Rari sunt cei care rămân acolo, căutători. Sistemele în care intrăm, inevitabil, ne aliniază, ne spun că “nu se poate”, iar impunerile induc teamă. De aceea, şi mai rari sunt aceia care, intraţi în sisteme, reuşesc să se întoarcă la copilăria tuturor secretelor tangibile.

Steve Jobs a fost unul dintre ei. Nu ştiu când şi cum a dat el peste marele secret, că nu îmbătrânim, de fapt, decât la trup. Că nu există ceea ce numim “oameni mari”. Că tragem, chiar şi când nu se vede, către un spaţiu – cât de mic, câteva minute, o seară, un zâmbet – în care să ne mai mirăm că sporii de păpădie se răspândesc când sufli, că fluturii sunt vii ori că poţi doborî cărăbuşi cu palma.

Dar a dat. Şi, de-acolo, de-atunci, trecut de linia aceea invizibilă dintre lumea care s-a orbit singură şi lumea unde totul e la vedere, a reînceput să se joace. Şi muzica a devenit, toată, a fiecăruia, şi obiectele s-au dezbrăcat de salopeta pe care scria “unealtă”, şi, miraculos, la fiecare atingere cu degetul s-a întâmplat ceva minunat, ca în copilărie.

Pe toţi oamenii pune Dumnezeu degetul. O dată, de două ori, de câte ori. Ultima oară, e cel mai mare secret.

*

Tweet

11 septembrie 2001 a fost marţi. Turnurile de la World Trade Center au fost lovite în jurul orei 16 (ora României). “Clujeanul” ieşea pe tarabe marţi dimineaţa, deci textul de mai jos e din numărul următor, apărut în 18 septembrie.

*

MARŢI, 11 SEPTEMBRIE. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe cei care au murit! Atacul de la World Trade Center aruncă în aer ordinea planetei. Nici măcar nimicul nu va mai fi acelaşi. Odată cu turnurile gemene, se prăbuşeşte definitiv sistemul bipolar bine-rău, est-vest, nord-sud, sus-jos, interior-exterior, stânga-dreapta, aliat-duşman ş.a.m.d. Intrăm într-o nouă eră, a reţelei. Oamenii, ţările, armatele devin noduri. Oricine are legătură cu orice. Apăs într-un punct, se ridică tot sistemul, ridic un deget, e strivit.
Lumea a devenit una, inter- şi intra-conectată. Dacă se aprinde într-un colţ, arde tot. Şi atunci, citesc hămesit, ca şi cum aş avea modelul unui puzzle, dar nu şi piesele, şi ar trebui să le caut prin casă, prin vecini, pe afară, prin gând.

MIERCURI, 12 SEPTEMBRIE. “Distrugeţi reţeaua”, scrie fostul secretar de stat american Henry Kissinger în “Washington Post”: “Un atac ca şi cel de ieri presupune planificare sistematică, o bună organizare, o mulţime de bani şi o bază. Nu poţi improviza o astfel de acţiune şi nici să o plănuieşti dacă eşti permanent în mişcare. Este vorba despre o reţea de organizaţii teroriste adăpostite în capitalele mai multor ţări” *** Anatoli Baranov, comentator al cotidianului “Pravda”: “Unităţile de sinucigaşi profesionişti constituie marea enigmă a tragediei americane. Serviciile secrete ale statelor nu au aşa ceva (…) Acei oameni erau decişi, stăpâni pe ei şi gata să moară conştient. Nu există protecţie sau apărare împotriva unor asemenea oameni”.

JOI, 13 SEPTEMBRIE. Analiză în ziarul israelian “Jerusalem Post”: “Planificarea, recrutarea personalului, antrenamentul, strângerea de informaţii fără de care o asemenea operaţiune ar fi imposibilă şi, în final, intrarea teroriştilor în SUA, toate acestea înseamnă că un număr considerabil de persoane ŞTIAU” *** La Beijing se desfăşoară Forumul Secolului 21, o reuniune globală la nivel înalt unde se creionează chipul planetei în următoarele decenii. Reprezentanţii Chinei afirmă că actualul model al relaţiilor internaţionale, caracterizat de confruntări politice, economice şi militare, va fi înlocuit cu unul bazat pe comunicarea între civilizaţii, deoarece nici o civilizaţie nu mai trebuie să domine schimburile mondiale.

VINERI, 14 SEPTEMBRIE. Comentariu în “New York Times”: “Adevărata ciocnire de azi nu este între civilizaţii, ci înlăuntrul lor – între acei musulmani, creştini, hinduşi, budişti şi evrei cu o concepţie modernă şi progresistă şi aceia care au o viziune medievală” *** Cotidianul “Neue presse” din Hanovra: “Un cetăţean iranian deţinut în Germania a obţinut permisiunea de a avertiza telefonic serviciile secrete americane că vor avea loc atentate la New York şi Washington, însă nu a fost crezut” *** Ziarul britanic “The Guardian” citează dintr-un raport al Congresului SUA: “Reţeaua teroristă a lui Osama ben Laden, al-Qaida, este activă în 34 de state din întreaga lume, însă nu funcţionează pe principii ierarhice”.

SÂMBĂTĂ-DUMINICĂ, 15-16 SEPTEMBRIE. Purtătorul de cuvânt al Baroului New York anunţă că în jur de 14.000 de avocaţi sunt legaţi de mâini şi de picioare, deoarece birourile lor se aflau în World Trade Center şi toate documentele le-au fost distruse *** Monarhiile din zona Golfului (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman, Bahrein şi Qatar) se angajează să contribuie la izolarea talibanilor şi asigură SUA de cooperarea lor în combaterea terorismului. În plus, vor suplini nevoile de petrol de pe piaţa mondială *** Ministrul de externe al Germaniei avertizează că există riscul de a se ajunge la un război între Occident şi Islam, care n-ar servi decât autorilor atentatelor, al căror obiectiv este o “confruntare a culturilor”.

