*

Nu exagerăm dacă spunem că La Masia (…) stă la baza victoriei cu 3-1 din finala Champions League şi, de aceea, Carles Folguera – care era acolo când un băiat de 12 ani pe nume Lionel Messi îşi petrecea, retras într-un colţ, primele zile la academie – e un interlocutor pe care merită să-l asculţi. Opt dintre fotbaliştii care au jucat pe Wembley au fost formaţi de La Masia – care cuprinde 16 echipe şi e internatul Barcelonei din 1979 -, un al nouălea, Oier Olazabal, era pe lista de rezerve, iar al zecelea, Pep Guardiola, se afla pe banca tehnică.

“Latura fizică nu e atât de importantă în comparaţie cu abilitatea de a lua decizii, de a juca repede, cu tehnica şi capacitatea de anticipare”, spune Folguera.

“Dacă ar fi jucat la alte cluburi din lume – şi acum mă refer la Anglia, pentru că am fost acolo şi-am văzut cum stau lucrurile -, unde prioritar este fizicul, cred că Iniesta, Pedro, Messi sau Xavi nu ar fi avut nici o şansă de a ajunge în vârf. Ceea ce facem noi cu elevii este o acţiune de echilibrare, în care sunt implicaţi părinţii, antrenorii şi La Masia”.

“Dacă dăm de un tânăr talentat care e mai capricios, mai încăpăţânat, încercăm să-i sporim concentrarea fără a-şi pierde acea spontaneitate. Nu trebuie să-şi piardă individualitatea, acea notă originală, dar trebuie să înveţe că fotbalul e un sport de echipă”.

Guardiola ştie cel mai bine acest lucru. “Ca jucător, Pep nu era rapid, însă compensa mental ceea ce nu putea face din punct de vedere fizic”, îşi aminteşte Folguera. (…)

Folguera lucrează din 2002 la academia de tinere talente a Barcelonei şi, ca atare, are merite considerabile în formarea echipei care câştiga Champions League în 2009, pentru că din acea echipă făceau parte 7 elevi ai La Masia: Valdes, Puyol, Piqué, Busquets, Xavi, Iniesta şi Messi. (…)

Elevii şcolii La Masia joacă efectiv fotbal doar jumătate din timpul pe care-l alocă şcolile de top din Anglia: antrenamentele zilnice durează 90 de minute, iar în weekend e programat un meci de 90 de minute. În restul timpului, elevii beneficiază de educaţie şi de activităţi recreative.

Principiul e următorul: din moment ce numai 10% dintre jucătorii academiei ajung la echipa mare a Barcelonei (plus alţi 9% la cluburi de primă ligă din alte ţări), anii petrecuţi în La Masia de toţi ceilalţi nu sunt timp pierdut, ci o şcoală în toată regula.

“Unul dintre lucrurile de care sunt cel mai mândru e că foarte mulţi dintre tinerii noştri jucători au studii superioare”, explică Folguera.

“În Anglia, când un club alege un tânăr jucător, nu prea ţine cont de latura educativă. Or, noi nu facem doar să-i învăţăm fotbal, ci şi să-i educăm. Între orele 11 şi 18, La Masia e casa lor, şi-atunci trebuie să-i cunoaştem pe fiecare, să fim familia lor”.

Şi adaugă: “Când au 13-14 ani, multe dintre lucruri nu le sunt limpezi, dar, odată ajunşi la 18 ani, trebuie să fie mult mai încrezători în ei înşişi”.

Folguera spune că, pentru a fi primul club care descoperă un jucător talentat, Barcelona are circa 40 de scouteri care cutreieră Spania şi lumea. Pe baza rapoartelor lor începe, eventual, procedura de selecţie.

“Talentul există, însă talentul crescut şi cizelat de la o vârstă fragedă formează identitatea sportivă”. (…)

*

Articolul integral din “The Independent” poate fi citit aici.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

1) Ca industrie. Eliminarea frontierelor de transfer şi, apoi, anularea plafonului de jucători străini într-o echipă au transformat radical acest sport în ultimii 15 ani. Suporterii, mai ales cei din marile campionate, au ajuns să se obişnuiască inclusiv cu posibilitatea ca niciun fotbalist autohton să nu facă parte dintre titulari. Globalizarea a fost însoţită de explozia sumelor de transfer, apogeul fiind atins de Chelsea (cu banii lui Abramovici), de Real Madrid (sub mandatul lui Florentino Pérez) şi, mai nou, de şeicii care au cumpărat Manchester City.

Barcelona impune un alt model, mult mai aproape de tradiţia fotbalului şi de sufletul suporterilor, dar şi mult mai ieftin, pe termen lung: investiţia în propria şcoală şi, în consecinţă, formarea unui nucleu de sportivi care se cunosc şi joacă împreună din copilărie. Acest model răstoarnă tendinţa de a plăti zeci şi sute de milioane pe vedete şi arată că plombarea continuă a posturilor deficitare cu străini care au nevoie să se acomodeze este o metodă mult mai şubredă, deoarece necesită o răbdare pe care marii patroni nu par să o mai aibă.

