doi ceferişti, portarii Beto şi Stăncioiu. Un cercetător britanic ar putea studia, din dublă perspectivă, psihanalitică şi sociologică, scandările de pe stadioane. Aici, feminismul nu există nici în stadiu de blastomer.

A propos: deasupra presei, la lojele VIP, clipeşte inocentă cea dintâi femeie de plastic a ţării, Bianca Drăguşanu, al cărei ten de solar arată bolnav în combinaţie cu sacouaşul roz. Mă uit mai atent: femeia asta clipeşte în ritm constant, din secundă în secundă, ca şi cum ar avea un pace-maker pentru pleoape. Ce misogin…

*

La primul nivel al peluzei dinspre Someş, câţiva suporteri vişinii încep să-şi instaleze steagurile. “Uite-le, uite-le, uite bagaboantele!”, jubilează, de la celălalt capăt, galeria lui “U”, care are, în fine, materia primă la vedere.

Ceferiştii, circa şase sute, nu coboară să se aşeze pe scaune decât cu 5 minute înainte de startul partidei. “CFR, muie, CFR!” - două cuvinte, o lume-ntreagă de imaginaţie.

*

Mai sunt trei minute până la primul fluier al lui Alexandru Tudor şi are loc singurul moment de fair-play al “derbiului de Cluj”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, strigă şi aplaudă peluza “Şepcilor roşii”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, răspunde o parte a peluzei ceferiste, vreo sută de băieţi care s-au dezbrăcat la bustul gol. Bine şi-aşa.

Urmează “coregrafia” pregătită de peluza sudică: suporterii lui “U” desfăşoară un nylon imens cu o jumătate de soare portocaliu pe care scrie “U” şi din care ies raze negre. Prefer zecile de steaguri care se agită alături. N-au nimic fals.

La polul nord al stadionului, mica galerie ceferistă şi-a scos şi ea steagurile alb-vişinii, într-o densitate mare pe cap de suporter. Hai cu meciul.

*

E adevărat – abia acum înţeleg – ce zic suporterii lui “U”, că pe ei nu-i interesează trofeele. Privind spectacolul galeriei, nici n-am auzit când a început meciul. Oamenii ăştia nu vin să vadă fotbal, ci să cânte, să strige, să sară, să fluture steaguri. Să existe. Le e suficient să fie împreună, sportul nu mai contează.

Bineînţeles că fiecare mai trage cu ochiul la joc, să poată interveni la o adică, dar n-ai cum să te bucuri de fotbal dacă tu eşti mereu atent la liderul galeriei - acum ce fac? aha, acum aplaud ritmat, acum fularul, acum cânt “slavă ţie, studenţie”, să nu uit steagul, acum sărim, muie CFR, “Arbitreee, fii corect!”, huooo.

Şi iar, de la capăt.

*

“După garduri faceţi bravadă, iar pe străzi vă antrenaţi pt. Olimpiadă”. A trecut cam un sfert de oră din meci şi galeria lui “U” are un nou banner de arătat. În traducere, “n-aveţi sânge, băi frânarilor, să vă bateţi cu noi parte-n parte”. Oamenii de la peluză au desfăşurător clar, ei trebuie să fie protagoniştii, nu echipa din teren.

Dar să mă mai uit şi la meci. Cristea, uimitor, reuşeşte două deposedări consecutive în apărare, iar tribuna aplaudă - “uite, mă, că poate să şi muncească…”. Nu trec două minute şi, de nicăieri, acelaşi “prinţ” cuplat cu broscuţa de la loja VIP e implicat într-o fază la marginea careului lui “U”, cu ceferistul Mureşan care cade forfecându-şi picioarele în aer, să pară spectaculos.

*

“11 metri pentru CFR”. Atât am mai apucat să notez în fişierul pe care-l voiam cronică a meciului. Jucătorii lui “U” protestează scurt, dar Tudor afişează aerul ăla studiat, să pară mai dur, bietul de el. Galeria alb-negrilor huiduie insuficient.

Trage Cadu, Bornescu alege corect să se arunce în stânga, apără?, nu, bară-gol. Căpitanul CFR-ului sare peste reclame - ce face ăsta?, îmi trece prin minte fulgurant -, se duce direct în faţa peluzei care-l urăşte şi se bate cu pumnul în piept, o dată, de două ori, cu spatele ţanţoş. Ba mai şi strigă ceva către ei.

“E nebun”, zice cineva de la masa presei, dar nu mai apucăm să comentăm, peluza a explodat, careva de la “U” a tăbărât pe el - “e Bornescu” aud ca prin vis, s-au adunat toţi jucătorii în spatele porţii, se bat, au căzut, unu, doi, alţii vin să-i despartă, cum să te duci să-i sfidezi pe U-işti în casa lor, cât de iresponsabil poţi să fii, a făcut-o programat?, Andone ce păzeşte?, “Cadu a făcut la fel în meciul tur din Gruia”, îmi zice colegul Cosmin, tribunele sunt în picioare, Tudor e flenduri, nu mai are niciun control, grupuri-grupuri de jucători se întorc pe gazon, au intrat antrenorii şi oficialii, fug de la unul la altul, stewarzi, cine-s toţi ăia?, se împing, se conving,

şi-atunci, într-o secundă, prin tribune trece un impuls animalic, mi s-a pus în piept, o să se omoare, asta văd, vor să se omoare, fanii lui “U” au început să coboare la parter, în spate am un bolovan format din multe pietre mici care stă să se rostogolească, se va rupe în două stadionul şi ne va înghiţi pe toţi, nu erau proşti ăia cu psihologia mulţimilor – apuc să mă gândesc,

le-a dat roşu lui Cadu şi lui Bornescu, Andone e cel mai agitat, de când a început meciul îi tot dădea indicaţii lui Tudor, indiferent cât de banală era faza, acum e ca un câine scăpat din lanţ, Cadu i-a dat banderola lui Mureşan, se apropie de tunelul care duce la vestiare, îl iau aproape pe sus doi-trei stewarzi şi-l bagă în tunel printre bucăţi de nu ştiu ce aruncate de deasupra noastră, şi, brusc, ura explodează până la acoperişul negru al stadionului, fug şi alţii spre tunel, nu vedem nimic, Andone, ca o fiară, dispare sub prelata cenuşie, oficiali, rezerve, toţi, după ei, fotografi cu veste galbene, “se bat în tunel!”, se strigă, “l-au lovit pe Cadu în spate”,

“n-am mai văzut niciodată aşa ceva”, zic ziarişti care vin de 20 de ani la meciurile lui “U”,

“CFR, muie, CFR”, a înnebunit galeria, iar ăilalţi, vişiniii de la nord, huiduie şi ei,

s-a terminat.

