Se vede că Prunariu este militar de-o viaţă (acum e general-maior în rezervă). Răspunde ordonat, nu-şi pierde şirul gândurilor, nu uită ce-a fost întrebat şi nici să pună punct după fraze lungi. Nu ştiu cum s-a simţit ca ambasador, dar nu are exerciţiul actoricesc al diplomaţiei: i se citeşte pe chip imediat când nu-i convine vreo întrebare sau, invers, când i se ridică mingea la fileu.

Urmează din nou un text foarte lung, dar care e, totodată, un curs condensat despre zborul în spaţiu.

*

- Sunteţi la TIFF pentru un documentar nemţesc care se numeşte “Space Sailors” (Navigatori în Cosmos) şi în care apăreţi alături de alţi participanţi la proiectul “Intercosmos”. Ce era “Intercosmos”?

- “Intercosmos” a fost – şi este, practic, pentru că nu a fost anulat – un program de cercetare ştiinţifică pentru explorarea spaţiului cosmic şi pentru dezvoltarea în fostele ţări socialiste a unor capacităţi (infrastructură şi cercetători) în domeniul spaţial. În cadrul acordului interguvernamental “Intercosmos” era prevăzut faptul că ruşii pun la dispoziţie rachetele purtătoare şi navele cosmice, plus echipamentul, iar celelalte ţări vin cu experimente, vin cu colaborări proprii. La un moment dat, când nivelul de dezvoltare al experimentelor şi aplicaţiilor cosmice a ajuns suficient de înalt şi complex, au solicitat pregătirea unor cosmonauţi şi trimiterea lor în spaţiul cosmic, pentru efectuarea unor experimente ştiinţifice complexe.

În acest context, am ajuns şi eu să fiu selecţionat, şi ceilalţi colegi ai mei care sunt în acest film. Am ajuns, fiecare în parte, primii cosmonauţi ai ţărilor lor. România a fost al 9-lea stat din lume care a avut un cosmonaut propriu, incluzând aici şi URSS, şi SUA. Primul stat european a fost Cehoslovacia – era unită pe atunci. Eu am avut şansa să fiu al 103-lea cosmonaut al lumii. Acum sunt cam 515, cu o mică aproximaţie.

- Citind pentru întâlnirea cu dumneavoastră, am avut nişte şocuri. Nu ştiu câtă lume ştie că nava cosmică zboară cu 28.000 de kilometri pe oră. Cum e la viteza aceea?

- Mai dificil e să ajungi la acea viteză şi apoi să revii pe Pământ plecând de la acea viteză. Să zbori efectiv la 28.500 nu e mare scofală, pentru că în interiorul navei cosmice nu simţi viteza. De fapt, noi simţim acceleraţiile întotdeauna, nu vitezele. Şi cu maşina, simţim când accelerăm sau când frânăm, nu simţim când mergem constant. La fel şi cu nava cosmică.

Interesant este că la această viteză cosmică, de 28.500 de kilometri pe oră, s-a ajuns, plecând de la sol, în numai 9 minute… Aici e performanţa mare, aici e acceleraţia mare. Organismul uman suportă în nava cosmică o suprasarcină de ordinul a 3,8 g, aproape de 4 g, deci corpul este de 4 ori mai greu decât cântăreşte în realitate, datorită acceleraţiei, iar acest lucru pentru 9 minute. Este adevărat că, în avion, când faci acrobaţie şi tragi de manşă, ajungi până la 8 g – poate şi mai mult în avioanele performante de acrobaţie -, dar pentru foarte puţine secunde.

Când supui organismul, minute întregi, unei astfel de suprasarcini, trebuie să ai mult antrenament şi să ştii exact pe ce direcţie canalizezi această suprasarcină, ca să fie perturbate cât mai puţine organe interne. Şi, atunci, cosmonauţii sunt aşezaţi în navă culcaţi pe spate, această suprasarcină apasă pe direcţia piept-spate, şi e suportabilă.

(voce din sală) – Se poate şi 29.000? Sau e bătut în cuie 28.500…

- Această viteză la care am zburat se numeşte prima viteză cosmică. Practic, orice satelit, ca să se menţină pe orbită, trebuie să ajungă la o viteză atât de mare, încât forţa centrifugă, de aruncare a lui în exteriorul orbitei, care depinde de pătratul vitezei, să fie egală cu greutatea lui, cu care îl atrage Pământul. (râsete în sală…)

Când legaţi o piatră cu sfoară şi o învârtiţi, piatra trage în afară. Chiar când ajunge în partea de sus, ea tot în afară trage, nu? La fel şi satelitul. Închipuiţi-vă că sfoara aceea este forţa de gravitaţie, iar satelitul se învârte în jurul Pământului. Important e să se învârtă cu o asemenea viteză încât să nu cadă pe Pământ, dar nici să nu se ducă mai departe, spre alte planete sau spre soare.

La o altitudine cam de 350 de kilometri, aceasta e viteza, de 28.500 de kilometri pe oră. Bineînţeles, acest 500 e simbolic, poate să fie 28.455 sau 28.520… Sunteţi mai obişnuiţi cu kilometri pe oră de la vehicule, dar noi o exprimăm în kilometri pe secundă. Şi atunci, această viteză este puţin peste 7,8 kilometri pe secundă. Bine, nu vă mai fac fizică…

(întrebare din sală) – Ce experimente a trebuit să faceţi în cele 7 zile petrecute pe orbită?

- Experimentele ştiinţifice au fost programate în primul rând de partea română, pentru că eu am zburat ca reprezentant al României. În România au funcţionat şi mai funcţionează o serie de institute cu preocupări în domeniul cosmic. Există, de exemplu, pe platforma Măgurele, un institut care se ocupă de studii de ştiinţă fundamentală în spaţiul cosmic – studiul soarelui, al mediului cosmic, al radiaţiilor cosmice ş.a.m.d. Există institute de studii medicale care au inclusă în activitate şi partea de cosmonautică.

Tot la Bucureşti, în cadrul Comandamentului Forţelor Aeriene, există un institut de cercetări medicale în domeniul aviaţiei şi spaţiului, care e localizat în incinta Spitalului Militar. În cadrul acelui institut am fost selecţionat eu, mi s-au făcut toate probele medicale, studii, analize, şi au propus o serie de experimente medicale în spaţiu pe care le-am efectuat – eu fiind cobaiul.