2) Ca sport. O altă prejudecată sfărâmată de Barcelona în aceşti ultimi ani este că echipa trebuie să tindă spre o medie de înălţime cât mai mare şi că fotbaliştii “ideali” ar fi nişte ciolănoşi laţi în spate combinaţi cu atleţi care fug 90 de minute încontinuu. Nişte “nordici” lipsiţi de fantezie şi gata de sacrificiu, nu doar în apărare şi în atac, dar şi în linia de mijloc, acesta era “obiectivul” pe care-l propovăduiau mulţi antrenori şi care părea să dea roade în deceniul trecut.

Şi vine Barcelona şi, cu o echipă de “pitici”, elimină centrările pentru atacantul clasic care sare la cap şi repune la locul lor satisfacţia driblingului şi inteligenţa mijlocaşului. Le dă cu tifla tuturor celor care anunţau dispariţia inevitabilă a conducătorului de joc, tuturor “mecaniciştilor” acestui sport făcut să emane bucurie.

3) Ca stil. Aici e, poate, principala schimbare de direcţie, pe cât de simplă, pe atât de greu de urmat. Ne-am obişnuit ca fotbalul să fie tot mai rar un spectacol, şi tot mai mult o înfruntare tactică în care presingul e esenţial. Datorită forţei sale de a ţine mingea, Barcelona depăşeşte acest stadiu şi deschide noi posibilităţi pentru antrenorii viitorului; cum contracarezi un asemenea mecanism: încerci să-i imiţi stilul şi să obţii posesie comparabilă sau cauţi altceva, o formulă şi mai eficientă? Poţi să păstrezi frumuseţea acestui sport când te opui unui asemenea adversar sau eşti obligat, iremediabil, să faci anti-joc, să aştepţi “la cotitură”?

*

Ştiu şi că toate acestea n-ar fi fost posibile dacă, pe lângă proiectul pe termen lung al şcolii La Masia, dincolo de naţionalismul şi solidaritatea catalanilor, peste hipnotismul jocului colectiv pe care Guardiola l-a rafinat din lecţiile lui Cruyff, nu exista un băiat adus din Argentina pe când avea 12 ani, un copil slăbuţ care lua mingea de la mijlocul terenului şi, driblându-i pe toţi, nu se mai oprea decât în poartă, un fotbalist căruia scouter-ul Barcelonei i-a propus imediat să-i plătească tratamentul necesar problemelor hormonale de creştere, numai să îl vadă cândva pe Nou Camp.

Cel mai frumos lucru despre Messi mi l-a spus azi un prieten care, deşi a văzut o lume-ntreagă, se întoarce mereu la simplitatea satului în care s-a născut: “Pentru mine, Messi e ca gălbenuşul de ou pe care mi-l dădea mămica să ung aluatul de pâine înainte de a-l băga în cuptor”.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

Regia spotului: Marian Crişan. Imagine: George Dăscălescu. Distribuţie: Teo Corban (moderatorul), Mircea Andreescu (Pişcoci), Ion Sapdaru.

Conceptul de promovare a ediţiei din acest an, a 10-a, este centrat pe “film şi fotbal”. Pentru cei care nu l-au văzut, acesta e afişul TIFF 2011:

*

Tweet

Marea calitate a portughezului, ceea ce face din el un lider de excepţie, este că reuşeşte să obţină de la oamenii săi, ca grup, mai mult decât ei înşişi cred că sunt capabili să dea şi mai mult decât oricine altcineva ar aştepta de la ei. Real Madrid nu se distinge prin stil sau prin legături “automatizate” între jucători, însă în spiritul lor vibrează ceva care inspiră teamă, un energizant care-i potenţează peste fire.

“Când inamicul se concentrează, pregăteşte-te să lupţi contra lui; acolo unde e puternic, evită-l. (…) Atacă-l într-una, hărţuieşte-l”. (Sun Tzu, Arta războiului, cap. 1)

Să fim sinceri şi noi, admiratorii Barcelonei, şi să admitem că, aseară, până la eliminarea lui Pepe, nu ne-am recunoscut favoriţii; catalanii nu putuseră să se desfăşoare, tocmai din cauza acelui spirit al gazdelor. Agresivităţii exagerate a Realului, ei îi răspundeau cu o prefăcătorie dezamăgitoare, semn că nu găseau alte mijloace de a face faţă presiunii venite din tribune.