Cluj Balena a înghiţit şi sportul, şi pretinsa civilizaţie, şi galeriile, şi orice.

Trebuie ras totul din temelii, până la carne vie. Şi conducătorii care incită înainte de meci, şi antrenorul care nu-şi poate ţine echipa în frâu, şi jucătorii care se vând pentru câştig la pariuri, şi mercenarii care distrug convieţuirea normală într-un oraş care nu e al lor.

Ras, tot. Un vulcan de violenţă, stârnit de toţi ăştia, de toţi mafioţii şi decerebraţii ăştia, a înghiţit un oraş unde oamenii nu claxonează nici când e cazul.

A fost premeditat? Să spună Paszkany şi Andone. Să răspundă Cadu, care acum e în pericol de moarte. “Ăsta nu mai iese în oraş”, spune, cu o linişte de gheaţă, un suporter cu fular alb-negru.

Asta e organizare de meci? Cu stewarzi care privesc cum Bornescu se repede asupra lui Cadu? Incapabili să preîntâmpine o bătaie în faţa tribunei oficiale? Cu slugile lui Walter care se răzbună pe “duşman”? Muie, CFR - atâta ştiu toţi?

Cum era dacă intrau pe teren miile de fanatici de la peluza sudică? Şi, pe partea cealaltă, să nu rateze bătaia, şi sutele veniţi din Gruia?

Paszkany, Walter, Andone, Niculescu, Cadu, Bornescu şi voi, ăia care vă găsiţi sensul vieţii strigând “Pizdelor” de sus, din peluză, ăsta nu e oraşul vostru. Asta e balena pe care aţi stârnit-o şi vă înghite.

*

 Tweet

O echipă mai degrabă imaginată decât reală.

De cealaltă parte, o echipă care, în doar câţiva ani, îşi face uitate propriile decenii de istorie ternă şi reuşeşte ce n-a mai izbândit altcineva din afara Capitalei. O echipă construită pragmatic şi disciplinat, cu rigoare ardelenească şi obiective precise.

O echipă eficientă, mai mult invidiată decât iubită.

“U”-CFR, acesta e numele jocului pe care-l ştim cel mai bine noi, clujenii. E un joc care ne defineşte într-o măsură mult mai serioasă decât o recunoaştem şi o conştientizăm.

De o parte, fantezie şi libertate visată, duse uneori până la fanatism. De cealaltă parte, încrâncenare, ambiţie şi programare, împinse până la cinism şi pierderea auto-ironiei. Idealism versus realism, un soi de iresponsabilitate contra grijii excesive pentru faţadă, acrobaţie fără plasă împotriva ancorării în certitudini contabile.

Cu ce seamănă aceste două modele? Cum putem înţelege mai bine Clujul prin intermediul lor?

“U” şi CFR sunt cele două emisfere ale Clujului mental. “Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”, asta scrie pe tricourile alb-negre. “Onoare muncii grele” este expresia aleasă pentru a defini clubul din Gruia.

Emisfera dreaptă: pasiune. Emisfera stânga: raţiune.

*

O imagine publicitară creată pentru Mercedes e relevantă pentru această separaţie:

Faceţi click pe imagine pentru a vedea detaliile şi textul

*

Care e miza acestei rivalităţi? Puterea. Cele două emisfere cerebrale, aflate în oglindă una faţă de cealaltă (ce misterios!), se luptă pentru a influenţa fiecare dintre alegerile noastre. La fel e şi cu acest oraş unic: cele două mentalităţi, “U” şi CFR, îl fac să fie întreg. Una singură e insuficientă pentru a-l pricepe, iar neîmpăcarea lor influenţează toate deciziile importante. Şi e bine că e aşa.

Există însă (şi) un secret.

Cum comunică între ele emisferele creierului? (Să ducem mai departe analogia anatomică .) Sunt unite de un fascicul de fibre nervoase, denumit corp calos, fără de care n-ar fi posibilă o activitate normală. Nici o judecată nu e doar “de stânga” sau “de dreapta”: între cele două părţi are loc un schimb permanent de informaţii.

În creierul numit Cluj, “corpul calos” e constituit din miile de oameni care îşi dau seama că ambele emisfere, atât “U”, cât şi CFR, sunt necesare şi trebuie ajutate să interacţioneze. Viitorul oraşului se naşte datorită tensiunii lor, datorită acestei diferenţe binevenite.

Un Cluj ingineresc, calculat şi închis la toţi nasturii nu poate respira, la fel cum un Cluj pătimaş şi dispreţuitor la adresa alterităţii riscă să se scufunde în valea dintre Feleac şi Cetăţuie.

*

Tweet

Rari sunt cei care rămân acolo, căutători. Sistemele în care intrăm, inevitabil, ne aliniază, ne spun că “nu se poate”, iar impunerile induc teamă. De aceea, şi mai rari sunt aceia care, intraţi în sisteme, reuşesc să se întoarcă la copilăria tuturor secretelor tangibile.

Steve Jobs a fost unul dintre ei. Nu ştiu când şi cum a dat el peste marele secret, că nu îmbătrânim, de fapt, decât la trup. Că nu există ceea ce numim “oameni mari”. Că tragem, chiar şi când nu se vede, către un spaţiu – cât de mic, câteva minute, o seară, un zâmbet – în care să ne mai mirăm că sporii de păpădie se răspândesc când sufli, că fluturii sunt vii ori că poţi doborî cărăbuşi cu palma.