Trebuie să ştiţi că fiecare cosmonaut, în felul lui, este un cobai: foarte multe lucruri, în domeniile medical, psihologic, biologic, se experimentează pe propria piele. Dar în condiţii de siguranţă – adică se ştie ce şi în ce limite se experimentează, astfel încât totul să se termine cu bine. Nu vă gândiţi că ne injectează, că ne aduc în stări ciudate… Nici pe departe. În primul rând, se studiază comportamentul organismului uman în condiţii de imponderabilitate. Pentru că imponderabilitatea este o stare care nu poate fi generată decât într-un zbor – şi, ca să fie de lungă durată, doar într-un zbor cosmic -, iar organismul uman este obişnuit să trăiască în condiţii de gravitaţie.

(întrebare din sală) – Domnule Prunariu, aţi avut pe navă spectrometre fabricate la Cluj?

- Da, am avut experimente făcute la Cluj. Pentru că tot mă aflu aici, trebuie să menţionez că două dintre experimentele pe care le-am efectuat au fost făcute de institute de cercetare de aici, din Cluj. Unul s-a numit “Nanobalanţa” şi am mai avut un spectrometru de masă care măsura intensitatea, între anumite spectre, a radiaţiei cosmice.

În spaţiul cosmic nu se zboară timp îndelungat la altitudini mai mari de 380-400 de kilometri. În jurul Pământului, urmărind liniile de câmp magnetic ale Pământului, există centuri de radiaţii, aşa-numitele centuri Van Allen. Prima centură, una protonică, are intensitatea pe la aproximativ 1000 de kilometri, iar a doua, undeva pe la 10-12.000 de kilometri altitudine. Când zbori în interiorul acelor centuri, nivelul de radiaţii este atât de mare, încât poate să afecteze serios organismul.

De aceea se zboară puţin sub aceste centuri; 380-400 de kilometri este înălţimea la care se poate zbura în siguranţă. Nivelul de radiaţie este oricum mai mare decât la sol, dar capacitatea de regenerare a celulelor, care sunt lovite de particule şi distruse, este mai mare decât volumul de celule care e distrus. Şi-atunci, celulele se regenerează şi organismul face faţă acestor radiaţii. Pare cam sinistru, dar asta se întâmplă şi prin asta am trecut toţi cei care am zburat în spaţiul cosmic.

(voce din sală) – Care e senzaţia când, în 9 minute, ajungi de la zero la 28.000 de kilometri pe oră? Şi care e senzaţia în imponderabilitate?

- În primul rând, trebuie să aveţi în vedere că orice astronaut este un om – are emoţii şi poate să trăiască foarte intens ce se întâmplă în spaţiul cosmic. Desigur, pregătirea, antrenamentele, situaţiile speciale prin care am trecut, acrobaţia cu avionul, paraşutismul, supravieţuirea în diverse zone de climă, inclusiv salvarea proprie în caz de amerizare – ne-au lăsat şi pe Marea Neagră, să ne salvăm -, toate acestea duc la o fortificare şi mai ales la solidificarea unor caracteristici psihologice – voinţă, stăpânire de sine etc.

Cu toate acestea, când te afli în nava cosmică ai emoţii. Realizezi că ceea ce faci este în premieră şi, în acelaşi timp, trăieşti o experienţă unică. Pentru că, probabil, nu vei mai avea ocazia să o repeţi, o trăieşti la intensitate maximă. Desigur, emoţiile există când eşti lansat. După aceea, începi să analizezi tot ce se întâmplă la bordul navei, intri într-un program bine planificat şi uiţi de emoţii; te duci la serviciu şi munceşti 8 ore pe zi, aşa cum munceşti jos, doar că laboratorul tău este sus, în Cosmos, şi se învârte în jurul Pământului la viteză mare.

Ca organism uman, treci printr-o serie de experienţe deosebite în faza de adaptare la imponderabilitate. Nu mai există gravitaţie, sângele vine mai puternic spre cap, ai impresia, 2-3 zile, că stai cu capul în jos permanent, sângele presează – în ochi, în mucoase, în orbite, în urechi, iar aparatul vestibular, cel care-ţi furnizează informaţii despre starea ta de echilibru, este perturbat. Acesta funcţionează având la bază senzori gravitaţionali, or, acolo sus, e anihilată gravitaţia. Deci, şi acela dă nişte informaţii false. De multe ori, aveam impresia că Pământul se află într-o anumită direcţie şi, când ne uitam în hublou, era în cu totul altă direcţie.

Toate acestea produc şi o dezorientare a cosmonautului. Important este să fii atât de pregătit şi conştient de aceste faze prin care treci – pe care, teoretic, le-ai învăţat la sol -, încât să ştii că aşa se întâmplă cu toţi, trebuie să treci peste ele, le faci faţă şi-ţi vezi de activitate cât poţi de bine acolo, sus.

(aceeaşi voce) – Practic, imponderabilitate înseamnă plutire efectivă?

- Da, înseamnă că nu mai ai greutate. A nu avea greutate nu înseamnă a nu avea masă. Tu, ca masă, cântăreşti tot 60 de kilograme, să spunem. Dacă-ţi faci vânt spre un perete şi te-ai lovit de el, masa ta de 60 de kilograme se loveşte serios. Pentru a te deplasa în interiorul navei, îţi faci vânt uşor, cu mâna sau cu piciorul, pe o anumită direcţie şi te duci în direcţie opusă. Acolo, noţiunile de “sus” şi de “jos” dispar la un moment dat; te deplasezi tridimensional şi, aşa cum înveţi să mergi pe bicicletă şi după aceea nu mai uiţi, tot la fel ajungi să percepi tridimensional tot ce se întâmplă în jurul tău. Ne înşurubam uşor în atmosfera din interiorul staţiei orbitale şi, după 3-4 zile, ştiam ce se află, unde se află şi cum ne raportăm la fiecare direcţie.

(întrebare din sală) – A propos de emoţii şi senzaţii, cum aţi descrie relaţia cu colegii dumneavoastră ruşi?

- Relaţia a fost foarte bună. Profesional, ruşii au fost foarte bine pregătiţi. Au avut – şi au în continuare – o metodă de pregătire a cosmonauţilor străini care e foarte bine implementată şi foarte eficientă. Când am ajuns acolo, eu nici nu ştiam limba rusă. În şcoală am făcut franceză-germană şi-am fugit de rusă.

