Grea misie. Ştiu că nu-ţi place fotbalul, că ţi se pare pierdere de vreme atât mersul pe stadion sau privitul meciurilor la televizor, cât mai ales comentatul de după. La o adică, mai mari şanse de a te face să te răzgândeşti, sau cel puţin să laşi de la tine, hai, un 10%, aş avea arătându-ţi câteva partide – de pildă Milan-Liverpool 3-3 (după 3-0 la pauză), în finala Champions League din 2005 (decisă la penalty-uri), România-Argentina 3-2 (cea mai mare victorie a naţionalei noastre) sau Barcelona-Real 5-0 din noiembrie 2010, apogeul fotbalului ca labirint în mişcare.

Dar, pentru că eşti în altă ţară şi oricum mi-ai cerut cauza, nu efectele, am să-ţi rezum ultimele două meciuri pe care le-am văzut. Întâi jocul, apoi chibiţatul

18 mai 2012, derbiul Clujului, în penultima etapă a campionatului: “U” – CFR. La Cluj e o rivalitate mai interesantă decât cea dintre Steaua şi Dinamo, pentru că echipele de aici sunt semnele vizibile a două contrarii: dezinteresul, în sensul de “artă pentru artă”, şi interesul, utilitatea, rezultanta palpabilă.

Colaterale pe care trebuie să le ştii: “U” nu a mai câştigat de 40 de ani un meci de prima divizie cu rivala sa, iar CFR devine campioană dacă învinge. În urmă cu 4 ani, CFR a obţinut primul său titlu după un 1-0 pe terenul lui “U”, în ultima etapă. Antrenorul de atunci e din nou pe banca oaspeţilor, revenit după 4 ani.

Încă ceva: în debutul partidei, galeria lui “U”, poate cea mai frumoasă din ţară, afişează bannere imense pe care sunt reprezentate simplificat monumentele cu încărcătură naţional(ist)ă din oraş: Lupa Capitolina, Memorandiştii, Avram Iancu, Mihai Viteazul şi Baba Novac.

“U” joacă mult mai bine în prima repriză, pune suflet, se vede că “îşi doreşte mai mult victoria”, cum spun fotbaliştii, fără teamă de clişee, la declaraţiile de presă. Şi reuşeşte să şi înscrie. CFR nu leagă mai nimic, nu arată deloc a campioană. Imediat după pauză, gazdele marchează din nou şi peluza Şepcilor Roşii cântă a speranţă de ieşire din pustiul celor 40 de ani. E 2-0 şi, în acest campionat, “U” n-a pierdut niciodată după un avantaj de două goluri.

Şi-atunci se întâmplă ceva: vedeta lui “U”, talentatul indolent care apare mai des în tabloide decât la rubrica “marcatori” din cronici, e eliminat pentru o prostie. Din acel moment, se rupe totul, “alb-negrii” se retrag inexplicabil, chiar dacă 10 la 11 nu e un capăt de lume, ceferiştii zburdă, pasează, atacă, trag la poartă. Cei care au controlat jocul în primele 50 de minute lasă toată iniţiativa neputincioşilor de până acum. Iar aceştia, firesc, înscriu o dată, apoi şi a doua oară.

Când mai sunt 2 minute şi pare că meciul se va termina egal, un atacant de la CFR cade în careul lui “U” ca electrocutat şi arbitrul acordă “11 metri”: execută şi marchează căpitanul oaspeţilor, acelaşi care înscrisese şi golul istoric din urmă cu 4 ani.

Se termină: CFR e campioană pentru a treia oară, iar “U” rămâne în deşertul frustrării. Galeria Şepcilor Roşii are puterea să cânte “Slavă ţie, studenţie” în timp ce “duşmanii” săi se caţără pe garduri pentru a fi îmbrăţişaţi de propriii fani.

19 mai 2012, finala UEFA Champions League: Bayern München – Chelsea. Se joacă tocmai la München (oraşul care găzduieşte finala se decide cu un an înainte), iar nemţii pornesc mari favoriţi. Şi nu doar pentru că sunt acasă, ci pentru că formează o echipă matură, care poate domina aproape orice adversar şi care se apără la fel de eficient. În semifinale, cele două au eliminat poate cele mai bune echipe din lume: Bayern, pe Real Madrid, iar Chelsea, pe Barcelona.

Într-un fel, e o finală a outsider-ilor, a ambiţioşilor care s-au dovedit mai puternici decât puternicii. Şi curgerea meciului o confirmă: vedem o ciocnire de voinţe, fără prea multe faze de poartă, dominată de nemţi. Care înscriu în minutul 83, pe merit, şi ai zice că s-a terminat, pentru că şapte minute sunt o răsuflare pentru o echipă fără fisuri. Totul pare a se îndrepta spre un deznodământ aşteptat, pariorii care au riscat nu vor primi satisfacţie, dar iarăşi, cu două minute înainte de final, se produce miracolul: Chelsea, care s-a apărat aglomerat, sperând într-o singură înţepătură veninoasă, egalează datorită marii sale vedete, un atacant african. Prelungiri.

Nemţii îşi continuă jocul nestrămutat şi obţin un penalty, la un fault comis în careu chiar de africanul definitoriu. Se deschide o nouă fereastră spre visul unei sărbători müncheneze. Însă cel mai tehnic jucător al lui Bayern ratează, şi nimic nu se mai petrece până la sfârşitul jumătăţii de oră suplimentare.

Urmează câte 5 lovituri de la 11 metri. Primul care execută de la Chelsea, un spaniol, are privirea aceea ezitantă, de labil, şi portarul lui Chelsea îl simte. Nemţii, în schimb, se concentrează previzibil, trimit în plasă primele trei lovituri, ba al treilea penalty e transformat chiar de portarul lor, ca un soi de strivire psihică a omologului său.

Vine cel de-al patrulea de la Bayern, un croat – între timp, englezii n-au mai greşit -, şi portarul lui Chelsea, care împlineşte 30 de ani fix astăzi (pentru că e trecut de miezul nopţii, suntem deja duminică, 20 mai), apără. Al patrulea englez înscrie: 3-3.