LUNI, 17 SEPTEMBRIE. Pe motiv că normele de securitate trebuie îmbunătăţite, SUA evaluează noi forme de supraveghere electronică, de recunoaştere a chipului, a irisului sau a liniilor mâinii. De altfel, Bush a declarat deja că războiul de tip nou ar putea aduce cu sine o restrângere a libertăţilor individuale. Susţinătorii acestor măsuri spun că, scanând chipurile dintr-o mulţime, de exemplu pe un aeroport, şi comparându-le cu cele stocate într-o bază de date de criminali şi terorişti, este posibilă alertarea rapidă a forţelor de ordine *** Începe războiul reţelar, al informaţiilor false şi al aparenţelor transmise în direct. Cine se aşează în faţa televizorului este o victimă sigură a dezinformării. Citiţi! Gândiţi!

*

Tweet

Fragmentul care urmează face parte din întâlnirea lor cu publicul de la TIFF Lounge.

*

M.M.: Cine a avut ideea să vă distribuie în perechea “Cristina şi Paul”? Cum a început povestea acestei campanii?

Ioana Blaj: Am fost chemaţi la un casting, unde ne-am nimerit împreună şi cu Bogdănel, celălalt tip care apare în spoturi. După un prim casting am fost chemaţi la un recall cu Radu Muntean, regizorul spoturilor, şi… am rămas. Ideea în sine nu ştiu a cui a fost, dar am rămas toţi trei, exact cum fusesem la început…

Paul Ipate: Cu alte cuvinte, am ajuns acolo cinstit: am dat probă, n-am intrat pe pile…

Ioana: …şi nu o probă, ci două.

M.M.: Cât munciţi pentru un spot de 30 de secunde? Cât durează filmările?

Paul: Depinde de spot, depinde ce avem de făcut acolo. Există situaţii în care tragem 10-15 duble, dar şi situaţii în care totul e gata din a doua dublă.

Ioana: Dacă ar fi să facem o medie, ar ieşi cam o oră de filmare propriu-zisă pentru un spot de 30 de secunde….

Paul: Ceea ce înseamnă uneori 15 ore de muncă…

(întrebare din public): Care a fost spotul cel mai dificil de filmat?

Paul: Unul în Austria, la schi.

Ioana: A fost foarte periculos, pentru că Paul nu ştia să schieze, iar pantele erau destul de abrupte. Acolo a învăţat să stea în plug. Trebuia să simuleze o căzătură – era chiar spotul în care ne sărutam – şi trebuia să cădem în aşa fel, încât nici să nu ne lovim, nici să nu depăşim semnele puse de echipa de filmare. Ne-am făcut nişte vânătăi care au durat luni de zile….

(tot din public): Cu ce diferă, pentru un actor, abordarea dintr-un spot publicitar?

Ioana: Dorinţa fiecărui actor e să joace în filme şi să facă teatru. Asta nu înseamnă că proiectele mai mici, cum e campania Vodafone, nu ar avea valoare. Au mare valoare, iar aspectul financiar completează unele nevoi. E normal să ne dorim mai mult teatru şi film, şi nu telenovele…

Paul: Mai e ceva, nu doar simplul aspect financiar. Ştim cu toţii că un actor nu poate trăi din teatru. De fapt, principala sursă de venit a unui actor este ori filmul, ori un spot publicitar. Cât despre implicare, e adevărat: una e implicarea dintr-un teatru sau din film, şi alta e la spoturi. Asta nu înseamnă că nu ne facem treaba serios.

M.M.: Ca să înţelegem: un actor nu are decât două variante să câştige decent – telenovele şi reclame? În afară de job-ul principal…

Paul: Acestea sunt principalele activităţi adiacente ale unui actor…

Ioana: …dar spoturile şi telenovelele nu pot fi puse pe acelaşi plan.

Paul: Eu am prieteni care sunt actori şi care, ca să câştige un ban în plus, fac lucruri la care nu m-aş fi aşteptat niciodată…

M.M.: De exemplu?

Paul: De exemplu, am un prieten actor care e şi mecanic auto. Altul e şi stomatolog…

M.M.: Cât e salariul de la teatru al unui actor?

Paul: Variază de la 5 milioane până la circa 18 milioane…

Ioana: Dar 18 milioane, să ne înţelegem, câştigă cei mari…

Paul: Am un prieten foarte bun care a terminat actoria acum 2 ani, s-a angajat la teatrul din Ploieşti şi are un salariu de 5,5 milioane. În mână.

Ioana: Asta în condiţiile în care repetă cel puţin 8 ore pe zi, toată săptămâna. (…)

*

Continuarea discuţiei poate fi citită aici.

Tweet

În cazul galei “Campion pentru România”, la fel ca în multe alte istorii autohtone, cine vrea nuanţe pentru a-şi forma propria opinie trebuie să se întoarcă pe firul poveştii. Parteneriatul dintre Lucian Bute şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT) datează din noiembrie 2010, s-a realizat la propunerea instituţiei şi vizează promovarea brandului turistic al ţării. Este aceasta o iniţiativă proastă?

Nu, dimpotrivă. Bute este, la ora actuală, cel mai performant sportiv român, dar şi cel mai vizibil în Occident. Cu excepţia lui Cristi Chivu, câştigător al Ligii Campionilor cu Inter Milano, niciun alt român nu apare în presa străină suficient de des şi, mai ales, într-o postură de învingător cu anvergură internaţională. Concursurile importante din gimnastică, scrimă şi canotaj – sporturi unde contăm – sunt rare şi “de nişă”, în atletism supravieţuim cu 2-3 nume, iar handbalului feminin îi lipseşte acea strălucire din care prosperă celebritatea. Pentru ca România să fie mult mai prezentă în atenţia lumii, pe lângă fotbal competitiv, ne-ar trebui un pilot de Formula 1 (obiectiv foarte dificil de atins) sau măcar un tenisman de top.