Judecând acum, la rece, dacă arbitrul Stark nu i-ar fi lăsat pe madrileni în inferioritate, n-am fi văzut fotbal în această primă manşă a semifinalei. Exagerarea lui a oprit exagerările jucătorilor. Sigur, pentru Mourinho, pentru “doctrina” războiului pe care o aplicase acestui meci, precum şi pentru suporterii Realului, deznodământul poate fi nedrept. Ei ar fi preferat, cu siguranţă, o partidă care să continue până la final în acelaşi mod – sabotaj reciproc, ciocnire metalică, fără pic de spectacol. Aşa gândise Mourinho, aşa ar fi trebuit să evolueze lucrurile.

“În vremurile vechi, războinicii iscusiţi începeau prin a deveni de neînvins, apoi aşteptau ca inamicul să fie vulnerabil. Invincibilitatea noastră depinde de noi, vulnerabilitatea inamicului, de el”. (Arta războiului, cap. 4)

Însă pentru copilul Messi, care ia mingea de la jumătatea terenului şi se duce cu ea până în poartă (fiindcă, în copilărie, imposibilul nu există), ultima jumătate de oră are chipul dreptăţii. Fotbalul o fi el noua formă a războiului, măcar ca spaţiu de adunare şi descărcare a energiilor bărbăteşti, însă, fără bucuria golului, fără scânteia care se oglindeşte în privirile celorlalţi copii după ce ai înscris, n-are niciun rost să fii invincibil.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

Să le luăm pe rând. De când a preluat naţionala, el n-a reuşit să găsească nici măcar un mijlocaş care să schimbe în bine jocul de construcţie al echipei, darmite trei sau patru. Mai mult decât atât, a insistat să-i cheme şi să-i folosească pe Deac, Cociş şi Florescu, deşi ei n-au arătat, niciodată, că ar fi de nivel european, iar de numele lor nu se leagă nici o performanţă individuală reuşită la echipele de club sau la reprezentativă.

Primul a “dovedit” cu Bosnia că e incapabil să judece limpede chiar şi faze simple – nu degeaba Schalke îl ţine pe tuşă şi-l va vinde cât de curând. Ceilalţi doi – mari promisiuni pe când jucau la “U” Cluj şi la naţionala de tineret – s-au plafonat la un nivel mediocru şi, pentru că nu sunt mult peste media Ligii noastre, au ales banii în detrimentul “reputaţiei” de a juca la echipe obscure din străinătate.

Faptul că Răzvan Lucescu a continuat să le ofere tricoul primei reprezentative poate fi interpretat – aşa cum spuneam, dacă plecăm de la prezumţia de vinovăţie – ca rezultat al “lobby”-ului făcut de impresari care nu le mai pot asigura transferuri bănoase. Cu alte cuvinte, antrenorul naţionalei ar fi sacrificat compartimentul creativ al echipei de teama “ocultei” din fotbalul românesc, iluzionându-se, probabil, că va reuşi să “inventeze” ceva din foste talente care nu şi-au atins şi nu-şi vor mai atinge niciodată potenţialul.

Lipsa de inspiraţie în a descoperi alternative, teama de a fi schimbat, dar şi faptul că se minte pe sine fac din Răzvan Lucescu un conducător nepotrivit.

Să trecem la varianta a doua: să-i acordăm prezumţia de nevinovăţie. Să presupunem că a avut mână liberă, că el îi apreciază cu adevărat pe cei trei numiţi mai sus şi că-i consideră mai buni decât orice poate oferi Liga 1 pentru posturile lor.

În această situaţie, lucrurile sunt şi mai grave. Există o regulă pe care noi, microbiştii, am auzit-o de sute de ori, de la cei mai mari antrenori ai ţării şi ai lumii, şi care spune că un antrenor trebuie să folosească jucătorii aflaţi în formă, atât fizic, cât şi mental, şi să nu se încăpăţâneze în a înota împotriva curentului: să nu-şi introducă în teren favoriţii doar din speranţa că ei îşi vor reveni miraculos.

Răzvan Lucescu a încălcat-o constant. Ba, cu Bosnia, chiar a sfidat-o. Dacă Florescu a fost dat afară de la o echipă de liga a doua, indiferent din ce ţară, ce-l face apt pentru un meci internaţional cu miză mare? Dacă Deac nu s-a adaptat nicicum într-un campionat bun şi nu a bifat nici o partidă ca titular de luni de zile, cum ar putea să se metamorfozeze într-un colectiv cu care se întâlneşte din trei în trei luni? Dacă Torje e singurul care mai mişcă în linia de mijloc timp de vreo 60 de minute, de ce să-l înlocuieşti cu Cociş, a cărui lipsă de explozie e binecunoscută?

Şi dacă rezultatul a fost o înfrângere şi demisia e prea mult, de ce nu auzim măcar bietele cuvinte “Am greşit”?