Dar a dat. Şi, de-acolo, de-atunci, trecut de linia aceea invizibilă dintre lumea care s-a orbit singură şi lumea unde totul e la vedere, a reînceput să se joace. Şi muzica a devenit, toată, a fiecăruia, şi obiectele s-au dezbrăcat de salopeta pe care scria “unealtă”, şi, miraculos, la fiecare atingere cu degetul s-a întâmplat ceva minunat, ca în copilărie.

Pe toţi oamenii pune Dumnezeu degetul. O dată, de două ori, de câte ori. Ultima oară, e cel mai mare secret.

*

Tweet

11 septembrie 2001 a fost marţi. Turnurile de la World Trade Center au fost lovite în jurul orei 16 (ora României). “Clujeanul” ieşea pe tarabe marţi dimineaţa, deci textul de mai jos e din numărul următor, apărut în 18 septembrie.

*

MARŢI, 11 SEPTEMBRIE. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe cei care au murit! Atacul de la World Trade Center aruncă în aer ordinea planetei. Nici măcar nimicul nu va mai fi acelaşi. Odată cu turnurile gemene, se prăbuşeşte definitiv sistemul bipolar bine-rău, est-vest, nord-sud, sus-jos, interior-exterior, stânga-dreapta, aliat-duşman ş.a.m.d. Intrăm într-o nouă eră, a reţelei. Oamenii, ţările, armatele devin noduri. Oricine are legătură cu orice. Apăs într-un punct, se ridică tot sistemul, ridic un deget, e strivit.
Lumea a devenit una, inter- şi intra-conectată. Dacă se aprinde într-un colţ, arde tot. Şi atunci, citesc hămesit, ca şi cum aş avea modelul unui puzzle, dar nu şi piesele, şi ar trebui să le caut prin casă, prin vecini, pe afară, prin gând.

MIERCURI, 12 SEPTEMBRIE. “Distrugeţi reţeaua”, scrie fostul secretar de stat american Henry Kissinger în “Washington Post”: “Un atac ca şi cel de ieri presupune planificare sistematică, o bună organizare, o mulţime de bani şi o bază. Nu poţi improviza o astfel de acţiune şi nici să o plănuieşti dacă eşti permanent în mişcare. Este vorba despre o reţea de organizaţii teroriste adăpostite în capitalele mai multor ţări” *** Anatoli Baranov, comentator al cotidianului “Pravda”: “Unităţile de sinucigaşi profesionişti constituie marea enigmă a tragediei americane. Serviciile secrete ale statelor nu au aşa ceva (…) Acei oameni erau decişi, stăpâni pe ei şi gata să moară conştient. Nu există protecţie sau apărare împotriva unor asemenea oameni”.

JOI, 13 SEPTEMBRIE. Analiză în ziarul israelian “Jerusalem Post”: “Planificarea, recrutarea personalului, antrenamentul, strângerea de informaţii fără de care o asemenea operaţiune ar fi imposibilă şi, în final, intrarea teroriştilor în SUA, toate acestea înseamnă că un număr considerabil de persoane ŞTIAU” *** La Beijing se desfăşoară Forumul Secolului 21, o reuniune globală la nivel înalt unde se creionează chipul planetei în următoarele decenii. Reprezentanţii Chinei afirmă că actualul model al relaţiilor internaţionale, caracterizat de confruntări politice, economice şi militare, va fi înlocuit cu unul bazat pe comunicarea între civilizaţii, deoarece nici o civilizaţie nu mai trebuie să domine schimburile mondiale.

VINERI, 14 SEPTEMBRIE. Comentariu în “New York Times”: “Adevărata ciocnire de azi nu este între civilizaţii, ci înlăuntrul lor – între acei musulmani, creştini, hinduşi, budişti şi evrei cu o concepţie modernă şi progresistă şi aceia care au o viziune medievală” *** Cotidianul “Neue presse” din Hanovra: “Un cetăţean iranian deţinut în Germania a obţinut permisiunea de a avertiza telefonic serviciile secrete americane că vor avea loc atentate la New York şi Washington, însă nu a fost crezut” *** Ziarul britanic “The Guardian” citează dintr-un raport al Congresului SUA: “Reţeaua teroristă a lui Osama ben Laden, al-Qaida, este activă în 34 de state din întreaga lume, însă nu funcţionează pe principii ierarhice”.

SÂMBĂTĂ-DUMINICĂ, 15-16 SEPTEMBRIE. Purtătorul de cuvânt al Baroului New York anunţă că în jur de 14.000 de avocaţi sunt legaţi de mâini şi de picioare, deoarece birourile lor se aflau în World Trade Center şi toate documentele le-au fost distruse *** Monarhiile din zona Golfului (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman, Bahrein şi Qatar) se angajează să contribuie la izolarea talibanilor şi asigură SUA de cooperarea lor în combaterea terorismului. În plus, vor suplini nevoile de petrol de pe piaţa mondială *** Ministrul de externe al Germaniei avertizează că există riscul de a se ajunge la un război între Occident şi Islam, care n-ar servi decât autorilor atentatelor, al căror obiectiv este o “confruntare a culturilor”.

LUNI, 17 SEPTEMBRIE. Pe motiv că normele de securitate trebuie îmbunătăţite, SUA evaluează noi forme de supraveghere electronică, de recunoaştere a chipului, a irisului sau a liniilor mâinii. De altfel, Bush a declarat deja că războiul de tip nou ar putea aduce cu sine o restrângere a libertăţilor individuale. Susţinătorii acestor măsuri spun că, scanând chipurile dintr-o mulţime, de exemplu pe un aeroport, şi comparându-le cu cele stocate într-o bază de date de criminali şi terorişti, este posibilă alertarea rapidă a forţelor de ordine *** Începe războiul reţelar, al informaţiilor false şi al aparenţelor transmise în direct. Cine se aşează în faţa televizorului este o victimă sigură a dezinformării. Citiţi! Gândiţi!

*

Tweet

Fragmentul care urmează face parte din întâlnirea lor cu publicul de la TIFF Lounge.

*

M.M.: Cine a avut ideea să vă distribuie în perechea “Cristina şi Paul”? Cum a început povestea acestei campanii?