Ca să zbor în Cosmos, a trebuit să accept să învăţ şi limba rusă. Marele meu avantaj a fost că nu am învăţat-o în România – poate cu anumite greşeli, automatisme… Am învăţat-o la mama ei, cu profesor rus, şi ne-au învăţat atât de bine, încât, în final, trebuia să gândim ruseşte, trebuia să reacţionăm la tot în limba rusă. Pentru că sus, în Cosmos, de multe ori nu mai ai timp să gândeşti; acolo trebuie să reacţionezi automat la anumite lucruri, mai ales în caz de avarie.

În general, ruşii, ca oameni, sunt foarte calzi. Dar până când le atingi anumite puncte sensibile. După aceea devin duri, hotărâţi şi chiar răzbunători. Important e să găseşti punctele comune şi ţi-i faci cei mai buni prieteni. (…) Am să vă relatez o experienţă de-a mea în Orăşelul Stelar, acolo unde ne-am pregătit…

- Unde e Orăşelul Stelar?

- Cam la 40 de kilometri de Moscova, est, sud-est.

- Mai există?

- Bineînţeles. Acolo se pregătesc o grămadă de astronauţi americani care zboară cu nave ruseşti… Există ruşi care se pregătesc la Houston şi zboară cu naveta americană. Anul acesta, naveta va ieşi din funcţiune, şi-a terminat termenul de garanţie, şi, în câţiva ani, americanii vor zbura cu nave Soyuz. Contractele sunt semnate deja şi echipaje americane întregi se pregătesc în Orăşelul Stelar.

Dar spuneam că am să vă povestesc o experienţă. Eu am început pregătirea în Orăşelul Stelar în 1978 şi am terminat-o în 1981, când am zburat în Cosmos. În 1979, ruşii au invadat Afganistanul. În acel moment, ei au considerat că toate ţările socialiste trebuie să fie de partea lor, să-i susţină şi să îşi exprime adeziunea faţă de acţiunea lor, care era “îndreptată împotriva imperialismului american”. Dacă n-ar fi intrat ei, ar fi intrat imperialiştii acolo – aceasta era argumentarea oficială. Când au intrat, le-au solicitat tuturor candidaţilor de cosmonauţi din Orăşelul Stelar să vină la o adunare, să ia cuvântul şi să-şi exprime patriotic punctul de vedere.

Noi am sunat imediat la ambasadă – eram acolo strict pentru o pregătire tehnică, nu pentru implicare în alte activităţi -, iar ataşatul militar român ne-a spus: “Nu participaţi la nimic, nu este problema voastră şi nici a României”. Am refuzat să participăm, iar trei zile ne-au considerat cei mai mari duşmani – se uitau urât la noi pe stradă, cum de nu am confirmat că ei au dreptate, cum de România nu este alături… Uite, n-am fost nici în 1968, când au invadat Cehoslovacia, n-am fost nici în 1979, când au invadat Afganistanul. După trei zile, s-a diminuat totul, pentru că noi ne continuam activitatea ştiinţifică, iar partea politică s-a estompat şi a dispărut.

*

- Aş vrea să ajungem şi în prezent. În această lună preluaţi mandatul de preşedinte al Comitetului ONU pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extra-Atmosferic. Denumirea acestui comitet sugerează pacea. Mai poate fi oprit sau chiar întors, la modul ideal, procesul de militarizare a spaţiului cosmic?

- Sunt două aspecte ale utilizării spaţiului cosmic. Este partea de spaţiu cosmic militar, în care marile puteri îşi plasează sateliţi – utilizaţi pentru comunicaţii în cadrul forţelor speciale, armate, guvern, pentru informaţii metrologice, mai ales unde se află câmpuri de luptă sau zone de interes vizavi de un potenţial duşman. Au sateliţi de recunoaştere, prin care investighează tot ce se poate investiga, mai ales la nivelul solului, tot ce emite în spectrul undelor radio. Există multe categorii de utilizare militară a spaţiului cosmic. Încă nu s-a ajuns la o utilizare ofensivă a sateliţilor, pentru a distruge obiective cosmice sau terestre, dar experimente s-au făcut.

Acest Comitet promovează utilizarea spaţiului pentru dezvoltare – umană, socială, economică – şi mai ales pentru ridicarea nivelului tehnologic în ţările în curs de dezvoltare.

- În paralel cu zona militară…

- Zona militară nu este abordată de acest Comitet. În cadrul ONU se discută şi zona militară – Comisia de Dezarmare de la Geneva şi Consiliul de Securitate, de la New York. Partea care priveşte explorarea civilă a spaţiului extra-atmosferic şi utilizarea de aplicaţii terestre folosind tehnologiile spaţiale se află la Viena şi este reprezentată de acest Comitet.
Comitetul e format din 69 de state, ai căror reprezentanţi vin la Viena pentru sesiuni care durează cam două săptămâni, şi din peste 20 de organizaţii neguvernamentale şi inter-guvernamentale. (…)

- E adevărat că una dintre misiunile acestui Comitet este să pregătească un soi de răspuns organizat, la nivel global, în cazul ameninţării de ciocnire cu un asteroid?

- Inclusiv problema asteroizilor care au potenţial de impact cu solul intră în preocuparea acestui Comitet. El analizează, din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, o anumită problemă cu impact global. Se organizează conferinţe, seminarii internaţionale şi, după ce se ajunge la anumite concluzii, Comitetul sintetizează informaţia. Apoi se lucrează la emiterea unor reglementări pentru a ameliora situaţia, în cazul unui dezastru natural, sau pentru a preveni un anumit dezastru.