Să nu lăsăm la o parte nici “cazul” Mutu. Bine a făcut selecţionerul că şi-a călcat pe mândrie şi l-a convocat. El putea fi o şansă într-un meci “normal”, în care şi noi am fi construit fotbal, nu doar sabotări şi degajări. Dar să fii suspendat de la naţională pentru nesimţire, să stai deoparte mai bine de un an, să fii iertat şi, la momentul partidei, să nu fii cel mai activ, să continui cu aceeaşi atitudine limitat-indolentă, asta e o măsură revelatoare pentru “clasa” lui Mutu.

Meciul de la Zenica a fost printre cele mai ruşinoase din ultimii 40 de ani, de când ne imaginăm – şi, uneori, avem şi confirmări – că am însemna ceva în fotbalul european. Timp de 90 de minute, această naţională a României n-a fost în stare să construiască nici măcar o singură fază normală de atac, cu pase raţionale, care să se finalizeze cu şut la poartă şi în care să nu intervină şansa. Golul lui Marica a beneficiat de două devieri norocoase, iar “marea” acţiune a lui Torje, terminată cu şutul blocat al lui Mutu, a fost o întâmplare în care echipa, ca şi colectiv care se confruntă cu adversarul, n-a avut niciun merit.

Iar când mai citesc că “ne aşteaptă un meci greu” cu Luxemburgul, când liderii Federaţiei transmit, cu alte cuvinte, că nici ei nu pun vreun preţ pe echipa naţională, nu mai am nici o îndoială: totul trebuie ras, de la Mircea Sandu şi Lupescu până la Dumitru Dragomir şi Răzvan Lucescu.

Mai bine o echipă de juniori care să plângă la imn şi care să mănânce gazonul fir cu fir.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

E un moment în care te uiţi la meci, dar nu mai eşti acolo. Ba chiar te-ai putea ridica, să-ţi iei o bere sau să pui de-un ceai, convins că nu pierzi nimic.

Şi vine minutul 68. A trecut fix o jumătate de repriză şi ambii antrenori fac o schimbare, ca o despicare perfectă a destinului aparent. Ambii, în ciuda a ceea ce simt echipele lor şi tu, spectatorul. Unul, cel care ar trebui să fie limpede, pentru că tabela îl relaxează, greşeşte: scoate un atacant (Villa, vizibil dezamăgit şi mirat), autor al unicului gol şi hărţuitor-şef al limitei ofsaidului, şi introduce un mijlocaş mai degrabă defensiv (Keita). “Tânărul” Guardiola se neagă pe sine, înoată în amonte, în ciuda a ceea ce Barcelona reprezintă în inimile tuturor. Vrea să fie pragmatic, uită cum a ajuns acolo.

Celălalt, “bătrânul”, a înţeles că mai e timp, a înţeles spiritul acestui joc şi, mai ales, simte împrejurul său, clocotind, speranţa a zeci de mii de gunners cu-ale lor fulare alb-roşii. Îl scoate pe destul de rudimentarul Alex Song – mai mult şuviţă decât fotbalist – şi-l aruncă pe rusul Arşavin. Procedează invers decât Guardiola: iese greoiul, intră sprintenul.

Un singur moment, când totul părea decis, o răsturnare în fluxul previzibil. Curaj versus prudenţă. “N-am nimic de pierdut” versus “Să păstrez rezultatul”. Wenger dă cu cuţitu-n piatră. Orice piatră poate fi spartă.

- Text apărut şi pe SportVox -

*

Tweet

Am văzut aseară cum poţi să faci performanţă rămânând copil. E combinaţia fericită dintre ascultare şi joacă. Regulile oamenilor mari trebuie respectate doar în ceea ce priveşte structura jocului. Conţinutul e liber, ai voie să te desfăşori, poţi face orice. Cu cât eşti mai copil, cu atât eşti mai imprevizibil, deci mai greu de înţeles, invincibil.

Copilul vrea să transpire, nu dozează. Copilul vrea să alerge, nu aşteaptă. Copilul încearcă imposibilul, pentru că imposibilul e simplu. Mingea e a lui, e buricul pământului lui. Dacă sunt doi şi n-au poartă, pot juca “pase”. La nesfârşit. Dacă apare al treilea, un străin, el e “măgarul în mijloc”, şi nu vrei să ajungi în locul lui. Dacă se strâng două echipe, ceilalţi trebuie sufocaţi. Cine are mingea nu poate pierde, spunea un copil după ce a ajuns mare.

La Barcelona s-a inventat o maşină a timpului intern. Fiecărui jucător i-a fost implantat un dispozitiv secret care, odată intrat pe teren, îi roteşte invers ceasul cerebral, până în copilărie. Dispozitivul rezistă maximum trei ore (creatorii s-au gândit şi la prelungiri), după care eliberează “arcul” mental, iar copilul redevine om mare în câteva secunde. Apoi, dispozitivul este reîncărcat. Puţini îi ştiu enigma.