Ioana Blaj: Am fost chemaţi la un casting, unde ne-am nimerit împreună şi cu Bogdănel, celălalt tip care apare în spoturi. După un prim casting am fost chemaţi la un recall cu Radu Muntean, regizorul spoturilor, şi… am rămas. Ideea în sine nu ştiu a cui a fost, dar am rămas toţi trei, exact cum fusesem la început…

Paul Ipate: Cu alte cuvinte, am ajuns acolo cinstit: am dat probă, n-am intrat pe pile…

Ioana: …şi nu o probă, ci două.

M.M.: Cât munciţi pentru un spot de 30 de secunde? Cât durează filmările?

Paul: Depinde de spot, depinde ce avem de făcut acolo. Există situaţii în care tragem 10-15 duble, dar şi situaţii în care totul e gata din a doua dublă.

Ioana: Dacă ar fi să facem o medie, ar ieşi cam o oră de filmare propriu-zisă pentru un spot de 30 de secunde….

Paul: Ceea ce înseamnă uneori 15 ore de muncă…

(întrebare din public): Care a fost spotul cel mai dificil de filmat?

Paul: Unul în Austria, la schi.

Ioana: A fost foarte periculos, pentru că Paul nu ştia să schieze, iar pantele erau destul de abrupte. Acolo a învăţat să stea în plug. Trebuia să simuleze o căzătură – era chiar spotul în care ne sărutam – şi trebuia să cădem în aşa fel, încât nici să nu ne lovim, nici să nu depăşim semnele puse de echipa de filmare. Ne-am făcut nişte vânătăi care au durat luni de zile….

(tot din public): Cu ce diferă, pentru un actor, abordarea dintr-un spot publicitar?

Ioana: Dorinţa fiecărui actor e să joace în filme şi să facă teatru. Asta nu înseamnă că proiectele mai mici, cum e campania Vodafone, nu ar avea valoare. Au mare valoare, iar aspectul financiar completează unele nevoi. E normal să ne dorim mai mult teatru şi film, şi nu telenovele…

Paul: Mai e ceva, nu doar simplul aspect financiar. Ştim cu toţii că un actor nu poate trăi din teatru. De fapt, principala sursă de venit a unui actor este ori filmul, ori un spot publicitar. Cât despre implicare, e adevărat: una e implicarea dintr-un teatru sau din film, şi alta e la spoturi. Asta nu înseamnă că nu ne facem treaba serios.

M.M.: Ca să înţelegem: un actor nu are decât două variante să câştige decent – telenovele şi reclame? În afară de job-ul principal…

Paul: Acestea sunt principalele activităţi adiacente ale unui actor…

Ioana: …dar spoturile şi telenovelele nu pot fi puse pe acelaşi plan.

Paul: Eu am prieteni care sunt actori şi care, ca să câştige un ban în plus, fac lucruri la care nu m-aş fi aşteptat niciodată…

M.M.: De exemplu?

Paul: De exemplu, am un prieten actor care e şi mecanic auto. Altul e şi stomatolog…

M.M.: Cât e salariul de la teatru al unui actor?

Paul: Variază de la 5 milioane până la circa 18 milioane…

Ioana: Dar 18 milioane, să ne înţelegem, câştigă cei mari…

Paul: Am un prieten foarte bun care a terminat actoria acum 2 ani, s-a angajat la teatrul din Ploieşti şi are un salariu de 5,5 milioane. În mână.

Ioana: Asta în condiţiile în care repetă cel puţin 8 ore pe zi, toată săptămâna. (…)

*

Continuarea discuţiei poate fi citită aici.

Tweet

În cazul galei “Campion pentru România”, la fel ca în multe alte istorii autohtone, cine vrea nuanţe pentru a-şi forma propria opinie trebuie să se întoarcă pe firul poveştii. Parteneriatul dintre Lucian Bute şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT) datează din noiembrie 2010, s-a realizat la propunerea instituţiei şi vizează promovarea brandului turistic al ţării. Este aceasta o iniţiativă proastă?

Nu, dimpotrivă. Bute este, la ora actuală, cel mai performant sportiv român, dar şi cel mai vizibil în Occident. Cu excepţia lui Cristi Chivu, câştigător al Ligii Campionilor cu Inter Milano, niciun alt român nu apare în presa străină suficient de des şi, mai ales, într-o postură de învingător cu anvergură internaţională. Concursurile importante din gimnastică, scrimă şi canotaj – sporturi unde contăm – sunt rare şi “de nişă”, în atletism supravieţuim cu 2-3 nume, iar handbalului feminin îi lipseşte acea strălucire din care prosperă celebritatea. Pentru ca România să fie mult mai prezentă în atenţia lumii, pe lângă fotbal competitiv, ne-ar trebui un pilot de Formula 1 (obiectiv foarte dificil de atins) sau măcar un tenisman de top.

Aşa stând lucrurile, Bute a fost o alegere bună pentru a fi “endorser” (cum se spune în publicitate) al campaniei de imagine derulate de Guvernul României. De aceea, după sponsorizarea cu 75.000 de euro, în primăvară, a meciului de la Montreal în care el şi-a apărat centura în faţa irlandezului Brian Magee, ideea de a-i organiza o gală la Bucureşti a însemnat o continuare firească; trebuia să se treacă la alt nivel şi să se extragă maximum din parteneriatul semnat anul trecut.

O paranteză. În toată această poveste, un istoric sau un sociolog pasionat va găsi material grozav pentru o analiză a mentalităţilor. De pildă, implicarea ditamai statului în organizarea unei gale internaţionale de box profesionist – afacere eminamente privată în Occident şi, mai mult, asociată incontestabil cu lumea interlopă – dezvăluie încă o dată complexul unei culturi mici, precum şi o gândire cu sechele totalitare.

Revin. Odată pornit mecanismul, MDRT (adică Elena Udrea) a făcut tot ce era necesar pentru ca Lucian Bute să boxeze la Bucureşti. Şi-a modificat Programul anual de marketing pentru a include Gala pe lista de cheltuieli din fonduri europene, a negociat cu partea canadiană şi a căutat firmă specializată. De la acest moment încep semnele de întrebare, şi ele se leagă de al treilea personaj-cheie: preşedintele Federaţiei Române de Box (FRB), Rudel Obreja.