Asteroizii reprezintă un potenţial dezastru, dar care poate fi prevenit: pot fi înregistraţi cu telescoape performante, orbitele lor pot fi cunoscute cu ani de zile înainte să se apropie de Pământ, se pot trimite nave cosmice, asteroidul poate fi deturnat de la orbită dacă are o dimensiune rezonabilă…

- Aţi declarat într-un alt interviu că în acest moment nu există un for global care să decidă dacă apare o asemenea ameninţare…

- Exact. În momentul de faţă, există organizaţii separate care doar investighează asteroizii, dar încă nimeni nu are capacitatea de a lua o decizie la nivel global, care să mulţumească toate statele implicate, eventual, într-un dezastru cauzat de asteroizi. Tocmai de aceea, în cadrul ONU se discută această problemă, se analizează viitorul mod de organizare, se vor lua decizii şi se vor crea structuri, care vor fi aprobate de Adunarea Generală a ONU şi vor deveni obligatorii pentru toate statele lumii. (…)

*

(întrebare din sală) – Dacă bine ştiu, şi ruşii au avut un program de navetă spaţială, pe care chiar au realizat-o, dar n-a zburat.

- A zburat de două ori în regim automat. Este vorba de naveta spaţială rusească Buran. Acel program de navetă spaţială a fost o ambiţie politică a ruşilor, pentru că au dorit cu orice preţ să concureze cu orice program american. Când americanii au demarat programul de om pe Lună, şi ruşii au avut un program de om pe Lună…

(altă voce) – Dar au ajuns pe Lună americanii?

- Americanii au ajuns pe Lună…

(aceeaşi) – … n-au ajuns.

- … 12 oameni au ajuns. Vă îndoiţi de prea multe lucruri evidente.

(aceeaşi) – … şi de ce n-au mai mers încă o dată?

- Pentru că au avut un program, cu o anumită finanţare, care s-a încheiat. Ulterior, bugetul a fost alocat navetei spaţiale. A fost un nou program american, care a fost considerat prioritar.

(aceeaşi) – Şi ruşii de ce n-au mai fost?

- Americanii au investit atât de mult într-un interval scurt de timp, încât nici o naţiune n-a reuşit să-i ajungă din urmă. Ruşii au dezvoltat o rachetă purtătoare, mare, care să ducă astronauţi pe Lună. Dar a avut două accidente grave la lansare, au murit o grămadă de specialişti şi muncitori de la cosmodrom, şi, în final, s-a decis să nu se continue programul cu acea rachetă. Iar în momentul în care americanii au pus piciorul pe Lună, deodată ruşii au spus: “Pentru noi n-ar mai fi o performanţă deosebită să călcăm după ei”. Şi au transformat programul într-unul automat: au trimis pe Lună sonde automate, dirijate de jos prin laser, au adus mostre de rocă lunară pe Pământ.

Programul cu naveta spaţială a picat în anii ‘90, când economia rusească, practic sovietică, s-a prăbuşit. S-a prăbuşit pentru că, la fel ca orice economie socialistă, era planificată, foarte puţin elastică, şi pentru că ajunsese să se investească foarte mult în domenii militare, inclusiv Cosmos, pentru securitate naţională, pentru a-i concura pe americani, şi nu neapărat pentru a urmări nişte performanţe proprii. Deci, naveta a fost, într-un fel, un moft, care a costat foarte mult. O lansare a unei navete spaţiale – numai lansarea, nu construcţia ca atare – costă în jur de 90-100 de milioane de dolari. Gândiţi-vă ce însemnau aceşti bani în 1989-1990, pentru ruşi.

(întrebare din sală) – Ce părere aveţi despre fenomenul Tungusk? A fost sau n-a fost o mică planetă, un asteroid?

- În 1908, în Siberia, deasupra regiunii numite Tungusk a căzut un asteroid. În ultimii ani s-au făcut numeroase studii, cercetări deosebite, cu studii la sol. Un asteroid cu un diametru cam de 45 de metri a intrat în atmosfera terestră cu o viteză de aproximativ 20 de kilometri pe secundă, deci de 3 ori mai mult decât avea nava mea, şi s-a dezintegrat total pe la o altitudine între 8 şi 12 kilometri. Viteza lui a provocat o undă de şoc – aşa cum provoacă avioanele cu reacţie care trec în supersonic, se aude un “Bang!” şi vibrează şi ferestrele de la case -, o undă de şoc atât de puternică, încât a pus la pământ 2.000 de kilometri pătraţi de pădure.

Fenomenul provocat de acest asteroid, ionizarea puternică a atmosferei, sunetul puternic de explozie s-au auzit până foarte departe. Ionizările s-au văzut şi în Anglia. Zgomotul s-a auzit la sute de kilometri distanţă, aceasta fără ca asteroidul să aibă impact cu solul. Numai datorită dezintegrării lui în atmosferă şi a undei de şoc. (…)

(tot din sală) – Revenind la zborul dumneavoastră: aţi fost obligaţi să staţi în carantină după aterizare, ca membrii misiunii Apollo? Cât timp au durat testele?

- Am stat în carantină înainte de plecarea în spaţiu. Am stat în camere dezinfectate, cu protecţie microbiologică, pentru a nu duce cu noi, la bordul staţiei orbitale, vreun microb, vreun virus care să se dezvolte acolo fără control şi care să afecteze echipajele. La întoarcere, n-am intrat în carantină, pentru că noi n-am păşit pe altă planetă, să aducem de acolo praf sau alt material. Staţia cosmică orbitală a fost trimisă de aici, totul din interior era pământean. (…)

*

- S-a spus recent că adevărata problemă pentru care Rusia nu vrea să audă de scutul anti-rachetă ar fi radarele, care ar scana o zonă mult prea mare…

- Este adevărat. Un radar din cadrul acestui program de protecţie a spaţiului aerian şi cosmic, plasat undeva la graniţa Federaţiei Ruse, ar putea să investigheze tot ce mişcă, la nivel de muscă, până la Urali. Nu cred că o ţară cu pretenţiile Rusiei este de acord să se ştie tot ce mişcă în spaţiul ei aerian…

- Inclusiv radarele mobile au această acoperire?

- Este vorba, în primul rând, de radarele fixe care urmează să fie amplasate pentru a detecta orice mişcare în atmosferă, în principal a unor rachete cu potenţial inamic. (…)

Aici urmează bucata de dialog privind Tezaurul, pe care o puteţi citi aici.

*

- Există o iniţiativă foarte ambiţioasă, care se tot amână: lansarea primei rachete româneşti…

- Sunt două aspecte aici. Este o iniţiativă guvernamentală care, din anumite motive europene, s-a amânat – lansarea primului satelit românesc, care a fost început de un grup de studenţi şi terminat tot de ei, deja ca specialişti, în colaborare cu universitatea Stanford din SUA. E un satelit mic, 10 pe 10 pe 10 centimetri, multifuncţional, care efectuează trei tipuri de măsurători, plus imagini video-foto din spaţiu, la o rezoluţie de 25 de metri la sol.