La Barcelona s-a descoperit soluţia jocului în labirint mobil. Aleile nu există. Ele sunt create permanent, iar variantele de continuare trebuie să fie multiple, chiar dacă, temporar, pot fi greşite. Scopul labirintului nu e ieşirea. Scopul labirintului e mişcarea. Mingea e mişcarea.

*

Tweet

Avem nevoie de orice pai, doar-doar mai înaintăm câţiva metri, doar-doar ne mai agăţăm cumva.

Dar malul e departe. Traversarea e un exerciţiu al siguranţei de sine, o stăpânire a mişcărilor şi o convingere că vei ajunge acolo.

Noi mizăm totul pe prima bătălie, sperând că a doua nu va mai avea loc. Apoi, confruntaţi cu inevitabilul, dăm foc păşunilor, otrăvim fântânile, ne retragem. “Nu merităm să dispărem”, acesta e gândul care ne mai ţine. Voinţa există, dar energia de a o dovedi semnalizează roşu.

Ne bazăm pe ceva supra-istoric, supra-temporal, ca şi cum flama iniţială ar fi o asigurare a supravieţuirii. “Ne-am străduit, nu merităm capitularea necondiţionată”, părem a spune. Dar, între timp, capitulăm vizibil.

Chiar dacă e rar, norocul ne serveşte drept argument. Ne bizuim pe sacrificiu pentru a compensa stingerea de sine. Vrem să omorâm timpul pentru a salva spaţiul. Vrem să salvăm spaţiul pentru a mai obţine timp.

Şi, în tot acest timp, în acest puţin spaţiu, ne minţim că merităm, dar nu facem decât să mai rezistăm. Nu ne mai iese nimic, “dar ce buni eram odinioară!”, duşmanul vine peste noi, “dar ce bine-ar fi să nu ne răpună!“, disperarea e generală, “dar uite că putem fi solidari !“.

Da, meritam mai mult. Da, soarta a fost nedreaptă, suntem nişte victime inocente, unde să mai găsim motive de bucurie?, “dacă nici măcar acum…” Ce lipseşte? Cum am ajuns din nou aici? De ce, iarăşi, “trebuie să rezistăm“? Care e perspectiva cu care ne minţim?

Orice rezistenţă perpetuă e o înfrângere. Restul e foc de paie.

*

Tweet

“Universitatea e echipa românilor, iar CFR, a ungurilor”. Cât adevăr e în acest clişeu? Pentru a răspunde, trebuie să ne întoarcem cu peste 100 de ani în urmă, la KVSC (Kolozsvari Vasutas Sport Club – Clubul Sportiv al Feroviarilor din Cluj), grupare înfiinţată în 1907 pe care clubul din cartierul Gruia o declară, pe propriul site, drept “precursoarea CFR-ului de astăzi”.

Până la preluarea echipei de către Paszkany Arpad, nimeni nu auzise de KVSC, ceea ce a alimentat speculaţiile că patronul de etnie maghiară se revendică intenţionat de la o perioadă în care Clujul şi Transilvania făceau parte din Imperiul Austro-Ungar. Imnul oficial al CFR-ului începe aşa: “De la ’907, am fost primii puşi pe fapte/, Cu echipa Clujului, mândria Ardealului”. De altfel, accentul pe ardelenism, pe identitatea regională, este unul dintre principalele atribute ale brandului CFR Cluj.

Echipa Universitatea Cluj a fost înfiinţată în 1919, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Percepută, în consecinţă, ca unul dintre simbolurile locale ale României Mari, “U” şi-a întărit această identitate printr-o mutare istorică, petrecută după Dictatul de la Viena: între 1940 şi 1946, echipa “Şepcilor roşii”, jucători şi antrenori, s-a refugiat la Sibiu, continuând să joace în campionatul românesc, ca formă de rezistenţă şi de afirmare a fidelităţii naţionale. “Haide U! Eşti mândria unor inimi româneşti”, sună un fragment din imnul echipei care, la începuturi, a fost una pur studenţească.

Este CFR echipa maghiarilor din Cluj?

Şi da, şi nu. Cartierul Gruia, aflat în apropierea gării, s-a închegat după război în jurul unor străduţe de case construite pentru lucrătorii feroviari. Din această perspectivă, a suporterilor proveniţi în special dintre ceferişti, s-ar putea stabili o filiaţie între KVSC şi CFR. Altfel, ea nu există: microbiştii maghiari, ca grup, au apărut la stadion odată cu Paszkany. (Când echipa juca în Divizia C, la meciuri mai veneau doar bătrânii din cartier şi două-trei sute de curioşi). În primii ani după promovarea în Liga 1, cei mai fideli fani maghiari, care aveau propriile steaguri şi îndemnuri, se adunau în stânga tribunei principale, făcând “opinie separată”. După modernizarea arenei, ei s-au mutat la peluză, alături de cei români, iar, acum, CFR are e o singură galerie, care nu ţine cont de etnie.