Care este, de câţiva ani, persona non grata în lumea boxului amator. Pe româneşte, indezirabil. Şi nu numai că forul mondial de profil (AIBA) l-a suspendat pentru 11 ani, dar federaţia noastră nu are voie să organizeze competiţii cu participare străină din cauza lui. Legal, asta nu-l împiedică să se implice în galele profesioniste, dar e util să cunoaştem tot tabloul pentru a aprecia corect evenimentele.

Astfel, în deplină înţelegere, Ministerul şi Obreja au scos la înaintare Federaţia ca fiind organizatoare a meciului lui Bute – ceea ce, oricum, reprezenta deja o suprapunere de competenţe şi de “teritorii” între amatori şi profesionişti -, dar contractul de circa 1,9 milioane de euro a fost atribuit firmei lui Obreja, Europlus Computers. Să presupunem că nici o altă companie care deţine licenţă pentru competiţii sportive nu ar fi fost capabilă să execute acest contract, mai ales ţinând cont de legăturile pe care Obreja le are în boxul profesionist (el susţine că deţine exclusivitate în relaţia cu organizaţiile WBC şi IBF). Chiar dacă ar fi aşa, atât întreţinerea confuziei dintre un organism naţional (FRB) şi o afacere personală (Europlus), cât şi, ulterior, atribuirea nonşalantă a contractului fac parte, fără dubii, din “instrumentarul” septic al politicii româneşti.

Să fie limpede: nu vreau să ciobesc niciun pic din meritele sportive şi umane ale lui Lucian Bute. El e un campion adevărat şi un model de bun simţ. Ca români, oricum nu-i putem mulţumi îndeajuns. Şi, dacă tot am ajuns aici, cred că e nedrept ca el să fie judecat de invidiosul Leonard Doroftei. Şi mai cred că, ajuns challenger, francezul Mendy nu şi-ar fi compromis palmaresul lipsit de înfrângeri printr-o “reprezentaţie de Oscar”.

Dar Bute a căzut la mijloc. Şi-a împlinit visul de a triumfa în ţara lui, însă nu are cum să eludeze – şi nu ne-o poate cere nici nouă – faptul că e legat de un parteneriat în care succesele sale sunt aşezate în vitrina unui proiect politic. (Aşa se explică şi că, la finalul meciului, a îndeplinit prompt “rugămintea” lui Obreja de a-i mulţumi public Elenei Udrea). Şi cu asta ajungem la întrebarea esenţială: dincolo de problemele etice ale organizării, care este eficienţa Galei “Campion pentru România” în campania de promovare a brandului turistic?

O fi fost compania Europlus unica variantă din perspectiva conexiunilor sportive, însă, din punct de vedere al obiectivului de comunicare, rezultatele sunt îndoielnice. La conferinţa de presă de duminică, Elena Udrea s-a lăudat cu cei peste 4 milioane de români care s-au uitat la ProTV în minutele de apogeu ale transmisiei de la Romexpo. Foarte bine, numai că “Frunza” brandului nu le este destinată lor. Toate locurile şi momentele în care au fost postate logo-ul şi sloganul turismului românesc – de la venirea lui Bute pe aeroport până la declaraţiile de după meci, de la inscripţionarea biletelor, trecând prin podeaua ringului şi ajungând la panourile stradale din Bucureşti – toate ar fi trebuit să fie văzute de potenţiali turişti din alte ţări.

De aceea a atras fonduri Guvernul prin proiecte europene: pentru a-şi îmbunătăţi imaginea şi expunerea pe nişte pieţe-ţintă. A reuşit transmisia Galei acest lucru? Da, “însă foarte puţin”, ca într-o faimoasă poezie. Singura ţară în care partida lui Bute a putut fi urmărită în direct, dar şi gratuit, este România. În Canada, un suporter de-al lui Bute a plătit circa 40 de euro pentru a-l vedea, şi tot pe bani a fost transmisia în China, Franţa, Germania, Japonia şi Australia. Americanii însă nu se vor bucura de croşeul de stânga al românului decât în reluare, pe canalul Show Time.

Să zicem, totuşi, că au fost destui care, dorind să vadă meciul live, nu s-au uitat la bani. Dar, fiindcă vorbim despre o campanie care urmăreşte atragerea de turişti, nu era normal ca, eventual în pauzele dintre runde, televiziunile cu pricina să difuzeze un clip specific, cu imagini din România? Contractul dintre MDRT şi firma lui Obreja se referă însă doar la omniprezenţa logo-ului şi a sloganului. Cu alte cuvinte, ducând “viziunea” până la capăt, Ministerul care gestionează imaginea României speră că străinii care au văzut “Frunza” în timpul transmisiei de la Bucureşti fie vor începe, curioşi, să caute informaţii turistice despre ţara noastră, fie vor face o asociere mentală ulterioară, când (şi dacă) vor regăsi acest simbol într-o altă fază a campaniei.

Au fost bine investite milioanele de euro ale Galei de la Romexpo – cele două milioane de la MDRT, plus alte sute de mii cu care companiile de stat au sponsorizat evenimentul girat de Guvern? Da, dacă vorbim despre România, despre publicul de aici. Nu, cel mai probabil nu, dacă ne gândim la impactul asupra amatorilor de box, turişti ipotetici, din celelalte ţări în care a fost transmisă gala.

Amestecul dintre politică şi sport a fost foarte eficient pentru psihicul colectiv şi pentru a-l răsplăti pe Lucian Bute, însă păgubos dacă ne raportăm la scopul campaniei prin care România îşi popularizează brandul turistic în exterior.

*

Tweet

Iată doar câteva exemple: seriile documentare care, pe Discovery sau pe alte canale, disecă perioada 1939-1945 din perspectiva tacticilor şi a ciocnirilor militare; filmele despre Holocaust şi despre cele mai importante bătălii şi personaje ale WW2; simbolistica folosită în presa sportivă mai ales când urmează partide anglo-germane, americano-germane sau ruso-germane; aniversările şi comemorările care, ignorând parcă trecerea timpului şi actuala situaţie mondială, râcâie rănile şi, astfel, nu le lasă să se închidă.