Aşa stând lucrurile, Bute a fost o alegere bună pentru a fi “endorser” (cum se spune în publicitate) al campaniei de imagine derulate de Guvernul României. De aceea, după sponsorizarea cu 75.000 de euro, în primăvară, a meciului de la Montreal în care el şi-a apărat centura în faţa irlandezului Brian Magee, ideea de a-i organiza o gală la Bucureşti a însemnat o continuare firească; trebuia să se treacă la alt nivel şi să se extragă maximum din parteneriatul semnat anul trecut.

O paranteză. În toată această poveste, un istoric sau un sociolog pasionat va găsi material grozav pentru o analiză a mentalităţilor. De pildă, implicarea ditamai statului în organizarea unei gale internaţionale de box profesionist – afacere eminamente privată în Occident şi, mai mult, asociată incontestabil cu lumea interlopă – dezvăluie încă o dată complexul unei culturi mici, precum şi o gândire cu sechele totalitare.

Revin. Odată pornit mecanismul, MDRT (adică Elena Udrea) a făcut tot ce era necesar pentru ca Lucian Bute să boxeze la Bucureşti. Şi-a modificat Programul anual de marketing pentru a include Gala pe lista de cheltuieli din fonduri europene, a negociat cu partea canadiană şi a căutat firmă specializată. De la acest moment încep semnele de întrebare, şi ele se leagă de al treilea personaj-cheie: preşedintele Federaţiei Române de Box (FRB), Rudel Obreja.

Care este, de câţiva ani, persona non grata în lumea boxului amator. Pe româneşte, indezirabil. Şi nu numai că forul mondial de profil (AIBA) l-a suspendat pentru 11 ani, dar federaţia noastră nu are voie să organizeze competiţii cu participare străină din cauza lui. Legal, asta nu-l împiedică să se implice în galele profesioniste, dar e util să cunoaştem tot tabloul pentru a aprecia corect evenimentele.

Astfel, în deplină înţelegere, Ministerul şi Obreja au scos la înaintare Federaţia ca fiind organizatoare a meciului lui Bute – ceea ce, oricum, reprezenta deja o suprapunere de competenţe şi de “teritorii” între amatori şi profesionişti -, dar contractul de circa 1,9 milioane de euro a fost atribuit firmei lui Obreja, Europlus Computers. Să presupunem că nici o altă companie care deţine licenţă pentru competiţii sportive nu ar fi fost capabilă să execute acest contract, mai ales ţinând cont de legăturile pe care Obreja le are în boxul profesionist (el susţine că deţine exclusivitate în relaţia cu organizaţiile WBC şi IBF). Chiar dacă ar fi aşa, atât întreţinerea confuziei dintre un organism naţional (FRB) şi o afacere personală (Europlus), cât şi, ulterior, atribuirea nonşalantă a contractului fac parte, fără dubii, din “instrumentarul” septic al politicii româneşti.

Să fie limpede: nu vreau să ciobesc niciun pic din meritele sportive şi umane ale lui Lucian Bute. El e un campion adevărat şi un model de bun simţ. Ca români, oricum nu-i putem mulţumi îndeajuns. Şi, dacă tot am ajuns aici, cred că e nedrept ca el să fie judecat de invidiosul Leonard Doroftei. Şi mai cred că, ajuns challenger, francezul Mendy nu şi-ar fi compromis palmaresul lipsit de înfrângeri printr-o “reprezentaţie de Oscar”.

Dar Bute a căzut la mijloc. Şi-a împlinit visul de a triumfa în ţara lui, însă nu are cum să eludeze – şi nu ne-o poate cere nici nouă – faptul că e legat de un parteneriat în care succesele sale sunt aşezate în vitrina unui proiect politic. (Aşa se explică şi că, la finalul meciului, a îndeplinit prompt “rugămintea” lui Obreja de a-i mulţumi public Elenei Udrea). Şi cu asta ajungem la întrebarea esenţială: dincolo de problemele etice ale organizării, care este eficienţa Galei “Campion pentru România” în campania de promovare a brandului turistic?

O fi fost compania Europlus unica variantă din perspectiva conexiunilor sportive, însă, din punct de vedere al obiectivului de comunicare, rezultatele sunt îndoielnice. La conferinţa de presă de duminică, Elena Udrea s-a lăudat cu cei peste 4 milioane de români care s-au uitat la ProTV în minutele de apogeu ale transmisiei de la Romexpo. Foarte bine, numai că “Frunza” brandului nu le este destinată lor. Toate locurile şi momentele în care au fost postate logo-ul şi sloganul turismului românesc – de la venirea lui Bute pe aeroport până la declaraţiile de după meci, de la inscripţionarea biletelor, trecând prin podeaua ringului şi ajungând la panourile stradale din Bucureşti – toate ar fi trebuit să fie văzute de potenţiali turişti din alte ţări.

De aceea a atras fonduri Guvernul prin proiecte europene: pentru a-şi îmbunătăţi imaginea şi expunerea pe nişte pieţe-ţintă. A reuşit transmisia Galei acest lucru? Da, “însă foarte puţin”, ca într-o faimoasă poezie. Singura ţară în care partida lui Bute a putut fi urmărită în direct, dar şi gratuit, este România. În Canada, un suporter de-al lui Bute a plătit circa 40 de euro pentru a-l vedea, şi tot pe bani a fost transmisia în China, Franţa, Germania, Japonia şi Australia. Americanii însă nu se vor bucura de croşeul de stânga al românului decât în reluare, pe canalul Show Time.