Acest satelit a fost construit să fie lansat cu o rachetă europeană, o primă rachetă europeană medie, numită Vega, care de doi ani trebuia să fie gata şi care, într-un prim zbor, trebuie să transporte nouă astfel de sateliţi, dintre care unul al României. Racheta este în coordonarea Italiei, în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene. Nu este gata nici acum şi suntem anunţaţi la anumite intervale că iar s-a mai decalat finalizarea ei. Noi sperăm ca, undeva, prin toamnă, să fie gata.

Satelitul e gata de mult, este pregătit şi deschide drumul spre conceperea şi dezvoltarea unei întregi reţele de micro-sateliţi româneşti, care să fie integraţi în reţele internaţionale şi să lucreze în cooperare.

Şi mai există o iniţiativă strict privată, care n-are legătură nici cu guvernul, nici cu Agenţia Spaţială, a unor băieţi din Râmnicu-Vâlcea care au o firmă, ARCA, şi care dezvoltă propriile programe. E problema lor unde reuşesc să ajungă, cât de departe.

- Nu lucrează împreună cu Agenţia Spaţială Română?

- Nu, nu. Au participat la o competiţie pentru unul dintre proiectele Agenţiei şi au lăsat nişte semne de întrebare destul de mari la partea de cercetare ştiinţifică, aşa că lucrează strict pe cont propriu. Au fost implicaţi şi în X Prize, pentru trimiterea unui vehicul la limita atmosferei, cu oameni la bord, cu recuperarea şi reutilizarea lui după două săptămâni. Din păcate, până acum n-au reuşit să trimită o rachetă nici la limita Cosmosului. Acum s-au înscris la proiectul de a trimite un mini-rover pe Lună. Le urez succes.

*

(întrebare din sală) – Am şi eu două întrebări. În primul rând, al cui e Cosmosul şi dacă există reglementări politice în această privinţă – oricine poate să-şi cumpere pământ pe Lună? Şi a doua – ce şanse mai are România la un alt cosmonaut?

- Să începem cu a doua întrebare, că e mai simplă. În primul rând, a trimite un cosmonaut înseamnă relaţii politice bune cu cel care-l trimite. Deocamdată, trimit americanii, ruşii şi chinezii. Chinezii n-au deschis încă programul cooperării internaţionale, deşi au 6 cosmonauţi – taikonauţi, cum le spun ei -, americanii îşi încheie programul în acest an şi vor zbura cu nave ruseşti, iar relaţiile noastre cu Rusia sunt cele care sunt.

Singura noastră şansă de a promova un cosmonaut este prin intermediul Agenţiei Spaţiale Europene, în momentul în care vom deveni membri plini. Ultimele selecţionări pentru detaşamentul de astronauţi europeni au fost anul trecut. Din aproximativ 8400 de candidaţi au fost aleşi şase. Următoarele selecţionări vor fi, probabil, peste cinci ani. Ţinând cont că există un detaşament de astronauţi europeni, repartizaţi deja pe zboruri, pentru cei care au fost selecţionaţi acum ar putea trece 10-15 ani până să zboare în Cosmos.

În afară de asta, Europa nu are sisteme proprii de lansare în spaţiul cosmic, deci depinde de ruşi, de americani şi de chinezi. Acum, contractele pe care le au cu ruşii este de a trimite un astronaut european o dată la doi ani. Deci, problema nu este a oamenilor, de a-i selecţiona şi de a-i pregăti, ci a mijloacelor de a-i trimite în spaţiu.

Referitor la prima întrebare, spaţiul cosmic este internaţional. Există un Tratat al spaţiului, elaborat de ONU şi adoptat de către Adunarea Generală în 1967. Acesta stipulează că spaţiul cosmic şi alte corpuri cereşti nu pot fi însuşite de nici o naţiune. Problema cu pământul pe Lună este la limita legii. Nimeni din cei care dau acum 15-20 de dolari pe un certificat foarte frumos n-o să-şi vadă vreodată pământul ăla sau să-l exploateze.

(din sală) – Ce spuneţi despre fenomenul OZN? Credeţi în extratereştri?

- Cred în viaţă în Univers. E absurd să credem că noi suntem singurele fiinţe vii, inteligente, din Univers, atâta timp cât suntem locuitorii unei planete mici, dintr-un sistem stelar cu o stea mică, aflat undeva la marginea unei galaxii. Măcar probabilistic s-o luăm şi ajungem la un procent foarte mare care să spună că în Univers există viaţă. E greu de apreciat unde.

Noi zburăm în spaţiul cosmic din 1957, deci puţin peste 50 de ani. Gândiţi-vă ce va reprezenta tehnologia zborurilor peste 500 de ani. Atunci, probabil, am putea să ne deplasăm în spaţiu prin controlul gravitaţiei, nu folosind motoare cu combustibil care se termină în 9 minute sau în câteva ore. Am putea folosi alte fenomene fizice pentru a ne deplasa prin Univers.

Se fac studii intense ale planetei Marte acum, pentru că se pare că a existat viaţă acolo. Cam acum un milion de ani, Marte a devenit pustie. Există în relieful ei urme evidente că au curs râuri, urme de eroziune, de lichid, s-a găsit apă acolo, dar planeta e pustie, cel puţin aparent. Ce a dus la dispariţia eventualei vieţi nu se ştie. Putem să ne gândim la vreun cataclism natural. Luna, de exemplu, s-a format acum 4 miliarde de ani prin dizlocarea unei mase din Pământul nostru, în urma ciocnirii cu un corp ceresc de dimensiunea planetei Marte. Acel corp a rupt o bucată din Pământ, a împrăştiat-o sub formă de pietre, bolovani, conglomerate, care s-au coagulat şi au format Luna, în final.

(întrebare din sală) – A propos de Marte, avem tehnologie să trimitem un om? Ştiu că recordul este de trei sute şi ceva de zile...