Urmează simbolul echipei germane, Schweinsteiger, turnul lor de control mental, übermensch-ul, care, pentru că i-a dus la victorie de atâtea ori, a fost lăsat ultimul, pentru siguranţă. Şi el trimite mingea în bară, se prăbuşeşte, şi vine al cincilea de la englezi, “turnul” lor – bineînţeles, africanul -, dar de-acum sorţii au schimbat tabăra, nemţii au irosit trei şanse de-a se întâlni cu gloria, iar africanul, omul în jurul căruia s-a învârtit roata destinului, izbândeşte încă o dată.

Multinaţionala “de cartier” londonez patronată de un miliardar rus a supus simbolul temeiniciei germane chiar în fieful său bavarez.

*

Gata. Am povestit mult mai mult decât era cazul şi cine ştie dacă nu ţi-ai pierdut răbdarea. “Ok, şi unde vrei să ajungi?”, parcă te văd întrebându-mă. “Nu mi-ai spus nimic nou – ştiam că există suspans, că fotbalul e, poate, cel mai eficient înlocuitor al războiului”, îţi spui, probabil. “De ce, totuşi, fotbalul?”

Să o luăm dinspre exterior, cu speranţa că vom ajunge şi la miezul explicaţiei.

Nivelul 0, pe care-l percepem imediat: fotbalul este, probabil, cel mai accesibil joc de pe pământ, atât practic, pentru că orice copil sau adult poate lovi o piatră să o trimită printre două repere, cât şi mental, deoarece privitorul are o referinţă la îndemână pentru ceea ce urmăreşte, cunoscând senzaţia de a da cu piciorul într-un obiect sau, mai mult, de a încinge o miuţă.

Spectatorul de fotbal, mai mult decât spectatorul de baschet, rugby sau handbal (ca să luăm sporturile cele mai plăcute ochiului), prelucrează mult mai repede informaţia pe care o primeşte, deoarece are o relaţie cel puţin incipientă cu făcutul acelui lucru pe care acum îl observă. Baschetul şi handbalul presupun abilităţi mai rare (înălţime şi precizie, respectiv detentă şi viclenie în mişcări), rugby-ul depinde de forţa musculară şi toate trei au reguli mai complicate decât ale fotbalului.

Nivelul 0 este nivelul din afara stadionului, al telespectatorului-observator, al celui care nu se implică, ci doar asistă.

Nivelul 1 (haloul). Accesibilitatea de la nivelul 0 a permis transformarea fotbalului în fenomen de masă. Şi, pentru că e cel mai frecventat loc de întâlnire, el devine destinaţia celui mai amplu transfer tematic: problemele politice, rivalităţile istorice, diferenţele culturale, toate se mută, sublimate, în atitudinile suporterilor, care se grupează inconştient în funcţie de ideologii, moşteniri naţionale, habitat sau, şi mai interesant, pe baza unui eveniment fondator, de obicei un sacrificiu trans-sportiv (cum ne învaţă istoria religiilor).

Derbiul “U”-CFR conţine, de pildă, mai multe cupluri aparent ireconciliabile: naţionalism românesc versus autonomism ardelean, intelectuali versus muncitori, armată autohtonă contra mercenari, vis îndepărtat versus realitate care te satisface în prezent, şi, mai departe, întregul şi partea, unul şi multiplul (aici ştiu că te-am “atins” ).

Dacă ne referim la celălalt meci pe care ţi l-am povestit pe scurt, finala Ligii Campionilor, putem face imediat trimiteri la disciplina germană, la expansionismul rusesc prin oligarhi sau la alternativa dintre Europa naţiunilor şi multiculturalism cu două tăişuri (vezi africanul ca nod al confruntării).

Să iau şi cel mai faimos meci din lume, El Clasico Barcelona – Real Madrid, expresia unei falii fără de care nu poţi judeca Spania. Prima echipă e vectorul neconcurat al independenţei şi mândriei catalane, în timp ce Los Blancos reprezintă centrul integrator, cu tot cu avatarul său franchist. De asemenea, tradiţia unui alt club foarte interesant, Athletic Bilbao, de a folosi numai jucători basci, pe cât posibil, e tot o dovadă a transferului simbolic de putere, a investirii unei (la o adică) biete echipe de fotbal cu valenţe copleşitoare, provenite din imaginarul unei întregi comunităţi care acuză o durere istorică.

În toate ţările, şi între toate ţările, apar asemenea conotaţii, iar rezultatele din fotbal pot declanşa, pe termen lung, atitudini comparabile cu cele născute din înfruntări reale.

Nivelul 1 este, deci, nivelul caracteristic tribunelor, luate ca masse de oameni care transportă în interiorul arenei toate bolile, clişeele şi speranţele colective.

Nivelul 2. Am stat pe canapeaua telespectatorului, pe scaunul numerotat al suporterului, e momentul să coborâm pe teren.

Te rog să te gândeşti la următoarea imagine (pe care sper că ţi-o reprezinţi mental chiar dacă nu te uiţi decât rareori, cu coada ochiului, la fotbal): un stadion modern filmat de sus, din elicopter, după lăsarea nopţii. E un cadru “clasic”, care se transmite la tv înaintea şi în pauza marilor partide – o oază de lumină în beznă, ca o uitătură pe gaura cheii către o realitate fascinantă, care te îmbie strălucitor cu condiţia să plonjezi neîntârziat. E un cadru erotic, dacă mă gândesc mai bine (ştiu că-ţi va plăcea această comparaţie ).

Un meci de fotbal, cu cât e mai încărcată miza lui simbolică (care a atras ca un magnet posibilele implicaţii exterioare jocului), cu atât se constituie mai intens într-o secţiune prin fluxul vieţii. Cu cât a strâns mai multe emoţii şi ramuri, cu atât e mai predispus să nască acel tip de evenimente inexplicabile care hrănesc ulterior miturile acestui sport.