Să zicem, totuşi, că au fost destui care, dorind să vadă meciul live, nu s-au uitat la bani. Dar, fiindcă vorbim despre o campanie care urmăreşte atragerea de turişti, nu era normal ca, eventual în pauzele dintre runde, televiziunile cu pricina să difuzeze un clip specific, cu imagini din România? Contractul dintre MDRT şi firma lui Obreja se referă însă doar la omniprezenţa logo-ului şi a sloganului. Cu alte cuvinte, ducând “viziunea” până la capăt, Ministerul care gestionează imaginea României speră că străinii care au văzut “Frunza” în timpul transmisiei de la Bucureşti fie vor începe, curioşi, să caute informaţii turistice despre ţara noastră, fie vor face o asociere mentală ulterioară, când (şi dacă) vor regăsi acest simbol într-o altă fază a campaniei.

Au fost bine investite milioanele de euro ale Galei de la Romexpo – cele două milioane de la MDRT, plus alte sute de mii cu care companiile de stat au sponsorizat evenimentul girat de Guvern? Da, dacă vorbim despre România, despre publicul de aici. Nu, cel mai probabil nu, dacă ne gândim la impactul asupra amatorilor de box, turişti ipotetici, din celelalte ţări în care a fost transmisă gala.

Amestecul dintre politică şi sport a fost foarte eficient pentru psihicul colectiv şi pentru a-l răsplăti pe Lucian Bute, însă păgubos dacă ne raportăm la scopul campaniei prin care România îşi popularizează brandul turistic în exterior.

*

Tweet

Iată doar câteva exemple: seriile documentare care, pe Discovery sau pe alte canale, disecă perioada 1939-1945 din perspectiva tacticilor şi a ciocnirilor militare; filmele despre Holocaust şi despre cele mai importante bătălii şi personaje ale WW2; simbolistica folosită în presa sportivă mai ales când urmează partide anglo-germane, americano-germane sau ruso-germane; aniversările şi comemorările care, ignorând parcă trecerea timpului şi actuala situaţie mondială, râcâie rănile şi, astfel, nu le lasă să se închidă.

Care sunt cauzele? Mai întâi, nevoia politicului de a întreţine orgoliul naţional. Indiferent că e vorba despre Statele Unite, Marea Britanie, Rusia sau, de ce nu, România, populaţiile sunt hrănite sistematic cu rememorarea unor clipe de glorie, pentru a le face să rămână alături de propriul stat sau măcar pentru a nu-i deveni ostile. Din 1945, niciuna dintre ţările menţionate nu a mai repurtat un triumf de asemenea anvergură (cu proporţia de rigoare în cazul nostru).

Din ideea de mai sus decurge un paradox foarte interesant: de ce Occidentul, în general, şi America, în special, nu sărbătoresc înfrângerea comunismului la un nivel comparabil cu atenţia acordată an de an victoriei asupra lui Hitler?

Şi cu asta ajungem în miezul chestiunii. De ce căderea Cortinei de Fier şi aflarea întregului adevăr despre regimurile instaurate în Europa de Est după 1945 nu au fost însoţite, în spaţiul democraţiei, de un proces pe măsura celui de la Nürnberg? De ce, după euforia primilor ani, bilanţul comunismului n-a mai fost întocmit, iar propaganda aferentă – absolut justificată, dat fiind că Războiul Rece a durat de aproape 10 ori mai mult – n-a mai existat?

Faptul că după 1989 nu s-a tras linie sub comunism într-un cadru global – cum s-a procedat cu nazismul – a permis Rusiei ca, în calitate de moştenitoare a URSS, să perpetueze cultul lui Stalin şi să mascheze parţial teroarea instaurată în Europa de Est prin invocarea contribuţiei sovietice la Ziua Victoriei.

Conflictul israeliano-palestinian e o altă problemă pe care comunitatea internaţională se arată incapabilă de a o soluţiona şi ale cărei fire duc la timpurile celei de-a doua conflagraţii mondiale. Trimiterile culturale şi mediatice la Holocaust trebuie legate şi de faptul că Israelul e un stat aflat în permanentă stare de război. Şi asta pentru că războiul contemporan se poartă, infinit mai mult decât odinioară, pe frontul propagandei, al influenţării masselor şi al persuasiunii subtile. Cât timp nu e pace în Orientul Mijlociu, cât timp Israelul nu e recunoscut de toate statele arabe, iar palestinienii nu au o ţară, Europa (cel puţin) va continua să trăiască în siajul tematic şi ideologic al anilor ’40.

În definitiv, singurul duşman convenabil tuturor părţilor, americani, ruşi, vest-europeni, est-europeni, evrei, arabi, creştini şi musulmani, singurul de care pot profita mereu şi pe care se pot descărca oricât, este nazismul. La fel ca într-o anchetă poliţistă care ar risca să scormonească prea adânc, vinovat, la o adică, e mortul. Singura ideologie condamnată, executată şi înmormântată cu alai de la Los Angeles la Vladivostok este folosită, de către toţi, de fiecare dată când argumentele prezentului li se par firave ori inferioare.

La fel cum ruşii, deşi neam de credincioşi, nu-l îngroapă pe Lenin, tot aşa Occidentul îl scoate pe mortul Hitler în geam, ca sperietoare la îndemână.

Von Clausewitz spunea că războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace. Din 1989 încoace, politica e mijlocul de a continua războiul.

*

Tweet

Dr. Henri Kerkdijk-Otten, curator la World Museum of Man şi iniţiatorul unor cercetări privind caii sălbatici primitivi, intenţionează să obţină sprijinul unui grup de persoane şi instituţii influente, inclusiv parlamentari europeni, pentru a interveni pe lângă Guvernul României în apărarea cailor din Delta Dunării.