- Recordul este de un an şi patru luni. În momentul de faţă, trebuie să analizăm foarte exact ce dorim să facem cu un zbor pilotat spre Marte. Să nu uităm că, dacă în jurul Pământului şi până la Lună zburăm uşor, şi cunoaştem nivelul de radiaţii din acest spaţiu, scoţându-l pe om din zona circumterestră şi trimiţându-l spre alte planete, îl expunem unor riscuri foarte mari. Riscuri de radiaţii, de impact cu meteoriţi. Un zbor dus-întors ar dura cam 3 ani.

Dacă dorim să facem pur şi simplu performanţă, am putea pregăti în 2-3 ani un echipaj. Va fi, poate, un echipaj sacrificat, pentru că nu avem suficiente studii medicale asupra unei şederi atât de lungi în spaţiul cosmic. Încă nu ştim exact ce vor face ei timp de 9 luni la bordul unei nave înguste. Nu putem trimite o casă întreagă, n-avem cum. Trimitem o navă cosmică cu dimensiuni mici, în care omul să se poată mişca, să trăiască, dar să stai 9 luni într-o incintă cât duşul e cam mult. Îi trebuie şi pregătire psihologică; îi trebuie fie o preocupare, fie să fie adus într-o stare de somnolenţă în care să stea conservat, iar acolo să se trezească, să-şi facă treaba şi să se întoarcă pe Pământ.

Un program spre Marte este discutat, dar nu se ştie exact când va fi demarat. Investiţia e foarte mare. NASA cheltuieşte anual cam 19 miliarde de dolari. Acesta este bugetul pentru Cosmos civil în SUA. Pentru Cosmosul militar, separat, se investesc cam 20 de miliarde de dolari. Federaţia Rusă investeşte în spaţiul cosmic cam cât Franţa, care e cea mai puternică din Europa. Dar Rusia e depăşită de mult de China, Japonia şi India în domeniul spaţial. Deci, e greu de presupus cine, când, cum va planifica un zbor spre Marte. (…)

(din sală) – Nava cosmică în care aţi fost dumneavoastră era de dimensiunile unui duş, cum ne-aţi spus?

- Da. Modulul de comandă cu care am revenit pe Pământ îl puteţi vedea la Muzeul Militar Naţional, în Bucureşti, unde e expus din 1981. Paraşuta cu care am revenit este acolo, costumul meu de scafandru cosmic, o grămadă de fotografii. Deci, capsula, modulul de comandă în care stau cosmonauţii când pleacă în spaţiu şi când revin, are forma unui clopot, cu diametrul de 2 metri şi înalt de 2 metri. În interior, spaţiul la dispoziţia cosmonauţilor este cât partea din faţă a unei maşini. Când pleci, stai culcat pe spate şi ajungi cu mâna la toate comenzile.

După ce ai ajuns în Cosmos, ai acces, în cadrul navei cosmice, la încă un modul, cu diametrul tot de 2 metri, dar sferic, unde te poţi destinde, poţi dormi, mânca, există şi-o toaletă… E o toaletă mai specială, care funcţionează cu absorbţie şi care, când s-a umplut, se închide, se schimbă butelia… Totul e prevăzut. (…)

*

Tweet

Am mai scris aici că, în raport cu Europa, România nu şi-a definit nici măcar oferta de idei, locuri şi produse originale, darmite să fie în stare să participe inteligent la dezbaterea privind viitorul Uniunii. Această lacună este şi mai uşor de sesizat în contextul ultimelor evenimente economice, care au ajuns să pună sub semnul întrebării nu doar moneda euro, ci şi viabilitatea statului trans-naţional cu capitala la Bruxelles.

Ce ne uneşte pe noi, europenii, în afară de habitatul pe acest continent? Strategii UE au refuzat să includă rădăcinile creştine sau moştenirea sistematică greco-latină în textele întemeietoare ale construcţiei lor pan-statale. Iar dacă opoziţia faţă de “omisiunea” lor nu a fost îndeajuns de puternică, înseamnă că, într-adevăr, aceste tradiţii nu ne (mai) leagă. Şi, ţinând cont de înaintarea procentelor de ateism, nici credinţa într-un singur Dumnezeu, monoteismul, nu mai poate deveni punte culturală intra-continentală.

Noi, europenii, nu avem nici atuul americanilor, care, ca naţiune tânără, s-au format pe temelia unei singure limbi. În Uniunea Europeană, mecanismul traducerilor este inevitabil şi necesar, pentru a nu leza personalitatea fiecărei ţări membre.

*

Continuarea poate fi citită aici.Tweet

În acest an, canadienii au selectat zece dintre scurtmetrajele înscrise la Cannes (lista completă). Ele provin din nouă ţări, pot fi văzute aici, iar votul se desfăşoară până în 17 mai.

Eu am ales scurtmetrajul canadian intitulat “The Technician”, în care un bătrân cheamă firma de cablu să-i repare televizorul. Însă “defecţiunea” nu e de natură tehnică…

*

România participă la secţiunea Short Film Corner a festivalului de la Cannes cu 13 scurtmetraje care vor fi prezentate sub titulatura Romanian Short Waves.

*

Tweet

În cadrul sondajului, derulat timp de o săptămână, s-au înregistrat 3650 de voturi. Coloana – una dintre cele trei părţi ale ansamblului de la Târgu Jiu, dedicat de Brâncuşi românilor morţi în primul război mondial – a adunat 5,7% din total.

Pe primele trei locuri în preferinţele cititorilor “Le Figaro” sunt pânzele “Domnişoarele din Avignon” (de Picasso) şi “Dansul” (Matisse), urmate de “Gold Marilyn Monroe” – unul dintre portretele postume pe care Andy Warhol i le-a făcut actriţei. (Găsiţi aici lista celor nouă propuneri ale redacţiei franceze, cu procentele obţinute la vot, iar aici, imaginile lor).

“Le Figaro” le-a mai cerut cititorilor să aleagă cea mai importantă capodoperă arhitectonică a secolului XX, precum şi cel mai bun roman, avansând tot câte nouă variante. (Bineînţeles, cititorii au putut propune şi alte nume, dar, ca în orice sondaj de acest tip, voturile s-au dus preponderent către nominalizările redacţiei). La arhitectură a “câştigat” La Sagrada Familia, iar la cărţi - “Călătorie la capătul nopţii”, de Louis-Ferdinand Céline. (Găsiţi aici toate nominalizările şi rezultatele finale).