Dar principalul motiv pentru care CFR Cluj ar putea fi percepută drept “echipa ungurilor” nu sunt suporterii, ci acţionarii. E limpede că maghiarii din Cluj se simt mult mai aproape de clubul din Gruia, însă ei nu au vreun efect asupra imaginii clubului. Ceea ce contează este numele principalului finanţator, Paszkany Arpad, a cărui lansare în marile afaceri, produsă la finele anilor ’90, se leagă de brandul Polus şi de cel mai bogat om din Ungaria, Demjan Sandor, care controlează concernul imobiliar TriGranit. Şi mai contează venirea alături de echipă a unor companii clujene controlate de etnici unguri, dintre care cea mai importantă ar fi Energobit. Acestea sunt elemente concrete în sprijinul “tezei” că CFR este apropiată cercurilor maghiare.

Cu această “genealogie”, contestată sau nu, CFR Cluj a obţinut, într-un timp foarte scurt, performanţe unice în fotbalul românesc (2 titluri, 3 Cupe, 2 participări în Champions League). Aceste rezultate sunt invidiate nu doar de marile cluburi din Capitală, dar şi, bineînţeles, de rivala din oraş, al cărei unic trofeu rămâne o Cupă a României din 1965. În plus, conducătorii din Gruia au reuşit să creeze la meciuri o atmosferă care poate fi model de civilizaţie pentru orice echipă din prima ligă. Pe stadionul “Dr. Constantin Rădulescu” vin acum mii de femei, mai ales tinere, iar clubul este primul din ţară care a interzis consumul de seminţe – măsură care, cu puţin timp în urmă, ar fi părut de neconceput.

Duelul sloganurilor

În ciuda ascensiunii sale spectaculoase, sau poate tocmai datorită ei, CFR are o mare problemă, sesizată atât de şefii clubului, cât şi de observatori din mediul intelectual: îi lipseşte “sufletul”, n-are un nucleu simbolic cu care fanii să se identifice. “Cu excepţia fidelilor din anumite cartiere sau zone profesionale, suporterii de azi ai CFR-ului sunt oportunişti asemeni mie. (…) Mulţi fac parte din categorii sociale născute odată cu postcomunismul, nu neapărat cu pregătire academică, dar cu flexibilitate ocupaţională şi cu un spirit antreprenorial dezvoltat. Adeziunea la noul club s-a făcut şi în termenii acestei identificări cu o investiţie de succes”, scrie, pe blogul personal, conferenţiarul universitar Ciprian Mihali, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii “Babeş-Bolyai”.

Poate nu este întâmplător că sloganul CFR-ului, “Onoare muncii grele”, duce cu gândul mai degrabă la ascendenţa proletară şi la o anume austeritate de tip protestant. Între această expresie aridă şi cel mai cunoscut slogan al Universităţii Cluj – “Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U” -, deosebirea este ca de la pământ la cer.
“U este doar iubire, o iubire a unor clujeni însinguraţi care, de aproape 100 de ani, caută inima oraşului crezând că este îngropată sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaşte ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului”, scrie, tot pe propriul blog, profesorul şi sociologul Vasile Dâncu, unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai “Şepcilor roşii”.

Cum a reuşit “U”, cu puţine succese notabile, să rămână totuşi în inimile clujenilor, care i-au fost alături, cu miile, şi după repetatele retrogradări în “B”, ba chiar şi la prăbuşirea în Divizia C, când Ioan Ovidiu Sabău a făcut acel gest de rară generozitate, întorcându-se ca antrenor pentru a salva echipa adolescenţei sale? Poate că acesta e cuvântul-cheie: generozitate.
O generozitate care s-a născut în anii ’20-’30, imprimată de marii intelectuali care au gândit nu doar sportul clujean, ci întreaga aşezare universitară a oraşului, o generozitate pe care generaţiile succesive de studenţi veritabili care au îmbrăcat tricoul alb-negru au păstrat-o până prin anii ’80, cu un vârf istoric în deceniul şapte, purtând semnăturile Ivansuc, Adam sau Câmpeanu.

După 1989, traiectoria Universităţii Cluj a fost viciată de bani – investiţi, spălaţi, mulţi, prea puţini, câştigaţi şi pierduţi. De la prosperitatea găunoasă oferită de Banca Dacia Felix în anii ’90, trecând prin anii tulburi în care echipa a fost susţinută, la nivel de avarie, de administraţia locală, s-a ajuns la “flama” de azi, când, într-un singur an, fostul acţionar dinamovist Florian Walter a reuşit să ducă echipa dintr-o mediocră a ligii secunde printre surprizele ediţiei 2010-2011 a primei divizii. Puţini sunt cei care mai păstrează vreun gust amar în urma dubioaselor victorii care au rezolvat promovarea. Pentru majoritatea “ultraşilor” săi, important este doar că “U” a ajuns în Liga 1 şi că se poate bate din nou cu rivala din Gruia, campioană en-titre.