Printre destinarii scrisorii lui Henri Kerkdijk, datată 7 iunie, se află şi autorul filmului documentar despre caii din Letea difuzat anul trecut de canalul ARTE, Dan Curean. Autorul şi-a dat acordul ca scrisoarea să apară în presă, iar Dan Curean mi-a trimis-o şi mie. Am tradus-o şi o reproduc atât în română (cu excepţia unei fraze pe care n-am înţeles-o), cât şi în varianta originală, în engleză.

Foto: Andrei Neamţu (andreiphotography.com)

*

Dragii mei,

Acesta este un apel hotărât pentru a ocroti turmele de cai sălbatici din Pădurea Letea, România.

Situaţia
Se pare că acest cal din Pădurea Letea reprezintă un ecotip care datează de dinainte de 1989. Înainte de 1989, caii din Letea trăiau într-un stadiu semi-sălbatic, la fel ca poneiul Exmoor, Pottoka, Garrano etc. Sătenii luau cai când aveau nevoie de ei. La început, caii au fost de-domesticiţi pe scară largă, iar acest proces a continuat în ultimii 22 de ani. Chiar şi o hartă turcească din secolul 18 se referă la caii sălbatici din acea regiune.

Caii din Pădurea Letea, după părerea mea, reprezintă un ecotip autohton, s-au adaptat perfect la condiţiile locale şi acţionează natural ca nişte animale sălbatice. Culorile lor caracteristice (murg şi negru) corespund studiului întreprins de Ludwig şi alţii (2009), dar şi culorilor altor rase de cai primitivi, cum ar fi Exmoor, Garrano, Pottoko, Retuerta, Huţul etc. (…)

Bănuiesc că aceşti cai sunt înrudiţi cu familia Huţul până la un anumit punct, aşa cum au demonstrat studiile. Influenţele estice sunt şi ele posibile, de vreme ce Delta Dunării se învecinează cu stepa Bugeacului. Bugeacul este cea mai vestică parte a stepei central-asiatice, unde, până în secolul 12, au existat Kulani (subspecie a calului mongol – n.m.). E posibil ca, în vremurile secetoase, turme de animale să fi migrat sau să se fi refugiat în Delta Dunării.

Surse precum Sebastian Münster, în secolul 16, şi David Fröhlich, în secolul 17, descriu caii sălbatici de pe actualul teritoriu al României ca având coamă lungă. Asta înseamnă că ei nu trebuie confundaţi cu Tarpanii din stepele Ucrainei, aşa cum au fost aceştia descrişi de Gmelini. În documente din secolele 18 şi 19, Tarpanul este descris ca un animal care face tranziţia între Takhi (subpsecie central-asiatică aflată pe cale de dispariţie – n.m.) şi alţi cai sălbatici, deci el n-ar trebui să fie luat prea mult în consideraţie în cazul cailor din Pădurea Letea.

Una peste alta, calul din Letea ar trebui să fie prima opţiune la alegerea unui ecotip care să aibă acces la păşunat natural în Delta Dunării. Concluzia nu poate fi decât că trebuie să salvăm şi să ocrotim caii din Pădurea Letea. Şi, cum populaţia totală e undeva între 4000 şi 5000 de exemplare, ea este viabilă din punct de vedere genetic.

Problema
Autorităţile române nu recunosc valoarea calului din Letea şi par să încline spre înlăturarea acestui ecotip din regiune. Paguba pe care caii o produc ecosistemului pare exagerată şi ar putea fi lesne ţinută sub control.
Caii din Letea sunt îndepărtaţi prin metode complet barbare, ceea ce a dus la moartea, rănirea sau stresarea unora dintre ei. Pe lângă faptul că distrug o parte din patrimoniul şi mândria naţională a României, autorităţile distrug şi cea dintâi variantă de ecotip aflată la dispoziţie.

Soluţia
În acest scop, voi întocmi o scrisoare pe care intenţionez s-o trimit persoanelor implicate din guvernul României şi autorităţilor locale. Vreau, de asemenea, să iau legătura cu membri ai Parlamentului European. Pentru a-i da greutatea şi autoritatea pe care le merită, vă rog pe toţi să semnaţi acea scrisoare.
În al doilea rând, vă rog să-mi transmiteţi organizaţii sau persoane despre care credeţi că ar trebui incluse în lista de semnatari. Cu cât lista e mai lungă, cu atât va atârna mai greu apelul nostru.
Mai întâi, voi inventaria organizaţiile dispuse să semneze scrisoarea. Apoi o voi scrie şi trimite tuturor, ca să fie retuşată şi tradusă în română.

Nu în ultimul rând, mostre prelevate de la caii din Letea vor fi trimise, pentru analiză genetică, profesorului Cothran (de la Universitatea Texas – n.m.). În acest sens, îi rog pe membrii fostului proiect referitor la cai să contribuie la acest studiu prin orice mijloace – măsurarea oaselor, evaluarea craniului şi a maxilarelor, compararea cu alte specii de cai primitivi, comportament social, evaluare ecologică etc. Cu cât aflăm mai multe despre calul din Letea, cu atât mai valoros va deveni.

Înţeleg că unor organizaţii le-ar fi imposibil să semneze din cauza unor probleme politice subiacente sau a potenţialelor probleme care ar decurge de aici. De aceea, vă prezint lista destinatarilor acestui mesaj, dar am pus adresele lor de e-mail în secţiunea BCC, pentru a nu-i afecta pe unii. Fiecare poate decide pe cont propriu dacă vrea sau nu să semneze.