Pentru că, spre deosebire de spectacolele artistice, dar şi de alte sporturi, fotbalul circumscrie un dozaj uimitor între necesitate şi hazard. La rugby, un pachet de înaintare care cântăreşte cu câteva zeci de kilograme în plus nu poate fi oprit în grămadă. La handbal, o detentă superioară, o plutire combinată cu exerciţiul de tras la poartă creează posibilităţi sporite de a transforma şutul în gol. Şi aşa mai departe.

La fotbal însă, nimic nu e obligatoriu sau predeterminat. Sigur, există diferenţe de valoare, clasamentele şi statisticile stau mărturie, palmaresul nu e neglijabil, dar ceea ce vreau să spun este că dimensiunile care definesc fotbalul – a echipei, a mingii, a porţii, a terenului şi a timpului alocat jocului – sunt ingredientele unei reţete cu un gust mereu deschis către neprevăzut.

Fotbalul e un creuzet unde se amestecă, la fel ca într-un experiment asupra timpului, imense aglomerări de ştiinţă cu şanse venite de nicăieri. Predictibilitatea e trimisă la pământ de croşee intraductibile în cuvinte.

Nivelul 3. Mai am un pic. “Ai cam exagerat”, bănuiesc că-ţi zici după ultimele paragrafe. La urma urmei, e vorba doar despre 20 de oameni care aleargă după o minge în vreme ce alţi doi stau de pază. Nimic mai mult.

Corect. Dacă-mi dau o pereche de palme-n oglindă, se poate să mi se întâmple ca în proverbul zen care-ţi place aşa de mult, ştii tu, cel cu nivelul trei, al înţeleptului, pentru care apele redevin ape, câmpiile, câmpii, şi munţii – munţi .

Dar dacă, totuşi, duc ideea până la capăt? Ce-am adunat până aici? Care sunt cele trei niveluri precedente? Accesibilitate, transfer simbolic, dozaj ideal.

Cu ce seamănă această combinaţie, dintre iluzia că înţelegem, bagajul istoric care nu ne aparţine şi apoi, dincolo de ele, perfecţiunea interioară a întregului?

Ce rost are să plimbi mingea? Tu te-ai gândit? De ce să faci schimb cu ceilalţi? Ce sens are să o trimiţi în plasă? De ce să ratezi de atâtea ori pentru eventualitatea improbabilă a unei reuşite? Contează dacă pierzi? Pentru ce să câştigi?

E inutil. Şi cu totul absurd. E atât de inutil şi de absurd, încât cercul se închide, înăuntrul lui se face vid, şi acolo, în miezul nimicului, sensul nu are încotro şi, miraculos, se naşte.

*

Tweet

Din faţă, din stânga, din dreapta, cei nevăzuţi din spate, i-am văzut pe toţi aruncându-se grămadă, să scape odată de toate convenţiile, de toate politeţurile şi blocajele, să lovească şi să fie loviţi, dar să-şi lase demonii liberi. Să moară toţi, să fie întuneric, dar să şi-o tragă înainte, să ştie o treabă.

O secundă, am fost în iad.

*

Văzut de sus, de pe Rosetti, stadionul e o gură de balenă care a ieşit din adâncuri să înghită casele-plancton de primprejur. Maşinile coboară molcom, bară la bară, pe cea mai abruptă stradă a Clujului, cu care în copilărie mă lăudam neamurilor venite în vizită că ar fi cea mai abruptă din toată ţara.

(Stai în Gruia? Muie la frânari!)

Nimeni nu claxonează, ăsta e şocul bucureştenilor care trec prin Cluj – lipsa zgomotului cu care s-au obişnuit-alienat. Ai noştri zic că acest calm vine din influenţa civilizaţiei, ei râd că răbdarea asta “ardelenească” e, de fapt, ca-n bancul cu piuneza lăsată pe scaun – “No, dacă trebe, trebe”.

(La puşcărie, Mitică la puşcărie!)

Aşteaptă cuminţi să le vină rândul să intre pe strada principală, s-o ia spre gura balenei. Acolo mă duc şi eu….

*

Galeria lui “U”, vreo 3000 de oameni, şi-a ocupat deja locul, sus, la etajul peluzei dinspre hotelul Sport. E ora 8 şi ceva şi ei au început să se adune la bere de pe la 5, la terasele de pe Eroilor, unde au cântat şi-au ars un fular vişiniu. Moderat.

La masa presei sunt atâţia jurnalişti, fotoreporteri, bloggeri, chibiţi şi hobbiţi, încât un străin lesne ar trage concluzia că mass-media sunt o forţă efervescentă la Cluj, un spectacol al diversităţii şi-al entuziasmului. Este şi-un străin lângă noi, reporter neamţ, cu un notebook amărât. Nu face faţă laptopurilor noastre impozante, conectate la un wireless care nu merge.

Din boxe ne mobilizează o piesă rap din care prind numele lui Iuliu Haţieganu şi o referire la 1919. Are şi-un refren - Haide, U, te iubim cu sufletu’. Postmodernismul e mort, trăiască post-orice. “Eniuei”-ul.

*

“Pizdelor!”, izbucnesc fanii lui “U”: pe teren au intrat, la încălzire, primii doi ceferişti, portarii Beto şi Stăncioiu. Un cercetător britanic ar putea studia, din dublă perspectivă, psihanalitică şi sociologică, scandările de pe stadioane. Aici, feminismul nu există nici în stadiu de blastomer.

A propos: deasupra presei, la lojele VIP, clipeşte inocentă cea dintâi femeie de plastic a ţării, Bianca Drăguşanu, al cărei ten de solar arată bolnav în combinaţie cu sacouaşul roz. Mă uit mai atent: femeia asta clipeşte în ritm constant, din secundă în secundă, ca şi cum ar avea un pace-maker pentru pleoape. Ce misogin…

*

La primul nivel al peluzei dinspre Someş, câţiva suporteri vişinii încep să-şi instaleze steagurile. “Uite-le, uite-le, uite bagaboantele!”, jubilează, de la celălalt capăt, galeria lui “U”, care are, în fine, materia primă la vedere.