Care sunt cauzele? Mai întâi, nevoia politicului de a întreţine orgoliul naţional. Indiferent că e vorba despre Statele Unite, Marea Britanie, Rusia sau, de ce nu, România, populaţiile sunt hrănite sistematic cu rememorarea unor clipe de glorie, pentru a le face să rămână alături de propriul stat sau măcar pentru a nu-i deveni ostile. Din 1945, niciuna dintre ţările menţionate nu a mai repurtat un triumf de asemenea anvergură (cu proporţia de rigoare în cazul nostru).

Din ideea de mai sus decurge un paradox foarte interesant: de ce Occidentul, în general, şi America, în special, nu sărbătoresc înfrângerea comunismului la un nivel comparabil cu atenţia acordată an de an victoriei asupra lui Hitler?

Şi cu asta ajungem în miezul chestiunii. De ce căderea Cortinei de Fier şi aflarea întregului adevăr despre regimurile instaurate în Europa de Est după 1945 nu au fost însoţite, în spaţiul democraţiei, de un proces pe măsura celui de la Nürnberg? De ce, după euforia primilor ani, bilanţul comunismului n-a mai fost întocmit, iar propaganda aferentă – absolut justificată, dat fiind că Războiul Rece a durat de aproape 10 ori mai mult – n-a mai existat?

Faptul că după 1989 nu s-a tras linie sub comunism într-un cadru global – cum s-a procedat cu nazismul – a permis Rusiei ca, în calitate de moştenitoare a URSS, să perpetueze cultul lui Stalin şi să mascheze parţial teroarea instaurată în Europa de Est prin invocarea contribuţiei sovietice la Ziua Victoriei.

Conflictul israeliano-palestinian e o altă problemă pe care comunitatea internaţională se arată incapabilă de a o soluţiona şi ale cărei fire duc la timpurile celei de-a doua conflagraţii mondiale. Trimiterile culturale şi mediatice la Holocaust trebuie legate şi de faptul că Israelul e un stat aflat în permanentă stare de război. Şi asta pentru că războiul contemporan se poartă, infinit mai mult decât odinioară, pe frontul propagandei, al influenţării masselor şi al persuasiunii subtile. Cât timp nu e pace în Orientul Mijlociu, cât timp Israelul nu e recunoscut de toate statele arabe, iar palestinienii nu au o ţară, Europa (cel puţin) va continua să trăiască în siajul tematic şi ideologic al anilor ’40.

În definitiv, singurul duşman convenabil tuturor părţilor, americani, ruşi, vest-europeni, est-europeni, evrei, arabi, creştini şi musulmani, singurul de care pot profita mereu şi pe care se pot descărca oricât, este nazismul. La fel ca într-o anchetă poliţistă care ar risca să scormonească prea adânc, vinovat, la o adică, e mortul. Singura ideologie condamnată, executată şi înmormântată cu alai de la Los Angeles la Vladivostok este folosită, de către toţi, de fiecare dată când argumentele prezentului li se par firave ori inferioare.

La fel cum ruşii, deşi neam de credincioşi, nu-l îngroapă pe Lenin, tot aşa Occidentul îl scoate pe mortul Hitler în geam, ca sperietoare la îndemână.

Von Clausewitz spunea că războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace. Din 1989 încoace, politica e mijlocul de a continua războiul.

*

Tweet

Dr. Henri Kerkdijk-Otten, curator la World Museum of Man şi iniţiatorul unor cercetări privind caii sălbatici primitivi, intenţionează să obţină sprijinul unui grup de persoane şi instituţii influente, inclusiv parlamentari europeni, pentru a interveni pe lângă Guvernul României în apărarea cailor din Delta Dunării.

Printre destinarii scrisorii lui Henri Kerkdijk, datată 7 iunie, se află şi autorul filmului documentar despre caii din Letea difuzat anul trecut de canalul ARTE, Dan Curean. Autorul şi-a dat acordul ca scrisoarea să apară în presă, iar Dan Curean mi-a trimis-o şi mie. Am tradus-o şi o reproduc atât în română (cu excepţia unei fraze pe care n-am înţeles-o), cât şi în varianta originală, în engleză.

Foto: Andrei Neamţu (andreiphotography.com)

*

Dragii mei,

Acesta este un apel hotărât pentru a ocroti turmele de cai sălbatici din Pădurea Letea, România.

Situaţia
Se pare că acest cal din Pădurea Letea reprezintă un ecotip care datează de dinainte de 1989. Înainte de 1989, caii din Letea trăiau într-un stadiu semi-sălbatic, la fel ca poneiul Exmoor, Pottoka, Garrano etc. Sătenii luau cai când aveau nevoie de ei. La început, caii au fost de-domesticiţi pe scară largă, iar acest proces a continuat în ultimii 22 de ani. Chiar şi o hartă turcească din secolul 18 se referă la caii sălbatici din acea regiune.

Caii din Pădurea Letea, după părerea mea, reprezintă un ecotip autohton, s-au adaptat perfect la condiţiile locale şi acţionează natural ca nişte animale sălbatice. Culorile lor caracteristice (murg şi negru) corespund studiului întreprins de Ludwig şi alţii (2009), dar şi culorilor altor rase de cai primitivi, cum ar fi Exmoor, Garrano, Pottoko, Retuerta, Huţul etc. (…)

Bănuiesc că aceşti cai sunt înrudiţi cu familia Huţul până la un anumit punct, aşa cum au demonstrat studiile. Influenţele estice sunt şi ele posibile, de vreme ce Delta Dunării se învecinează cu stepa Bugeacului. Bugeacul este cea mai vestică parte a stepei central-asiatice, unde, până în secolul 12, au existat Kulani (subspecie a calului mongol – n.m.). E posibil ca, în vremurile secetoase, turme de animale să fi migrat sau să se fi refugiat în Delta Dunării.

Surse precum Sebastian Münster, în secolul 16, şi David Fröhlich, în secolul 17, descriu caii sălbatici de pe actualul teritoriu al României ca având coamă lungă. Asta înseamnă că ei nu trebuie confundaţi cu Tarpanii din stepele Ucrainei, aşa cum au fost aceştia descrişi de Gmelini. În documente din secolele 18 şi 19, Tarpanul este descris ca un animal care face tranziţia între Takhi (subpsecie central-asiatică aflată pe cale de dispariţie – n.m.) şi alţi cai sălbatici, deci el n-ar trebui să fie luat prea mult în consideraţie în cazul cailor din Pădurea Letea.