Oglinda conflictului politic

Derby-ul “U”-CFR are şi interesante ramificaţii politico-financiare. Cele două echipe sunt “terminaţiile” sportive ale celor două grupuri de influenţă care domină Clujul. Până la venirea lui Walter ca acţionar majoritar, “U” a fost susţinută de Banca Transilvania şi “tutelată” de personalităţi din PSD şi PNL (de pildă, fostul ministru de Interne Ioan Rus). De cealaltă parte, CFR Cluj, prin patronul său, a beneficiat (în schimbul sponsorizării partidului) de “graţiile” PDL, începând din mandatul de primar al lui Emil Boc. Pentru cei care nu-şi mai amintesc, Paszkany este “cetăţeanul din Cluj” al cărui memoriu a trezit, prin 2007, atenţia preşedintelui Băsescu.

Dar nu numai la nivelul separării putere-opoziţie se regăseşte rivalitatea celor două, ci chiar şi în taberele din interiorul principalului partid de guvernământ, al cărui fief este Clujul. (PDL deţine majoritate atât în Consiliul Local Cluj-Napoca, cât şi în Consiliul Judeţean, precum şi toţi parlamentarii aleşi în colegiile din municipiu.) Astfel, preşedintele forului judeţean, Alin Tişe, a fost director executiv la “U” Cluj în urmă cu trei ani şi, aşa cum se întâmplă frecvent în România, “grupul” său se află într-un conflict mocnit cu cel condus de primarul Sorin Apostu (PDL-ist şi el), care a fost huiduit la festivitatea de lansare a “Şepcilor roşii” pentru că se afişase de mai multe ori, alături de Paszkany, în tribuna oficială a CFR-ului.

Să mai spun că stadionul pe care va juca “U” din 2011, aflat în fază avansată, se construieşte cu fonduri de la Consiliul Judeţean (şi este “pana de la pălărie” a lui Tişe), în timp ce acţionarii CFR-ului au investit peste 20 de milioane de euro în aducerea arenei din Gruia la standardele UEFA? Mai e nevoie de alte argumente pentru încărcătura simbolică a derby-ului clujean?

Se confruntă nu doar două echipe de fotbal, ci două mentalităţi, două structuri de putere, două viziuni politice, două concepte complementare: suflet şi trup, spirit şi materie, putere şi opoziţie, public şi privat, naţionalism şi regionalism. Datorită lor, Clujul e un întreg care pulsează.

*

Bonus – o fotografie “istorică”, realizată la tribuna oficială a stadionului CFR şi publicată prin 2005 (dacă-mi amintesc bine) de săptămânalul “Clujeanul”.

Tweet

Dar m-am oprit la timp. Mi-am zis s-o iau pe altă parte şi, ca să scurtez introducerea, am pornit de aici: există legături nevăzute între predicţie şi victorie? Şi dacă există, de unde vin şi unde ne duc ele?

Am ales tema asta şi pentru că, anterior, mă gândisem, fără a-i găsi vreun capăt, la o problemă aparent absurdă: cum e posibilă victoria, în general? Ce o determină, de ce câştigă unul şi nu altul, ce înclină balanţa şi, mai ales, care e ingredientul misterios al unui şir de victorii?

La o primă vedere, lucrurile sunt simple: valoare superioară, inteligenţă strategică, coeziune, eventual şi diferenţă cantitativă (sau numerică). Nu asta mă interesează însă. Ci cum are loc victoria, ce se petrece în fiinţa învingătorului. Iar de aici intru pe nisipuri mişcătoare…

*

Victoria presupune o depăşire, o ieşire din sine, indiferent că vorbim despre sport, război, afaceri, politică sau propriile limite. Te deplasezi într-un teritoriu nou, cucereşti un spaţiu deţinut de altc(in)eva sau care era liber/neutru, numai bun de ocupat.

Fiinţa ta se expandează pentru a se înstăpâni asupra acelui spaţiu, fie el fizic sau spiritual. (Până şi euforia care însoţeşte succesul e o cunoaştere a altui tărâm). Fiinţa se expandează pentru că e obligată să-şi păstreze, să-şi ocrotească, să-şi ocupe în continuare şi spaţiul anterior, cel posedat înaintea confruntării; altfel, izbânda este periclitată. Învingătorul este, în primul rând, ne-învinsul, cel nelovit decisiv, şi abia apoi supunătorul. (De aceea, poate, cea mai bună apărare e atacul ).