Ceferiştii, circa şase sute, nu coboară să se aşeze pe scaune decât cu 5 minute înainte de startul partidei. “CFR, muie, CFR!” - două cuvinte, o lume-ntreagă de imaginaţie.

*

Mai sunt trei minute până la primul fluier al lui Alexandru Tudor şi are loc singurul moment de fair-play al “derbiului de Cluj”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, strigă şi aplaudă peluza “Şepcilor roşii”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, răspunde o parte a peluzei ceferiste, vreo sută de băieţi care s-au dezbrăcat la bustul gol. Bine şi-aşa.

Urmează “coregrafia” pregătită de peluza sudică: suporterii lui “U” desfăşoară un nylon imens cu o jumătate de soare portocaliu pe care scrie “U” şi din care ies raze negre. Prefer zecile de steaguri care se agită alături. N-au nimic fals.

La polul nord al stadionului, mica galerie ceferistă şi-a scos şi ea steagurile alb-vişinii, într-o densitate mare pe cap de suporter. Hai cu meciul.

*

E adevărat – abia acum înţeleg – ce zic suporterii lui “U”, că pe ei nu-i interesează trofeele. Privind spectacolul galeriei, nici n-am auzit când a început meciul. Oamenii ăştia nu vin să vadă fotbal, ci să cânte, să strige, să sară, să fluture steaguri. Să existe. Le e suficient să fie împreună, sportul nu mai contează.

Bineînţeles că fiecare mai trage cu ochiul la joc, să poată interveni la o adică, dar n-ai cum să te bucuri de fotbal dacă tu eşti mereu atent la liderul galeriei - acum ce fac? aha, acum aplaud ritmat, acum fularul, acum cânt “slavă ţie, studenţie”, să nu uit steagul, acum sărim, muie CFR, “Arbitreee, fii corect!”, huooo.

Şi iar, de la capăt.

*

“După garduri faceţi bravadă, iar pe străzi vă antrenaţi pt. Olimpiadă”. A trecut cam un sfert de oră din meci şi galeria lui “U” are un nou banner de arătat. În traducere, “n-aveţi sânge, băi frânarilor, să vă bateţi cu noi parte-n parte”. Oamenii de la peluză au desfăşurător clar, ei trebuie să fie protagoniştii, nu echipa din teren.

Dar să mă mai uit şi la meci. Cristea, uimitor, reuşeşte două deposedări consecutive în apărare, iar tribuna aplaudă - “uite, mă, că poate să şi muncească…”. Nu trec două minute şi, de nicăieri, acelaşi “prinţ” cuplat cu broscuţa de la loja VIP e implicat într-o fază la marginea careului lui “U”, cu ceferistul Mureşan care cade forfecându-şi picioarele în aer, să pară spectaculos.

*

“11 metri pentru CFR”. Atât am mai apucat să notez în fişierul pe care-l voiam cronică a meciului. Jucătorii lui “U” protestează scurt, dar Tudor afişează aerul ăla studiat, să pară mai dur, bietul de el. Galeria alb-negrilor huiduie insuficient.

Trage Cadu, Bornescu alege corect să se arunce în stânga, apără?, nu, bară-gol. Căpitanul CFR-ului sare peste reclame - ce face ăsta?, îmi trece prin minte fulgurant -, se duce direct în faţa peluzei care-l urăşte şi se bate cu pumnul în piept, o dată, de două ori, cu spatele ţanţoş. Ba mai şi strigă ceva către ei.

“E nebun”, zice cineva de la masa presei, dar nu mai apucăm să comentăm, peluza a explodat, careva de la “U” a tăbărât pe el - “e Bornescu” aud ca prin vis, s-au adunat toţi jucătorii în spatele porţii, se bat, au căzut, unu, doi, alţii vin să-i despartă, cum să te duci să-i sfidezi pe U-işti în casa lor, cât de iresponsabil poţi să fii, a făcut-o programat?, Andone ce păzeşte?, “Cadu a făcut la fel în meciul tur din Gruia”, îmi zice colegul Cosmin, tribunele sunt în picioare, Tudor e flenduri, nu mai are niciun control, grupuri-grupuri de jucători se întorc pe gazon, au intrat antrenorii şi oficialii, fug de la unul la altul, stewarzi, cine-s toţi ăia?, se împing, se conving,

şi-atunci, într-o secundă, prin tribune trece un impuls animalic, mi s-a pus în piept, o să se omoare, asta văd, vor să se omoare, fanii lui “U” au început să coboare la parter, în spate am un bolovan format din multe pietre mici care stă să se rostogolească, se va rupe în două stadionul şi ne va înghiţi pe toţi, nu erau proşti ăia cu psihologia mulţimilor – apuc să mă gândesc,

le-a dat roşu lui Cadu şi lui Bornescu, Andone e cel mai agitat, de când a început meciul îi tot dădea indicaţii lui Tudor, indiferent cât de banală era faza, acum e ca un câine scăpat din lanţ, Cadu i-a dat banderola lui Mureşan, se apropie de tunelul care duce la vestiare, îl iau aproape pe sus doi-trei stewarzi şi-l bagă în tunel printre bucăţi de nu ştiu ce aruncate de deasupra noastră, şi, brusc, ura explodează până la acoperişul negru al stadionului, fug şi alţii spre tunel, nu vedem nimic, Andone, ca o fiară, dispare sub prelata cenuşie, oficiali, rezerve, toţi, după ei, fotografi cu veste galbene, “se bat în tunel!”, se strigă, “l-au lovit pe Cadu în spate”,

“n-am mai văzut niciodată aşa ceva”, zic ziarişti care vin de 20 de ani la meciurile lui “U”,

“CFR, muie, CFR”, a înnebunit galeria, iar ăilalţi, vişiniii de la nord, huiduie şi ei,

s-a terminat.

Cluj Balena a înghiţit şi sportul, şi pretinsa civilizaţie, şi galeriile, şi orice.