Una peste alta, calul din Letea ar trebui să fie prima opţiune la alegerea unui ecotip care să aibă acces la păşunat natural în Delta Dunării. Concluzia nu poate fi decât că trebuie să salvăm şi să ocrotim caii din Pădurea Letea. Şi, cum populaţia totală e undeva între 4000 şi 5000 de exemplare, ea este viabilă din punct de vedere genetic.

Problema
Autorităţile române nu recunosc valoarea calului din Letea şi par să încline spre înlăturarea acestui ecotip din regiune. Paguba pe care caii o produc ecosistemului pare exagerată şi ar putea fi lesne ţinută sub control.
Caii din Letea sunt îndepărtaţi prin metode complet barbare, ceea ce a dus la moartea, rănirea sau stresarea unora dintre ei. Pe lângă faptul că distrug o parte din patrimoniul şi mândria naţională a României, autorităţile distrug şi cea dintâi variantă de ecotip aflată la dispoziţie.

Soluţia
În acest scop, voi întocmi o scrisoare pe care intenţionez s-o trimit persoanelor implicate din guvernul României şi autorităţilor locale. Vreau, de asemenea, să iau legătura cu membri ai Parlamentului European. Pentru a-i da greutatea şi autoritatea pe care le merită, vă rog pe toţi să semnaţi acea scrisoare.
În al doilea rând, vă rog să-mi transmiteţi organizaţii sau persoane despre care credeţi că ar trebui incluse în lista de semnatari. Cu cât lista e mai lungă, cu atât va atârna mai greu apelul nostru.
Mai întâi, voi inventaria organizaţiile dispuse să semneze scrisoarea. Apoi o voi scrie şi trimite tuturor, ca să fie retuşată şi tradusă în română.

Nu în ultimul rând, mostre prelevate de la caii din Letea vor fi trimise, pentru analiză genetică, profesorului Cothran (de la Universitatea Texas – n.m.). În acest sens, îi rog pe membrii fostului proiect referitor la cai să contribuie la acest studiu prin orice mijloace – măsurarea oaselor, evaluarea craniului şi a maxilarelor, compararea cu alte specii de cai primitivi, comportament social, evaluare ecologică etc. Cu cât aflăm mai multe despre calul din Letea, cu atât mai valoros va deveni.

Înţeleg că unor organizaţii le-ar fi imposibil să semneze din cauza unor probleme politice subiacente sau a potenţialelor probleme care ar decurge de aici. De aceea, vă prezint lista destinatarilor acestui mesaj, dar am pus adresele lor de e-mail în secţiunea BCC, pentru a nu-i afecta pe unii. Fiecare poate decide pe cont propriu dacă vrea sau nu să semneze.

Lista organizaţiilor şi a specialiştilor:

Ecvin Protect, Poliţia Animalelor, Vier Pfoten, National Geographic Society, Time Magazine, World Wildlife Fund, European Wildlife, Large Herbivore Network, Safeguard for Agricultural Varieties in Europe (SAVE) Foundation, ARK Nature, Faunaconsult, Stichting Taurus, FREE Nature, Herds & Homelands, Flaxfield Nature Consultancy, Universitatea Kentucky, Universitatea din Utrecht, Universitatea din Leiden, Universitatea din Cordoba, Universitatea Cambridge, Universitatea Bucureşti, Universitatea Groningen, Universitatea Aarhus, Muzeul Naţional de Istorie Naturală al Cehiei, Primăria Eindhoven.

Salutări,

Henri Kerkdijk

*

Dear all,

This is a strong plea to protect the wild herds of the Letea forest horse of Romania.

The Situation
It is apparent that the Letea forest horse represents an ecotype that is more ancient than 1989. Before 1989, the Letea horses lived in a semi-feral state, just like the Exmoor pony, Pottoka, Garrano, etcetera. The villagers took horses when
needed. They were dedomesticated to a fairly large extend to begin with and have been further dedomesticated since the last 22 years. Even a Turkish map from the 18th century talks about wild horses in the same region.

The Letea forest horse, in my opinion, represents an autochtonous horse or ecotype, perfectly adapted to the local circumstances and they show totally wild natural behaviour. Their overal coat colors (bay and black) conform to the study carried out by Ludwig et al (2009) and to the coat colors of other primitive horse breeds like the Exmoor, Garrano, Pottoko, Retuerta, Hucul (Hutzul), etcetera. I also see some agauti gene at work with a lighter muzzle in certain individuals.

I also suspect them to be related to the Hucul family to some extend, as has been confirmed by research. Eastern influences are to be expected as well, since the Danube Delta borders the Budjak steppe. The Budjak steppe is the westernmost extention of the central Asian steppe complex and untill the 12th century AD, Kulans (clearly Asiatic) were present on those steppes as well. In dry times, it is to be expected that herds of animals migrated to or found refuge in the Danube delta complex.

Sources like Sebastian Münster in the 16th century and David Fröhlich in the 17th century give descriptions of wild horses in Romania, with long manes. This means they should not be confused with the Tarpan of the Ukrainian steppes as described by Gmelini. The Tarpan in 18th and 19th century sources is described as a transitional animal between the Takhi and feralized horses or some other form of horses, so should not be that important in the case of the Letea horses.
All in all it is clear that the Letea horse should be the first choice when choosing a horse ecotype for natural grazing schemes in the Danube Delta. The result coming out of that conclusion can only be that we have to save and preserve the Letea forest horse. And since the total population is somewhere between 4000 and 5000 animals, the population is genetically viable.

The Problem
The Romanian Authorities do not recognize the worth of the Letea horse and seem to be bend on removing the horse ecotype out of the region. The damage they do to their ecosystem seems to be exaggerated and in the case of a proper predator model could easily be tackled.
Letea horses are removed in a fashion that is utterly barbaric and the results are dead, wounded or at least very overstressed animals. Next to destroying part of Romanian national heritage and pride, they also destroy the first horse ecotype of choice.