Lista organizaţiilor şi a specialiştilor:

Ecvin Protect, Poliţia Animalelor, Vier Pfoten, National Geographic Society, Time Magazine, World Wildlife Fund, European Wildlife, Large Herbivore Network, Safeguard for Agricultural Varieties in Europe (SAVE) Foundation, ARK Nature, Faunaconsult, Stichting Taurus, FREE Nature, Herds & Homelands, Flaxfield Nature Consultancy, Universitatea Kentucky, Universitatea din Utrecht, Universitatea din Leiden, Universitatea din Cordoba, Universitatea Cambridge, Universitatea Bucureşti, Universitatea Groningen, Universitatea Aarhus, Muzeul Naţional de Istorie Naturală al Cehiei, Primăria Eindhoven.

Salutări,

Henri Kerkdijk

*

Dear all,

This is a strong plea to protect the wild herds of the Letea forest horse of Romania.

The Situation
It is apparent that the Letea forest horse represents an ecotype that is more ancient than 1989. Before 1989, the Letea horses lived in a semi-feral state, just like the Exmoor pony, Pottoka, Garrano, etcetera. The villagers took horses when
needed. They were dedomesticated to a fairly large extend to begin with and have been further dedomesticated since the last 22 years. Even a Turkish map from the 18th century talks about wild horses in the same region.

The Letea forest horse, in my opinion, represents an autochtonous horse or ecotype, perfectly adapted to the local circumstances and they show totally wild natural behaviour. Their overal coat colors (bay and black) conform to the study carried out by Ludwig et al (2009) and to the coat colors of other primitive horse breeds like the Exmoor, Garrano, Pottoko, Retuerta, Hucul (Hutzul), etcetera. I also see some agauti gene at work with a lighter muzzle in certain individuals.

I also suspect them to be related to the Hucul family to some extend, as has been confirmed by research. Eastern influences are to be expected as well, since the Danube Delta borders the Budjak steppe. The Budjak steppe is the westernmost extention of the central Asian steppe complex and untill the 12th century AD, Kulans (clearly Asiatic) were present on those steppes as well. In dry times, it is to be expected that herds of animals migrated to or found refuge in the Danube delta complex.

Sources like Sebastian Münster in the 16th century and David Fröhlich in the 17th century give descriptions of wild horses in Romania, with long manes. This means they should not be confused with the Tarpan of the Ukrainian steppes as described by Gmelini. The Tarpan in 18th and 19th century sources is described as a transitional animal between the Takhi and feralized horses or some other form of horses, so should not be that important in the case of the Letea horses.
All in all it is clear that the Letea horse should be the first choice when choosing a horse ecotype for natural grazing schemes in the Danube Delta. The result coming out of that conclusion can only be that we have to save and preserve the Letea forest horse. And since the total population is somewhere between 4000 and 5000 animals, the population is genetically viable.

The Problem
The Romanian Authorities do not recognize the worth of the Letea horse and seem to be bend on removing the horse ecotype out of the region. The damage they do to their ecosystem seems to be exaggerated and in the case of a proper predator model could easily be tackled.
Letea horses are removed in a fashion that is utterly barbaric and the results are dead, wounded or at least very overstressed animals. Next to destroying part of Romanian national heritage and pride, they also destroy the first horse ecotype of choice.

The Solution
To this purpose, I am going to draw up a letter, to be send to the relevant people in the Romanian national and regional government. I also want to contact relevant people in the European Parliament.
To give this letter the weight and authority it deserves, i ask you all if you would be so kind as to sign that letter
Secondly: i would like to ask everybody if they know organizations or people that should be included in the list of signees.
The bigger the list, the greater the authority of our plea. First of all i want to make an inventory of organizations that are willing to sign the letter. Then i will write the letter and send it to everyone, so it can be reviewed and also translated into the Romanian language.

And last, but not least: samples of Letea forest horse will be send to Professor Cothran for genetic sampling. I hereby ask the relevant people and members of the ancient horse project, if they would be willing to contribute to that research by any means, like; measurements of bones, evaluation of skulls and jaws, comparison with other primitive horse breeds, social behaviour, ecological evaluation, etcetera. The more we know about the Letea horse, the more valuable the horse will become.

I understand that for some organizations it is impossible to sign it, because of underlying political arguments and possible problems that could arise from it. I therefore present a list of organizations that are part of this mailing, but i place the separate email addresses in the BCC section, as not to compromise the people or organizations. Everyone can decide for themselves if they want to sign or not.

List of organizations and specialists

ECVIN PROTECT

Politia Animale

Vier Pfoten

National Geographic Society

Time Magazine

World Wildlife Fund

European Wildlife

Large Herbivore Network

Safeguard for Agricultural Varieties in Europe (SAVE) Foundation

ARK Nature, Faunaconsult

Stichting Taurus

FREE Nature

Herds & Homelands

Flaxfield Nature Consultancy

University of Kentucky, worldwide specialist in horse genetics

University of Utrecht, BioDiv and Advisary Group on Animal Genetic Diversity of the Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO), molecular biologist

Vera Eisenmann, archaeozoologist and worldwide specialist in horse evolution and domestication

University of Leiden, Archaeology and Ecology

University of Cordoba, horse specialist and geneticist

University of Cambridge, Department of Zoology

University of Bucurest, molecular biologist and research on horse breeds

University of Groningen, archaeozoologist

University of Aarhus, Department of Biological Sciences, Ecoinfomatics and Biodiversity

National Museum of Natural History of the Czech Republic, palaeontologist

Municipality of Eindhoven, archaeozoologist

I seriously do hope for a positive reaction from everybody.

Best regards,

Henri Kerkdijk

*

Tweet

*

Nu exagerăm dacă spunem că La Masia (…) stă la baza victoriei cu 3-1 din finala Champions League şi, de aceea, Carles Folguera – care era acolo când un băiat de 12 ani pe nume Lionel Messi îşi petrecea, retras într-un colţ, primele zile la academie – e un interlocutor pe care merită să-l asculţi. Opt dintre fotbaliştii care au jucat pe Wembley au fost formaţi de La Masia – care cuprinde 16 echipe şi e internatul Barcelonei din 1979 -, un al nouălea, Oier Olazabal, era pe lista de rezerve, iar al zecelea, Pep Guardiola, se afla pe banca tehnică.