Trebuie ras totul din temelii, până la carne vie. Şi conducătorii care incită înainte de meci, şi antrenorul care nu-şi poate ţine echipa în frâu, şi jucătorii care se vând pentru câştig la pariuri, şi mercenarii care distrug convieţuirea normală într-un oraş care nu e al lor.

Ras, tot. Un vulcan de violenţă, stârnit de toţi ăştia, de toţi mafioţii şi decerebraţii ăştia, a înghiţit un oraş unde oamenii nu claxonează nici când e cazul.

A fost premeditat? Să spună Paszkany şi Andone. Să răspundă Cadu, care acum e în pericol de moarte. “Ăsta nu mai iese în oraş”, spune, cu o linişte de gheaţă, un suporter cu fular alb-negru.

Asta e organizare de meci? Cu stewarzi care privesc cum Bornescu se repede asupra lui Cadu? Incapabili să preîntâmpine o bătaie în faţa tribunei oficiale? Cu slugile lui Walter care se răzbună pe “duşman”? Muie, CFR - atâta ştiu toţi?

Cum era dacă intrau pe teren miile de fanatici de la peluza sudică? Şi, pe partea cealaltă, să nu rateze bătaia, şi sutele veniţi din Gruia?

Paszkany, Walter, Andone, Niculescu, Cadu, Bornescu şi voi, ăia care vă găsiţi sensul vieţii strigând “Pizdelor” de sus, din peluză, ăsta nu e oraşul vostru. Asta e balena pe care aţi stârnit-o şi vă înghite.

*

 Tweet

O echipă mai degrabă imaginată decât reală.

De cealaltă parte, o echipă care, în doar câţiva ani, îşi face uitate propriile decenii de istorie ternă şi reuşeşte ce n-a mai izbândit altcineva din afara Capitalei. O echipă construită pragmatic şi disciplinat, cu rigoare ardelenească şi obiective precise.

O echipă eficientă, mai mult invidiată decât iubită.

“U”-CFR, acesta e numele jocului pe care-l ştim cel mai bine noi, clujenii. E un joc care ne defineşte într-o măsură mult mai serioasă decât o recunoaştem şi o conştientizăm.

De o parte, fantezie şi libertate visată, duse uneori până la fanatism. De cealaltă parte, încrâncenare, ambiţie şi programare, împinse până la cinism şi pierderea auto-ironiei. Idealism versus realism, un soi de iresponsabilitate contra grijii excesive pentru faţadă, acrobaţie fără plasă împotriva ancorării în certitudini contabile.

Cu ce seamănă aceste două modele? Cum putem înţelege mai bine Clujul prin intermediul lor?

“U” şi CFR sunt cele două emisfere ale Clujului mental. “Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”, asta scrie pe tricourile alb-negre. “Onoare muncii grele” este expresia aleasă pentru a defini clubul din Gruia.

Emisfera dreaptă: pasiune. Emisfera stânga: raţiune.

*

O imagine publicitară creată pentru Mercedes e relevantă pentru această separaţie:

Faceţi click pe imagine pentru a vedea detaliile şi textul

*

Care e miza acestei rivalităţi? Puterea. Cele două emisfere cerebrale, aflate în oglindă una faţă de cealaltă (ce misterios!), se luptă pentru a influenţa fiecare dintre alegerile noastre. La fel e şi cu acest oraş unic: cele două mentalităţi, “U” şi CFR, îl fac să fie întreg. Una singură e insuficientă pentru a-l pricepe, iar neîmpăcarea lor influenţează toate deciziile importante. Şi e bine că e aşa.

Există însă (şi) un secret.

Cum comunică între ele emisferele creierului? (Să ducem mai departe analogia anatomică .) Sunt unite de un fascicul de fibre nervoase, denumit corp calos, fără de care n-ar fi posibilă o activitate normală. Nici o judecată nu e doar “de stânga” sau “de dreapta”: între cele două părţi are loc un schimb permanent de informaţii.

În creierul numit Cluj, “corpul calos” e constituit din miile de oameni care îşi dau seama că ambele emisfere, atât “U”, cât şi CFR, sunt necesare şi trebuie ajutate să interacţioneze. Viitorul oraşului se naşte datorită tensiunii lor, datorită acestei diferenţe binevenite.

Un Cluj ingineresc, calculat şi închis la toţi nasturii nu poate respira, la fel cum un Cluj pătimaş şi dispreţuitor la adresa alterităţii riscă să se scufunde în valea dintre Feleac şi Cetăţuie.

*

Tweet

*

Nu exagerăm dacă spunem că La Masia (…) stă la baza victoriei cu 3-1 din finala Champions League şi, de aceea, Carles Folguera – care era acolo când un băiat de 12 ani pe nume Lionel Messi îşi petrecea, retras într-un colţ, primele zile la academie – e un interlocutor pe care merită să-l asculţi. Opt dintre fotbaliştii care au jucat pe Wembley au fost formaţi de La Masia – care cuprinde 16 echipe şi e internatul Barcelonei din 1979 -, un al nouălea, Oier Olazabal, era pe lista de rezerve, iar al zecelea, Pep Guardiola, se afla pe banca tehnică.

“Latura fizică nu e atât de importantă în comparaţie cu abilitatea de a lua decizii, de a juca repede, cu tehnica şi capacitatea de anticipare”, spune Folguera.

“Dacă ar fi jucat la alte cluburi din lume – şi acum mă refer la Anglia, pentru că am fost acolo şi-am văzut cum stau lucrurile -, unde prioritar este fizicul, cred că Iniesta, Pedro, Messi sau Xavi nu ar fi avut nici o şansă de a ajunge în vârf. Ceea ce facem noi cu elevii este o acţiune de echilibrare, în care sunt implicaţi părinţii, antrenorii şi La Masia”.

“Dacă dăm de un tânăr talentat care e mai capricios, mai încăpăţânat, încercăm să-i sporim concentrarea fără a-şi pierde acea spontaneitate. Nu trebuie să-şi piardă individualitatea, acea notă originală, dar trebuie să înveţe că fotbalul e un sport de echipă”.

Guardiola ştie cel mai bine acest lucru. “Ca jucător, Pep nu era rapid, însă compensa mental ceea ce nu putea face din punct de vedere fizic”, îşi aminteşte Folguera. (…)

Folguera lucrează din 2002 la academia de tinere talente a Barcelonei şi, ca atare, are merite considerabile în formarea echipei care câştiga Champions League în 2009, pentru că din acea echipă făceau parte 7 elevi ai La Masia: Valdes, Puyol, Piqué, Busquets, Xavi, Iniesta şi Messi. (…)

Elevii şcolii La Masia joacă efectiv fotbal doar jumătate din timpul pe care-l alocă şcolile de top din Anglia: antrenamentele zilnice durează 90 de minute, iar în weekend e programat un meci de 90 de minute. În restul timpului, elevii beneficiază de educaţie şi de activităţi recreative.

Principiul e următorul: din moment ce numai 10% dintre jucătorii academiei ajung la echipa mare a Barcelonei (plus alţi 9% la cluburi de primă ligă din alte ţări), anii petrecuţi în La Masia de toţi ceilalţi nu sunt timp pierdut, ci o şcoală în toată regula.

“Unul dintre lucrurile de care sunt cel mai mândru e că foarte mulţi dintre tinerii noştri jucători au studii superioare”, explică Folguera.

“În Anglia, când un club alege un tânăr jucător, nu prea ţine cont de latura educativă. Or, noi nu facem doar să-i învăţăm fotbal, ci şi să-i educăm. Între orele 11 şi 18, La Masia e casa lor, şi-atunci trebuie să-i cunoaştem pe fiecare, să fim familia lor”.

Şi adaugă: “Când au 13-14 ani, multe dintre lucruri nu le sunt limpezi, dar, odată ajunşi la 18 ani, trebuie să fie mult mai încrezători în ei înşişi”.

Folguera spune că, pentru a fi primul club care descoperă un jucător talentat, Barcelona are circa 40 de scouteri care cutreieră Spania şi lumea. Pe baza rapoartelor lor începe, eventual, procedura de selecţie.

“Talentul există, însă talentul crescut şi cizelat de la o vârstă fragedă formează identitatea sportivă”. (…)

*

Articolul integral din “The Independent” poate fi citit aici.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

1) Ca industrie. Eliminarea frontierelor de transfer şi, apoi, anularea plafonului de jucători străini într-o echipă au transformat radical acest sport în ultimii 15 ani. Suporterii, mai ales cei din marile campionate, au ajuns să se obişnuiască inclusiv cu posibilitatea ca niciun fotbalist autohton să nu facă parte dintre titulari. Globalizarea a fost însoţită de explozia sumelor de transfer, apogeul fiind atins de Chelsea (cu banii lui Abramovici), de Real Madrid (sub mandatul lui Florentino Pérez) şi, mai nou, de şeicii care au cumpărat Manchester City.

Barcelona impune un alt model, mult mai aproape de tradiţia fotbalului şi de sufletul suporterilor, dar şi mult mai ieftin, pe termen lung: investiţia în propria şcoală şi, în consecinţă, formarea unui nucleu de sportivi care se cunosc şi joacă împreună din copilărie. Acest model răstoarnă tendinţa de a plăti zeci şi sute de milioane pe vedete şi arată că plombarea continuă a posturilor deficitare cu străini care au nevoie să se acomodeze este o metodă mult mai şubredă, deoarece necesită o răbdare pe care marii patroni nu par să o mai aibă.

2) Ca sport. O altă prejudecată sfărâmată de Barcelona în aceşti ultimi ani este că echipa trebuie să tindă spre o medie de înălţime cât mai mare şi că fotbaliştii “ideali” ar fi nişte ciolănoşi laţi în spate combinaţi cu atleţi care fug 90 de minute încontinuu. Nişte “nordici” lipsiţi de fantezie şi gata de sacrificiu, nu doar în apărare şi în atac, dar şi în linia de mijloc, acesta era “obiectivul” pe care-l propovăduiau mulţi antrenori şi care părea să dea roade în deceniul trecut.

Şi vine Barcelona şi, cu o echipă de “pitici”, elimină centrările pentru atacantul clasic care sare la cap şi repune la locul lor satisfacţia driblingului şi inteligenţa mijlocaşului. Le dă cu tifla tuturor celor care anunţau dispariţia inevitabilă a conducătorului de joc, tuturor “mecaniciştilor” acestui sport făcut să emane bucurie.

3) Ca stil. Aici e, poate, principala schimbare de direcţie, pe cât de simplă, pe atât de greu de urmat. Ne-am obişnuit ca fotbalul să fie tot mai rar un spectacol, şi tot mai mult o înfruntare tactică în care presingul e esenţial. Datorită forţei sale de a ţine mingea, Barcelona depăşeşte acest stadiu şi deschide noi posibilităţi pentru antrenorii viitorului; cum contracarezi un asemenea mecanism: încerci să-i imiţi stilul şi să obţii posesie comparabilă sau cauţi altceva, o formulă şi mai eficientă? Poţi să păstrezi frumuseţea acestui sport când te opui unui asemenea adversar sau eşti obligat, iremediabil, să faci anti-joc, să aştepţi “la cotitură”?

*

Ştiu şi că toate acestea n-ar fi fost posibile dacă, pe lângă proiectul pe termen lung al şcolii La Masia, dincolo de naţionalismul şi solidaritatea catalanilor, peste hipnotismul jocului colectiv pe care Guardiola l-a rafinat din lecţiile lui Cruyff, nu exista un băiat adus din Argentina pe când avea 12 ani, un copil slăbuţ care lua mingea de la mijlocul terenului şi, driblându-i pe toţi, nu se mai oprea decât în poartă, un fotbalist căruia scouter-ul Barcelonei i-a propus imediat să-i plătească tratamentul necesar problemelor hormonale de creştere, numai să îl vadă cândva pe Nou Camp.