Care e relevanţa unui asemenea demers? Din punct de vedere valoric sau istoric, minimă. (Mie, v-am mai zis, îmi plac topurile, deci nu sunt obiectiv ). Jurnalistic, însă, poate însemna ceva. Şi asta pentru că sondajul face parte dintr-un “pachet” de articole care marchează inaugurarea, în 11 mai, a unui muzeu de artă modernă, Centrul Pompidou-Metz (vezi fotografia următoare).

Ideea în jurul căreia a fost gândită deschiderea acestui muzeu este repunerea în discuţie a conceptului de “capodoperă”. “Ce este o capodoperă? Mai are sens această noţiune în ziua de azi? Cine decide că o lucrare este o capodoperă? Este capodopera eternă?”, sunt întrebările de la care au plecat organizatorii. Aşa s-a ajuns ca, în “haloul” mediatic creat pentru această ocazie, să fie incluse şi sondajele prezentate mai sus.

Ce vreau să zic, în rezumat, este că se pot găsi abordări ingenioase prin care cultura să ajungă la public. Dacă măcar câteva sute de cititori au avut curiozitatea să “răsfoiască” albumul cu cele 9 fotografii ale operelor de artă propuse de “Le Figaro”, tot e ceva. Dacă măcar câteva zeci de cititori au aflat, de exemplu, cum îl cheamă pe arhitectul care a conceput Opera din Sydney, scopul jurnalistic a fost atins. Dacă măcar un cititor va căuta unul dintre romanele pe care redacţia le-a considerat reprezentative pentru secolul trecut, ideea a prins încă o rădăcină.

*

Foto: ro.wikipedia.org

Tweet

De ce ne place atât de mult, se întreabă jurnalista Shane Watson. Un fragment din răspunsul ei:

“Dacă această reclamă ar fi fost difuzată în urmă cu câţiva ani, ar fi trebuit să conţină un element aspiraţional (…), însă dorinţele noastre s-au schimbat între timp. Am înţeles că fericirea depinde de siguranţă şi de continuitate; iată de ce o reclamă care ne arată ritualurile de trecere din viaţa unei familii convenţionale întruchipează visul în sine. (…)

Această reclamă vine într-un moment în care printre femei există un copleşitor sentiment de nefericire.  (…) John Lewis a dat peste adevărul simplu că femeile sunt la apogeul unei crize de identitate. (…) De aceea ni se pune un nod în gât când o vedem: există atâta speranţă şi atâta potenţial la început şi, totuşi, povestea fericită (the fairy tale) e atât de departe.”

Piesa de pe coloana sonoră e Billy Joel – “She’s always a woman“.Tweet

Adam Michnik (în stânga) şi Gabriel Bârtaş, fost ambasador al României în Polonia

Michnik este un susţinător fără ezitări al societăţii deschise şi al conceptului de toleranţă, aşa cum este el înţeles şi aplicat în democraţiile occidentale. Cu autoritatea morală a cuiva care, până în 1989, a fost închis de mai multe ori pentru ideile sale, el crede, folosindu-se de exemplul Poloniei, că drumul către democraţie se face prin “compromis şi reconciliere”, respingând opţiunea revanşardă, “anticomunismul cu faţă bolşevică“.

I-a spus “calea spaniolă” - o paralelă cu primele alegeri libere de după moartea lui Franco, care au avut rezultate similare cu acelea din 1935, anul dinaintea instaurării dictaturii la Madrid. Mesajul implicit ar fi, spune Michnik, “nu ne vom mai ucide între noi”.

Revenind la această parte a Europei, unde “nu există frontiere echitabile”, polonezul consideră că deschiderea graniţelor şi integrarea în UE reprezintă soluţia pentru a evita războaie precum cel din fosta Iugoslavie şi pentru a mai linişti minorităţile nemulţumite. Acesta ar fi un argument, în opinia sa, pentru faptul că “ideea statului civic a învins ideea statului etnic”.

De altfel, civismul, eliberarea de spaime şi denunţarea falselor ameninţări au constituit principalele elemente din conferinţa lui Michnik. El a mărturisit că, deşi nu se vorbeşte de rău despre morţi, ar fi ipocrit să nu spună că a fost un adversar al preşedintelui Lech Kaczynski, deoarece acesta făcea parte din “tabăra care se simte ameninţată de modernizare” – referire la partidul Lege şi Justiţie, care are o politică euro-sceptică şi conservatoare.

Michnik consideră că “împărţirea între comunişti şi anticomunişti nu mai este importantă“, că delimitarea stânga-dreapta nu are o bază factuală în Europa Centrală şi de Est şi că, în schimb, adevărata ciocnire de astăzi se produce între partidele democratice şi “proiectul anti-liberal din ţările noastre“. Reprezentanţii acestui “proiect” ar fi cei care se tem de “dictatura” Bruxelles-ului, care construiesc scenarii ale fricii şi ale pierderii de identitate. “Într-o societate înfricoşată, înfloresc corupţia şi clientelismul”, a spus el.

Polonezul s-a declarat un optimist, mai ales că, pentru ţara sa, perioada de după 1989 a fost “cea mai bună din ultimii 400 de ani” . “Noi, polonezii, consideram că suntem condamnaţi la eşec. Ne-am spus că suferim pentru păcatele întregii lumi, că suntem un Hristos al popoarelor“, a explicat Michnik mentalitatea naţiei sale şi argumentul pentru care şi noi, la fel ca ei, ar trebui să apreciem şi să apărăm libertatea de acum.

Riscul ar fi “lili-putinismul”, adică adoptarea noului model rusesc, în care puterea politică şi mediatică este acaparată şi păstrată cu ajutorul serviciilor secrete. “Să nu capitulăm, să nu permitem ca ţările noastre să fie conduse de aceiaşi bandiţi ca-n trecut”, a fost mesajul de final al polonezului.Tweet

În acest an, favorite sunt două producţii cum nu se poate mai diferite, “Avatar” şi “The Hurt Locker”, unite însă de o temă foarte stringentă peste Ocean: războiul. Războiul văzut ca o confruntare totală pentru stabilirea învingătorului, în filmul lui James Cameron, sau războiul văzut dinăuntru, ca o autopsie a dezumanizării, în pelicula regizată, nu întâmplător, de o femeie – Kathryn Bigelow.