Victoria este o mutare cu rămânere în sine; ca şi cum lupta te-ar ajuta să te multiplici, să te re-produci pentru un spaţiu extins. Ai pătruns într-un loc protejat, ai supus o armată, ai mai rupt o felie din piaţă, ai strâns mai multe voturi decât contracandidaţii sau ţi-ai înfrânt spaimele – toate reprezintă ex-tinderi ale fiinţei. (“Ex” poate avea aici şi sensul clasic, de orientare înafară, dar, de ce nu, şi cel englezesc, de “fost”: odată cucerit un spaţiu, deja te uiţi spre următorul).

Ex-tindere? Spre ce tinzi? Şi, cu această întrebare, care momentan duce într-o fundătură, trecem la cealaltă noţiune de la care am plecat: predicţia.

Aici, doza de necunoscut este mult mai mare. Da, se poate pleca de la baze empirice, de la verificări şi para-verificări ale unor mecanisme, dar, când vine vorba despre viitor, nu ai cum să bagi mâna în foc. Nimic nu poate fi 100%. Orice predicţie înseamnă eliberarea unui spaţiu, mai mic sau mai mare, în care intră, obligatoriu, un factor extern, pe care îl putem numi revelaţie, speculaţie, intuiţie, hazard ş.a.m.d., dar a cărui sursă nu o cunoaştem cu adevărat.

Ajungem astfel la o primă conexiune dintre victorie şi predicţie: în timp ce una presupune ocuparea spaţiului – dacă se poate, în totalitate, dar, oricum, într-o măsură cât mai mare -, cealaltă depinde de o golire parţială, de o cedare de “proprietate”, un loc unde să încapă ingredientul care-i asigură identitatea.

Mai departe: dacă victoria implică spaţiul, predicţia se joacă în dimensiunea timpului. Şi ajungem astfel la principala conexiune dintre cele două: predicţia confirmată este o victorie asupra timpului, un bypass temporal, o sfidare a liniarităţii, potenţialul unei lumi paralele.

*

Nu ştiu cum e posibil ca o caracatiţă să aleagă corect învingătoarea dintre două echipe, în opt din opt încercări. Matematicienii au şi calculat că asta înseamnă o probabilitate de 1 la 256. Aş putea specula că, dată fiind frecvenţa şi răspândirea globală a ştirilor despre ea, s-ar putea aplica, la o adică, acel principiu sociologic denumit “teorema lui Thomas”, care spune că, dacă oamenii definesc o situaţie ca fiind reală (deşi nu este), consecinţele vor fi reale (pentru că ei vor acţiona în funcţie de interpretarea lor subiectivă).

Cu alte cuvinte, presupunând că predicţia caracatiţei ar fi fost greşită, ea a putut deveni corectă prin influenţa pe care a exercitat-o propagarea ştirii cu pricina, prin faptul că atât publicul, cât mai ales jucătorii echipelor respective au fost “lucraţi” la nivel subtil, inconştient, şi comportamentul li s-a modificat în consecinţă.

Dar asta chiar ar fi o speculaţie, şi una exagerată. Ar însemna că stăpânii caracatiţei ar avea relaţii, de pildă, cu mafia pariurilor, şi deja am fi în plină teorie a conspiraţiei. Or, nu despre asta e vorba în textul de faţă. Dacă ne dorim profeţii care se auto-împlinesc (self-fulfilling), avem cinemaul la dispoziţie.

Acest text e doar o încercare de gândire autonomă şi îmi asum slăbiciunile lui. E grozav însă cum poţi să porneşti de la o idee aparent inutilă, să nu te opreşti la primul prag de care te loveşti, să scormoneşti în tine, să descoperi asocieri, să cauţi sensul şi atunci când nu prea vrea să se arate, ca şi cum s-ar juca, ca şi cum ţi-ar cere, ca la “v-aţi ascunselea”, să te aventurezi şi acolo unde rişti să nu mai deţii controlul, unde poţi să pierzi. A propos de victorie…

*

Şi aventura continuă. Cu o altă întrebare: dacă “predicţia e o victorie asupra timpului”, nu cumva aş putea răsturna perspectiva? Cum ar fi să exprim victoria în funcţie de predicţie?

Ce-ar fi dacă şi invers ar fi valabil? Cum ar suna această definiţie: “Victoria e o predicţie asupra spaţiului” ? Adică, mergând cu gândul şi mai departe, oare victoria nu reclamă o altă victorie? (Ia uite cum, misterios, am ajuns şi la chestiunea şirului). N-ar putea fi, ascunsă pe-aici, cheia unor încăperi mult mai întunecate?

Ce prezice o victorie despre un anumit spaţiu? Ce dezvăluie despre viitoarele cuceriri ale învingătorului? Ce ne arată cu privire la condiţia de victorios? Dar referitor la înfrângere? Despre spaţiul celui învins, victoria nu prezice nimic?

*

Tweet