“Latura fizică nu e atât de importantă în comparaţie cu abilitatea de a lua decizii, de a juca repede, cu tehnica şi capacitatea de anticipare”, spune Folguera.

“Dacă ar fi jucat la alte cluburi din lume – şi acum mă refer la Anglia, pentru că am fost acolo şi-am văzut cum stau lucrurile -, unde prioritar este fizicul, cred că Iniesta, Pedro, Messi sau Xavi nu ar fi avut nici o şansă de a ajunge în vârf. Ceea ce facem noi cu elevii este o acţiune de echilibrare, în care sunt implicaţi părinţii, antrenorii şi La Masia”.

“Dacă dăm de un tânăr talentat care e mai capricios, mai încăpăţânat, încercăm să-i sporim concentrarea fără a-şi pierde acea spontaneitate. Nu trebuie să-şi piardă individualitatea, acea notă originală, dar trebuie să înveţe că fotbalul e un sport de echipă”.

Guardiola ştie cel mai bine acest lucru. “Ca jucător, Pep nu era rapid, însă compensa mental ceea ce nu putea face din punct de vedere fizic”, îşi aminteşte Folguera. (…)

Folguera lucrează din 2002 la academia de tinere talente a Barcelonei şi, ca atare, are merite considerabile în formarea echipei care câştiga Champions League în 2009, pentru că din acea echipă făceau parte 7 elevi ai La Masia: Valdes, Puyol, Piqué, Busquets, Xavi, Iniesta şi Messi. (…)

Elevii şcolii La Masia joacă efectiv fotbal doar jumătate din timpul pe care-l alocă şcolile de top din Anglia: antrenamentele zilnice durează 90 de minute, iar în weekend e programat un meci de 90 de minute. În restul timpului, elevii beneficiază de educaţie şi de activităţi recreative.

Principiul e următorul: din moment ce numai 10% dintre jucătorii academiei ajung la echipa mare a Barcelonei (plus alţi 9% la cluburi de primă ligă din alte ţări), anii petrecuţi în La Masia de toţi ceilalţi nu sunt timp pierdut, ci o şcoală în toată regula.

“Unul dintre lucrurile de care sunt cel mai mândru e că foarte mulţi dintre tinerii noştri jucători au studii superioare”, explică Folguera.

“În Anglia, când un club alege un tânăr jucător, nu prea ţine cont de latura educativă. Or, noi nu facem doar să-i învăţăm fotbal, ci şi să-i educăm. Între orele 11 şi 18, La Masia e casa lor, şi-atunci trebuie să-i cunoaştem pe fiecare, să fim familia lor”.

Şi adaugă: “Când au 13-14 ani, multe dintre lucruri nu le sunt limpezi, dar, odată ajunşi la 18 ani, trebuie să fie mult mai încrezători în ei înşişi”.

Folguera spune că, pentru a fi primul club care descoperă un jucător talentat, Barcelona are circa 40 de scouteri care cutreieră Spania şi lumea. Pe baza rapoartelor lor începe, eventual, procedura de selecţie.

“Talentul există, însă talentul crescut şi cizelat de la o vârstă fragedă formează identitatea sportivă”. (…)

*

Articolul integral din “The Independent” poate fi citit aici.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

Anul trecut, cea mai spectaculoasă discuţie i s-a datorat regizorului şi scenaristului Răzvan Rădulescu. Foto: Nicu Cherciu/TIFF

*

Prima discuţie de la TIFF Lounge e programată sâmbătă, 4 iunie, de la ora 17. La fel ca anul trecut, cel care face deschiderea este directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov.

Duminică, de la aceeaşi oră, o premieră: primul străin din “istoria” TIFF Lounge, regizorul Fernando Léon de Aranoa, “un răsfăţat al Premiilor Goya” (echivalentul Premiilor Oscar în Spania). E unul dintre cei trei regizori care vor fi prezentaţi în cadrul secţiunii 3 X 3; îi vor fi proiectate filmele “Familia” (1996), “Los Lunes al Sol” (2002) şi “Amador” (2010).

Tinerii actori Ioana Blaj şi Paul Ipate – alias “Cristina şi Paul” din campania “Maximia” a firmei Vodafone – vor veni la poveşti luni, 6 iunie. Ei participă la TIFF cu experimentul teatral “Autobahn”, de Neil LaBute, la care spectatorii, doar câte trei, vor sta pe bancheta din spate a unei maşini, asistând din mers la reprezentaţia celor doi protagonişti aşezaţi pe scaunele din faţă.

Marţi, invitat la Lounge e unul dintre cei mai buni regizori români din aşa-numitul “Nou val”, Radu Muntean (“Hârtia va fi albastră”, “Boogie”), pe care presa americană îl elogia recent pentru cel mai recent film al său, “Marţi, după Crăciun”. Radu Muntean este membru în juriul competiţiei oficiale a TIFF 2011.

Pe “domnul Bebe”, cum e cunoscut Vlad Ivanov în Occident după ce “4, 3, 2″ a câştigat Palme d’Or, îl aşteptăm miercuri. El joacă rolul principal în “Principii de viaţă”, al doilea lungmetraj al regizorului Constantin Popescu jr., înscris în competiţia pentru Trofeul Transilvania.

Joi, fanii îi vor putea spune “La mulţi ani!” cu anticipaţie lui Dragoş Bucur, pentru că până la ziua sa de naştere vor mai fi fiind doar câteva zile. Actorul e prezent la TIFF cu filmul american “The Way Back”, al regizorului Peter Weir (cunoscut pentru “Cercul poeţilor dispăruţi” şi “The Truman Show”). “Drumul de întoarcere”, care va avea parte de proiecţii speciale, e povestea evadării, dintr-un lagăr siberian, a şapte deţinuţi de naţionalităţi diferite.

Actriţa Luminiţa Gheorghiu, invitata întâlnirii de vineri, 10 iunie, este una dintre preferatele regizorilor din “Noul val”: a jucat, printre altele, în “Moartea domnului Lăzărescu”, “A fost sau n-a fost?”, “Francesca” şi “Aurora”. Ea vine la TIFF şi pentru a participa la lansarea volumului de poezii “Alte camere, alte glasuri de ieri”, al celui mai respectat critic de film român, Alex Leo Şerban, care a murit în luna aprilie a acestui an.

Ediţia 2011 a TIFF Lounge se va încheia sâmbătă, 11 iunie, cu singurul actor român care a răzbit la Hollywood, Marcel Iureş. El e protagonistul lungmetrajului “Tatăl fantomă” (regia: Lucian Georgescu), proiectat în cadrul Zilelor Filmului Românesc.

*

Toate întâlnirile încep la ora 17 şi au loc în Piaţa Unirii (nu la Muzeul de Artă, ca în anii anteriori). Vă aştept. Dacă nu veniţi , ne puteţi urmări în direct, pe site-ul tifftv.ro.

*

Tweet

1) Ca industrie. Eliminarea frontierelor de transfer şi, apoi, anularea plafonului de jucători străini într-o echipă au transformat radical acest sport în ultimii 15 ani. Suporterii, mai ales cei din marile campionate, au ajuns să se obişnuiască inclusiv cu posibilitatea ca niciun fotbalist autohton să nu facă parte dintre titulari. Globalizarea a fost însoţită de explozia sumelor de transfer, apogeul fiind atins de Chelsea (cu banii lui Abramovici), de Real Madrid (sub mandatul lui Florentino Pérez) şi, mai nou, de şeicii care au cumpărat Manchester City.

Barcelona impune un alt model, mult mai aproape de tradiţia fotbalului şi de sufletul suporterilor, dar şi mult mai ieftin, pe termen lung: investiţia în propria şcoală şi, în consecinţă, formarea unui nucleu de sportivi care se cunosc şi joacă împreună din copilărie. Acest model răstoarnă tendinţa de a plăti zeci şi sute de milioane pe vedete şi arată că plombarea continuă a posturilor deficitare cu străini care au nevoie să se acomodeze este o metodă mult mai şubredă, deoarece necesită o răbdare pe care marii patroni nu par să o mai aibă.

2) Ca sport. O altă prejudecată sfărâmată de Barcelona în aceşti ultimi ani este că echipa trebuie să tindă spre o medie de înălţime cât mai mare şi că fotbaliştii “ideali” ar fi nişte ciolănoşi laţi în spate combinaţi cu atleţi care fug 90 de minute încontinuu. Nişte “nordici” lipsiţi de fantezie şi gata de sacrificiu, nu doar în apărare şi în atac, dar şi în linia de mijloc, acesta era “obiectivul” pe care-l propovăduiau mulţi antrenori şi care părea să dea roade în deceniul trecut.

Şi vine Barcelona şi, cu o echipă de “pitici”, elimină centrările pentru atacantul clasic care sare la cap şi repune la locul lor satisfacţia driblingului şi inteligenţa mijlocaşului. Le dă cu tifla tuturor celor care anunţau dispariţia inevitabilă a conducătorului de joc, tuturor “mecaniciştilor” acestui sport făcut să emane bucurie.

3) Ca stil. Aici e, poate, principala schimbare de direcţie, pe cât de simplă, pe atât de greu de urmat. Ne-am obişnuit ca fotbalul să fie tot mai rar un spectacol, şi tot mai mult o înfruntare tactică în care presingul e esenţial. Datorită forţei sale de a ţine mingea, Barcelona depăşeşte acest stadiu şi deschide noi posibilităţi pentru antrenorii viitorului; cum contracarezi un asemenea mecanism: încerci să-i imiţi stilul şi să obţii posesie comparabilă sau cauţi altceva, o formulă şi mai eficientă? Poţi să păstrezi frumuseţea acestui sport când te opui unui asemenea adversar sau eşti obligat, iremediabil, să faci anti-joc, să aştepţi “la cotitură”?

*

Ştiu şi că toate acestea n-ar fi fost posibile dacă, pe lângă proiectul pe termen lung al şcolii La Masia, dincolo de naţionalismul şi solidaritatea catalanilor, peste hipnotismul jocului colectiv pe care Guardiola l-a rafinat din lecţiile lui Cruyff, nu exista un băiat adus din Argentina pe când avea 12 ani, un copil slăbuţ care lua mingea de la mijlocul terenului şi, driblându-i pe toţi, nu se mai oprea decât în poartă, un fotbalist căruia scouter-ul Barcelonei i-a propus imediat să-i plătească tratamentul necesar problemelor hormonale de creştere, numai să îl vadă cândva pe Nou Camp.

Cel mai frumos lucru despre Messi mi l-a spus azi un prieten care, deşi a văzut o lume-ntreagă, se întoarce mereu la simplitatea satului în care s-a născut: “Pentru mine, Messi e ca gălbenuşul de ou pe care mi-l dădea mămica să ung aluatul de pâine înainte de a-l băga în cuptor”.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

Regia spotului: Marian Crişan. Imagine: George Dăscălescu. Distribuţie: Teo Corban (moderatorul), Mircea Andreescu (Pişcoci), Ion Sapdaru.

Conceptul de promovare a ediţiei din acest an, a 10-a, este centrat pe “film şi fotbal”. Pentru cei care nu l-au văzut, acesta e afişul TIFF 2011:

*

Tweet