The Solution
To this purpose, I am going to draw up a letter, to be send to the relevant people in the Romanian national and regional government. I also want to contact relevant people in the European Parliament.
To give this letter the weight and authority it deserves, i ask you all if you would be so kind as to sign that letter
Secondly: i would like to ask everybody if they know organizations or people that should be included in the list of signees.
The bigger the list, the greater the authority of our plea. First of all i want to make an inventory of organizations that are willing to sign the letter. Then i will write the letter and send it to everyone, so it can be reviewed and also translated into the Romanian language.

And last, but not least: samples of Letea forest horse will be send to Professor Cothran for genetic sampling. I hereby ask the relevant people and members of the ancient horse project, if they would be willing to contribute to that research by any means, like; measurements of bones, evaluation of skulls and jaws, comparison with other primitive horse breeds, social behaviour, ecological evaluation, etcetera. The more we know about the Letea horse, the more valuable the horse will become.

I understand that for some organizations it is impossible to sign it, because of underlying political arguments and possible problems that could arise from it. I therefore present a list of organizations that are part of this mailing, but i place the separate email addresses in the BCC section, as not to compromise the people or organizations. Everyone can decide for themselves if they want to sign or not.

List of organizations and specialists

ECVIN PROTECT

Politia Animale

Vier Pfoten

National Geographic Society

Time Magazine

World Wildlife Fund

European Wildlife

Large Herbivore Network

Safeguard for Agricultural Varieties in Europe (SAVE) Foundation

ARK Nature, Faunaconsult

Stichting Taurus

FREE Nature

Herds & Homelands

Flaxfield Nature Consultancy

University of Kentucky, worldwide specialist in horse genetics

University of Utrecht, BioDiv and Advisary Group on Animal Genetic Diversity of the Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO), molecular biologist

Vera Eisenmann, archaeozoologist and worldwide specialist in horse evolution and domestication

University of Leiden, Archaeology and Ecology

University of Cordoba, horse specialist and geneticist

University of Cambridge, Department of Zoology

University of Bucurest, molecular biologist and research on horse breeds

University of Groningen, archaeozoologist

University of Aarhus, Department of Biological Sciences, Ecoinfomatics and Biodiversity

National Museum of Natural History of the Czech Republic, palaeontologist

Municipality of Eindhoven, archaeozoologist

I seriously do hope for a positive reaction from everybody.

Best regards,

Henri Kerkdijk

*

Tweet

*

Nu exagerăm dacă spunem că La Masia (…) stă la baza victoriei cu 3-1 din finala Champions League şi, de aceea, Carles Folguera – care era acolo când un băiat de 12 ani pe nume Lionel Messi îşi petrecea, retras într-un colţ, primele zile la academie – e un interlocutor pe care merită să-l asculţi. Opt dintre fotbaliştii care au jucat pe Wembley au fost formaţi de La Masia – care cuprinde 16 echipe şi e internatul Barcelonei din 1979 -, un al nouălea, Oier Olazabal, era pe lista de rezerve, iar al zecelea, Pep Guardiola, se afla pe banca tehnică.

“Latura fizică nu e atât de importantă în comparaţie cu abilitatea de a lua decizii, de a juca repede, cu tehnica şi capacitatea de anticipare”, spune Folguera.

“Dacă ar fi jucat la alte cluburi din lume – şi acum mă refer la Anglia, pentru că am fost acolo şi-am văzut cum stau lucrurile -, unde prioritar este fizicul, cred că Iniesta, Pedro, Messi sau Xavi nu ar fi avut nici o şansă de a ajunge în vârf. Ceea ce facem noi cu elevii este o acţiune de echilibrare, în care sunt implicaţi părinţii, antrenorii şi La Masia”.

“Dacă dăm de un tânăr talentat care e mai capricios, mai încăpăţânat, încercăm să-i sporim concentrarea fără a-şi pierde acea spontaneitate. Nu trebuie să-şi piardă individualitatea, acea notă originală, dar trebuie să înveţe că fotbalul e un sport de echipă”.

Guardiola ştie cel mai bine acest lucru. “Ca jucător, Pep nu era rapid, însă compensa mental ceea ce nu putea face din punct de vedere fizic”, îşi aminteşte Folguera. (…)

Folguera lucrează din 2002 la academia de tinere talente a Barcelonei şi, ca atare, are merite considerabile în formarea echipei care câştiga Champions League în 2009, pentru că din acea echipă făceau parte 7 elevi ai La Masia: Valdes, Puyol, Piqué, Busquets, Xavi, Iniesta şi Messi. (…)

Elevii şcolii La Masia joacă efectiv fotbal doar jumătate din timpul pe care-l alocă şcolile de top din Anglia: antrenamentele zilnice durează 90 de minute, iar în weekend e programat un meci de 90 de minute. În restul timpului, elevii beneficiază de educaţie şi de activităţi recreative.

Principiul e următorul: din moment ce numai 10% dintre jucătorii academiei ajung la echipa mare a Barcelonei (plus alţi 9% la cluburi de primă ligă din alte ţări), anii petrecuţi în La Masia de toţi ceilalţi nu sunt timp pierdut, ci o şcoală în toată regula.

“Unul dintre lucrurile de care sunt cel mai mândru e că foarte mulţi dintre tinerii noştri jucători au studii superioare”, explică Folguera.

“În Anglia, când un club alege un tânăr jucător, nu prea ţine cont de latura educativă. Or, noi nu facem doar să-i învăţăm fotbal, ci şi să-i educăm. Între orele 11 şi 18, La Masia e casa lor, şi-atunci trebuie să-i cunoaştem pe fiecare, să fim familia lor”.

Şi adaugă: “Când au 13-14 ani, multe dintre lucruri nu le sunt limpezi, dar, odată ajunşi la 18 ani, trebuie să fie mult mai încrezători în ei înşişi”.

Folguera spune că, pentru a fi primul club care descoperă un jucător talentat, Barcelona are circa 40 de scouteri care cutreieră Spania şi lumea. Pe baza rapoartelor lor începe, eventual, procedura de selecţie.

“Talentul există, însă talentul crescut şi cizelat de la o vârstă fragedă formează identitatea sportivă”. (…)

*

Articolul integral din “The Independent” poate fi citit aici.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet