Poţi, dar e puţin. Nu te saturi, nici nu saturi. Nu eşti liniştit şi nici nu faci cine ştie ce faptă bună. Un singur leu pare o amăgire, şi pentru tine, şi pentru altul. La o adică, îl cheltuieşti sau îl donezi ca şi cum n-ar fi mare lucru. Nu te prea interesează unde ajunge sau la ce va fi folosit. O secundă, ai uitat de el.

Dar dacă leul nu e al tău? Dacă mai mulţi oameni, cunoscuţi sau nu, ţi-ar da câte un leu şi nu ţi-ar pretinde nimic? Te-ar lăsa pe tine să hotărăşti ce faci cu suma adunată. Şi dacă, să zicem, suma n-ar fi mică?

Atunci ce-ai face cu “un leu”?

*

Notaţia (A) din titlul acestei postări înseamnă “advertorial”. Acest text face parte dintr-o campanie în care sunt implicat.

Tweet

Aşteptările pe care vi le-am perceput încă din primele zile ale acestui blog mi-au impus o ştachetă înaltă, poate prea înaltă. Acesta e motivul pentru care, uneori, treceau zile întregi şi nu postam nimic. Nu mă mulţumea nici o idee, nimic din ce-mi trecea prin cap nu mi se părea suficient de important pentru a fi comunicat pe blog. E un perfecţionism cu care mă iau la trântă de mult, dar care, îmi place să cred, are şi avantaje, atât pentru mine, cât şi pentru dumneavoastră, cei care mă citiţi.

Şi mi-aţi citit, văzut sau ascultat 673 de postări, cu tot cu acest bilanţ. Enorm. Odinioară, când făceam parte dintr-o redacţie, lăsam să treacă săptămâni sau chiar luni de zile până mă adunam să scriu şi să public un text. În acest an n-am mai avut loc de întors; n-au mai existat alţii cărora să le iau articolele la puricat. Am fost doar eu şi toţi acei Damocles buni care, trecându-mă în blogroll sau în reader, m-au obligat şi onorat deopotrivă.

Şi-atunci, am scris. Am scris despre toate lucrurile pe care le-am crezut interesante şi demne de a fi transmise mai departe. Am căutat zilnic subiecte pentru blog mai abitir decât un tânăr reporter îngrijorat că urmează o nouă şedinţă de dimineaţă. Am scris despre obsesiile mele, despre nostalgii şi despre oamenii buni pe care îi cunosc sau pe care i-am întâlnit călătorind pe net. Am scris prea mult şi prea împrăştiat, pentru că, inevitabil, am vrut ca blogul să înlocuiască ziarul, de care mi-e foarte dor. Am vrut să găsiţi aici şi bune, şi rele, de aceea mi-am dat cu părerea şi despre lucruri la care nu mă pricep. Dar totdeauna am făcut-o sperând că, undeva, cineva se va bucura.

Să vă mai spun câteva cifre, înainte de a cădea în patetism. Potrivit trafic.ro, de la 11 noiembrie 2008 până la 31 octombrie 2009, mihneamaruta.ro a fost citit de 92.172 de vizitatori unici (am făcut suma numerelor de aici). Asta înseamnă o medie lunară de aproape 7.700 de cititori, cam cât adună o revistă bunicică, dar cam exclusivistă. La capitolul “afişări”, în aceeaşi perioadă s-au strâns 356.165, adică o medie lunară de aproape 30.000.

S-a intrat pe acest blog din 107 ţări, îmi spune Google Analytics; după România (peste 206.000 de vizite), cei mai mulţi cititori au ajuns aici din SUA (peste 8.000 de vizite), Franţa (peste 3.000) şi Germania (aproape 2.000).

Cea mai citită postare (n-aş fi crezut şi n-aţi fi ghicit niciodată) este cea despre jucăriile Bakugan (peste 15.000 de vizualizări din aprilie încoace), unde băieţi de 10-15 ani din toată ţara continuă să intre zilnic şi să se laude cu modelele pe care şi le-au mai cumpărat (comentariile lor, multe cu grave deficienţe gramaticale, se apropie de 1.000). Asta dovedeşte “teoria” că există zone ale societăţii pe care presa nu le atinge şi care pot deveni surse consistente de cititori.

Foarte accesate mai sunt filmuleţul “Faţa galbenă care râde” (peste 7.500 de vizualizări) şi postările despre dezastrul şi scandalul pe care Cornel Nistorescu le-a provocat la “Cotidianul” (2-3.000 de vizualizări fiecare).

Mă mândresc că, în acest an, am putut să vă recomand 17 cărţi şi 48 de filme artistice. Mă mândresc că aici aţi văzut 16 scurtmetraje foarte bune şi tot aici aţi putut asculta peste 100 de piese muzicale, de la folclor la bucăţi simfonice, trecând prin rock, blues şi jazz. Pe multe le-am descoperit încercând să vă fac surprize. Am avut timp şi l-am folosit să învăţ împreună cu dumneavoastră. Despre film şi muzică, de pildă, am învăţat în acest an cât în zece. Şi iar vă mulţumesc.

Şi vă dedic piesa mea favorită dintre cele pe care le-am găsit tot scormonind pe Youtube după muzică pentru blog. Iar dacă o ştiţi, ascultaţi-o încă o dată. Acolo e tot ce-am vrut să vă povestesc.

P.S. Vă mulţumesc în mod special acelora dintre dumneavoastră care aţi răspuns la chestionarul de luna trecută privind plusurile şi minusurile acestui blog. Am încercat să ţin cont de ideile care s-au desprins de acolo. Prima dovadă: am schimbat tema blogului. Nu bănuiam că aceea vă plăcea atât de puţin, dar m-am executat .
Cât despre noul titlu, “Surpriza”, m-am inspirat din comentariul lui Cătălin Tolontan de la aceeaşi postare cu întrebări. “Dacă ar fi să aloc o aşteptare momentului în care dau click pe numele tău în blogroll, atunci o pot numi Surpriza Calmă”, scria el. Aşa să-i rămână numele. Şi tot calmă să rămână.

*

Tweet

Puteţi citi aici criteriile după care FocuBlog acordă stele blogosferei. Eu le mulţumesc pentru această mare onoare, mă bucur că munca mea de aici e folositoare şi mărturisesc că sunt departe de a semăna cu portretul pe care mi l-au făcut.Tweet