Cel mai frumos lucru despre Messi mi l-a spus azi un prieten care, deşi a văzut o lume-ntreagă, se întoarce mereu la simplitatea satului în care s-a născut: “Pentru mine, Messi e ca gălbenuşul de ou pe care mi-l dădea mămica să ung aluatul de pâine înainte de a-l băga în cuptor”.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

Regia spotului: Marian Crişan. Imagine: George Dăscălescu. Distribuţie: Teo Corban (moderatorul), Mircea Andreescu (Pişcoci), Ion Sapdaru.

Conceptul de promovare a ediţiei din acest an, a 10-a, este centrat pe “film şi fotbal”. Pentru cei care nu l-au văzut, acesta e afişul TIFF 2011:

*

Tweet

Marea calitate a portughezului, ceea ce face din el un lider de excepţie, este că reuşeşte să obţină de la oamenii săi, ca grup, mai mult decât ei înşişi cred că sunt capabili să dea şi mai mult decât oricine altcineva ar aştepta de la ei. Real Madrid nu se distinge prin stil sau prin legături “automatizate” între jucători, însă în spiritul lor vibrează ceva care inspiră teamă, un energizant care-i potenţează peste fire.

“Când inamicul se concentrează, pregăteşte-te să lupţi contra lui; acolo unde e puternic, evită-l. (…) Atacă-l într-una, hărţuieşte-l”. (Sun Tzu, Arta războiului, cap. 1)

Să fim sinceri şi noi, admiratorii Barcelonei, şi să admitem că, aseară, până la eliminarea lui Pepe, nu ne-am recunoscut favoriţii; catalanii nu putuseră să se desfăşoare, tocmai din cauza acelui spirit al gazdelor. Agresivităţii exagerate a Realului, ei îi răspundeau cu o prefăcătorie dezamăgitoare, semn că nu găseau alte mijloace de a face faţă presiunii venite din tribune.

Judecând acum, la rece, dacă arbitrul Stark nu i-ar fi lăsat pe madrileni în inferioritate, n-am fi văzut fotbal în această primă manşă a semifinalei. Exagerarea lui a oprit exagerările jucătorilor. Sigur, pentru Mourinho, pentru “doctrina” războiului pe care o aplicase acestui meci, precum şi pentru suporterii Realului, deznodământul poate fi nedrept. Ei ar fi preferat, cu siguranţă, o partidă care să continue până la final în acelaşi mod – sabotaj reciproc, ciocnire metalică, fără pic de spectacol. Aşa gândise Mourinho, aşa ar fi trebuit să evolueze lucrurile.

“În vremurile vechi, războinicii iscusiţi începeau prin a deveni de neînvins, apoi aşteptau ca inamicul să fie vulnerabil. Invincibilitatea noastră depinde de noi, vulnerabilitatea inamicului, de el”. (Arta războiului, cap. 4)

Însă pentru copilul Messi, care ia mingea de la jumătatea terenului şi se duce cu ea până în poartă (fiindcă, în copilărie, imposibilul nu există), ultima jumătate de oră are chipul dreptăţii. Fotbalul o fi el noua formă a războiului, măcar ca spaţiu de adunare şi descărcare a energiilor bărbăteşti, însă, fără bucuria golului, fără scânteia care se oglindeşte în privirile celorlalţi copii după ce ai înscris, n-are niciun rost să fii invincibil.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

Să le luăm pe rând. De când a preluat naţionala, el n-a reuşit să găsească nici măcar un mijlocaş care să schimbe în bine jocul de construcţie al echipei, darmite trei sau patru. Mai mult decât atât, a insistat să-i cheme şi să-i folosească pe Deac, Cociş şi Florescu, deşi ei n-au arătat, niciodată, că ar fi de nivel european, iar de numele lor nu se leagă nici o performanţă individuală reuşită la echipele de club sau la reprezentativă.

Primul a “dovedit” cu Bosnia că e incapabil să judece limpede chiar şi faze simple – nu degeaba Schalke îl ţine pe tuşă şi-l va vinde cât de curând. Ceilalţi doi – mari promisiuni pe când jucau la “U” Cluj şi la naţionala de tineret – s-au plafonat la un nivel mediocru şi, pentru că nu sunt mult peste media Ligii noastre, au ales banii în detrimentul “reputaţiei” de a juca la echipe obscure din străinătate.

Faptul că Răzvan Lucescu a continuat să le ofere tricoul primei reprezentative poate fi interpretat – aşa cum spuneam, dacă plecăm de la prezumţia de vinovăţie – ca rezultat al “lobby”-ului făcut de impresari care nu le mai pot asigura transferuri bănoase. Cu alte cuvinte, antrenorul naţionalei ar fi sacrificat compartimentul creativ al echipei de teama “ocultei” din fotbalul românesc, iluzionându-se, probabil, că va reuşi să “inventeze” ceva din foste talente care nu şi-au atins şi nu-şi vor mai atinge niciodată potenţialul.

Lipsa de inspiraţie în a descoperi alternative, teama de a fi schimbat, dar şi faptul că se minte pe sine fac din Răzvan Lucescu un conducător nepotrivit.

Să trecem la varianta a doua: să-i acordăm prezumţia de nevinovăţie. Să presupunem că a avut mână liberă, că el îi apreciază cu adevărat pe cei trei numiţi mai sus şi că-i consideră mai buni decât orice poate oferi Liga 1 pentru posturile lor.

În această situaţie, lucrurile sunt şi mai grave. Există o regulă pe care noi, microbiştii, am auzit-o de sute de ori, de la cei mai mari antrenori ai ţării şi ai lumii, şi care spune că un antrenor trebuie să folosească jucătorii aflaţi în formă, atât fizic, cât şi mental, şi să nu se încăpăţâneze în a înota împotriva curentului: să nu-şi introducă în teren favoriţii doar din speranţa că ei îşi vor reveni miraculos.

Răzvan Lucescu a încălcat-o constant. Ba, cu Bosnia, chiar a sfidat-o. Dacă Florescu a fost dat afară de la o echipă de liga a doua, indiferent din ce ţară, ce-l face apt pentru un meci internaţional cu miză mare? Dacă Deac nu s-a adaptat nicicum într-un campionat bun şi nu a bifat nici o partidă ca titular de luni de zile, cum ar putea să se metamorfozeze într-un colectiv cu care se întâlneşte din trei în trei luni? Dacă Torje e singurul care mai mişcă în linia de mijloc timp de vreo 60 de minute, de ce să-l înlocuieşti cu Cociş, a cărui lipsă de explozie e binecunoscută?

Şi dacă rezultatul a fost o înfrângere şi demisia e prea mult, de ce nu auzim măcar bietele cuvinte “Am greşit”?

Să nu lăsăm la o parte nici “cazul” Mutu. Bine a făcut selecţionerul că şi-a călcat pe mândrie şi l-a convocat. El putea fi o şansă într-un meci “normal”, în care şi noi am fi construit fotbal, nu doar sabotări şi degajări. Dar să fii suspendat de la naţională pentru nesimţire, să stai deoparte mai bine de un an, să fii iertat şi, la momentul partidei, să nu fii cel mai activ, să continui cu aceeaşi atitudine limitat-indolentă, asta e o măsură revelatoare pentru “clasa” lui Mutu.

Meciul de la Zenica a fost printre cele mai ruşinoase din ultimii 40 de ani, de când ne imaginăm – şi, uneori, avem şi confirmări – că am însemna ceva în fotbalul european. Timp de 90 de minute, această naţională a României n-a fost în stare să construiască nici măcar o singură fază normală de atac, cu pase raţionale, care să se finalizeze cu şut la poartă şi în care să nu intervină şansa. Golul lui Marica a beneficiat de două devieri norocoase, iar “marea” acţiune a lui Torje, terminată cu şutul blocat al lui Mutu, a fost o întâmplare în care echipa, ca şi colectiv care se confruntă cu adversarul, n-a avut niciun merit.

Iar când mai citesc că “ne aşteaptă un meci greu” cu Luxemburgul, când liderii Federaţiei transmit, cu alte cuvinte, că nici ei nu pun vreun preţ pe echipa naţională, nu mai am nici o îndoială: totul trebuie ras, de la Mircea Sandu şi Lupescu până la Dumitru Dragomir şi Răzvan Lucescu.

Mai bine o echipă de juniori care să plângă la imn şi care să mănânce gazonul fir cu fir.

*

- Text apărut şi pe SportVox -

Tweet

E un moment în care te uiţi la meci, dar nu mai eşti acolo. Ba chiar te-ai putea ridica, să-ţi iei o bere sau să pui de-un ceai, convins că nu pierzi nimic.

Şi vine minutul 68. A trecut fix o jumătate de repriză şi ambii antrenori fac o schimbare, ca o despicare perfectă a destinului aparent. Ambii, în ciuda a ceea ce simt echipele lor şi tu, spectatorul. Unul, cel care ar trebui să fie limpede, pentru că tabela îl relaxează, greşeşte: scoate un atacant (Villa, vizibil dezamăgit şi mirat), autor al unicului gol şi hărţuitor-şef al limitei ofsaidului, şi introduce un mijlocaş mai degrabă defensiv (Keita). “Tânărul” Guardiola se neagă pe sine, înoată în amonte, în ciuda a ceea ce Barcelona reprezintă în inimile tuturor. Vrea să fie pragmatic, uită cum a ajuns acolo.

Celălalt, “bătrânul”, a înţeles că mai e timp, a înţeles spiritul acestui joc şi, mai ales, simte împrejurul său, clocotind, speranţa a zeci de mii de gunners cu-ale lor fulare alb-roşii. Îl scoate pe destul de rudimentarul Alex Song – mai mult şuviţă decât fotbalist – şi-l aruncă pe rusul Arşavin. Procedează invers decât Guardiola: iese greoiul, intră sprintenul.

Un singur moment, când totul părea decis, o răsturnare în fluxul previzibil. Curaj versus prudenţă. “N-am nimic de pierdut” versus “Să păstrez rezultatul”. Wenger dă cu cuţitu-n piatră. Orice piatră poate fi spartă.

- Text apărut şi pe SportVox -

*

Tweet

Am văzut aseară cum poţi să faci performanţă rămânând copil. E combinaţia fericită dintre ascultare şi joacă. Regulile oamenilor mari trebuie respectate doar în ceea ce priveşte structura jocului. Conţinutul e liber, ai voie să te desfăşori, poţi face orice. Cu cât eşti mai copil, cu atât eşti mai imprevizibil, deci mai greu de înţeles, invincibil.

Copilul vrea să transpire, nu dozează. Copilul vrea să alerge, nu aşteaptă. Copilul încearcă imposibilul, pentru că imposibilul e simplu. Mingea e a lui, e buricul pământului lui. Dacă sunt doi şi n-au poartă, pot juca “pase”. La nesfârşit. Dacă apare al treilea, un străin, el e “măgarul în mijloc”, şi nu vrei să ajungi în locul lui. Dacă se strâng două echipe, ceilalţi trebuie sufocaţi. Cine are mingea nu poate pierde, spunea un copil după ce a ajuns mare.

La Barcelona s-a inventat o maşină a timpului intern. Fiecărui jucător i-a fost implantat un dispozitiv secret care, odată intrat pe teren, îi roteşte invers ceasul cerebral, până în copilărie. Dispozitivul rezistă maximum trei ore (creatorii s-au gândit şi la prelungiri), după care eliberează “arcul” mental, iar copilul redevine om mare în câteva secunde. Apoi, dispozitivul este reîncărcat. Puţini îi ştiu enigma.

La Barcelona s-a descoperit soluţia jocului în labirint mobil. Aleile nu există. Ele sunt create permanent, iar variantele de continuare trebuie să fie multiple, chiar dacă, temporar, pot fi greşite. Scopul labirintului nu e ieşirea. Scopul labirintului e mişcarea. Mingea e mişcarea.

*

Tweet