“Avatar” reprezintă stindardul cinematografic al unei doctrine tot mai influente pe plan mondial – ecologismul, a cărei formulă extremă înseamnă divinizarea naturii şi iluzia că omul se poate mântui, atât personal, cât şi ca specie, “integrându-se” în ordinea şi armonia biosferei. De cealaltă parte, “The Hurt Locker” nu-şi propune să salveze lumea, să o facă mai bună sau să o îndrepte în vreo direcţie anume, ci doar să înţeleagă şi să reamintească, pentru că e nevoie, condiţia de muritor.

Textul integral poate fi citit aici.Tweet

Omorurile, reprimările unor demonstraţii, bombardamentele şi schimburile de focuri – petrecute în Afganistan, Fâşia Gaza, Guineea Bissau, Madagascar, Somalia şi Iran – au “câştigat” 16 din cele 19 premii decernate la categoriile Spot News, General News şi People in the News.

Fotografia de presă a anului 2009, realizată de freelancerul italian Pietro Masturzo, surprinde femei din Teheran strigând noaptea de pe acoperişuri, în timpul masivelor proteste de după alegerile prezidenţiale din luna iunie.

Sunt cutremurătoare seriile de imagini realizate la un bombardament din Gaza, la îngroparea şi uciderea cu pietre a unui bărbat somalez sau la tranşarea unui elefant în Zimbabwe.

Trecând la categorii mai luminoase, îmi plac două instantanee excepţionale: locul 2 de la categoria Sports Features – un bombardier aflat deasupra stadionului Rose Bowl, fotografiat de sus, şi locul 1 de la categoria Nature – o imagine din apă a unui pescăruş care dă iama între peşti.

World Press Photo of the Year este organizat anual de fundaţia non-profit World Press Photo, cu sediul la Amsterdam. Fundaţia e sponsorizată de Canon şi TNT şi mai beneficiază de finanţare din partea loteriei olandeze.

Foto: pietromasturzo.comTweet

Aşa începe scurta prefaţă – semnată de secretarul american al Apărării, Robert Gates – a unui raport de 60 de pagini în care se găsesc mai toate explicaţiile pe care autorităţile de la Bucureşti ar fi trebuit să le dea în legătură cu preconizatul scut anti-rachetă.

Raportul a fost întocmit de Pentagon după ce, în perioada martie 2009 – ianuarie 2010, experţii săi au întreprins o analiză detaliată a Apărării cu Rachete Balistice (Balistic Missile Defense – BMD), structură militară din care ar urma să facă parte şi bazele din România. Documentul este datat 1 februarie, deci a fost dat publicităţii cu doar trei zile înainte de vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tauscher care avea să se soldeze cu urgenta convocare a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

În textul Raportului sunt descrise cadrul strategico-militar, ameninţările la adresa SUA şi a securităţii globale, precum şi – ceea ce ne interesează în primul rând – planul de acţiune al Pentagonului până în 2020 în ceea ce priveşte apărarea împotriva rachetelor balistice.

Aceste detalii sunt necesare pentru a înţelege că, imediat ce respectiva analiză a devenit oficială, administraţia Obama a trecut la fapte. Iată, în continuare, câteva dintre cele mai importante prevederi din Raportul Pentagonului, pe care, repet, autorităţile române ar fi putut să le transmită publicului dacă ar fi existat răspundere instituţională şi o minimă bunăvoinţă. (Citatele traduse sunt cu litere italice, iar intertitlurile şi sublinierile îmi aparţin).

*

A. Cadrul şi priorităţile

Puteri zonale precum Coreea de Nord şi Iran continuă să-şi dezvolte rachetele cu rază lungă de acţiune, care vor constitui ameninţări la adresa SUA. Există o oarecare incertitudine privind momentul şi modalitatea în care acest tip de rachete balistice intercontinentale vor fi complet funcţionale, dar nu există nici o îndoială referitoare la ameninţările zonale. (…)

Urmând instrucţiunile preşedintelui SUA, această analiză a stabilit următoarele politici prioritare:

1) SUA vor continua să-şi apere teritoriul de potenţiale atacuri limitate cu rachete balistice.

2) SUA îşi vor apăra trupele desfăşurate în afara ţării de ameninţări cu rachete, protejându-şi în acelaşi timp aliaţii şi partenerii şi permiţându-le să se apere singuri. (pag. 8 )

Administraţia SUA a făcut publică în septembrie 2009 Abordarea Gradual-Adaptativă Europeană (European Phased Adaptive Approach – PAA), urmând recomandarea făcută preşedintelui de Pentagon ca planul anterior privind scutul anti-rachetă să fie revizuit.

În Europa, administraţia SUA este decisă să implementeze noua Abordare în cadrul NATO. (…) Administraţia intenţionează de asemenea să implice Rusia şi China în programul de apărare anti-rachetă. Împreună cu Rusia, SUA urmăresc o agendă mai largă, axată pe atenţionarea reciprocă şi rapidă privind lansările de rachete, precum şi pe o posibilă cooperare tehnologică şi chiar operaţională. (pag. 11)

B. Ameninţarea generală

Ameninţarea pe care o reprezintă rachetele balistice este în creştere şi probabil va deveni mai complexă în următorul deceniu. Această judecată, care aparţine Comunităţii de Informaţii, se bazează pe evenimente recente, cum ar fi lansarea în Iran, în decembrie 2009, a unei noi rachete balistice cu rază medie de acţiune care foloseşte combustibil solid. (pag. 16)

Astăzi, numai Rusia şi China au capacitatea de a lansa un atac de anvergură cu rachete balistice asupra teritoriului american, dar acest lucru e puţin probabil şi nu reprezintă un obiectiv pentru Apărarea cu Rachete Balistice (BMD). Cu Rusia, administraţia americană intenţionează să ajungă la un statut militar aflat în concordanţă cu relaţia lor de după Războiul Rece. (pag. 17)

C. Ameninţări zonale

Puteri zonale precum Coreea de Nord, în nord-estul Asiei, sau Iranul şi Siria, în Orientul Mijlociu, deţin rachete balistice cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune, care reprezintă ameninţări la adresa forţelor americane, a aliaţilor şi partenerilor noştri din zone unde SUA au trimis trupe şi menţin relaţii de securitate.

În 4-5 iulie 2006, Coreea de Nord a efectuat şapte lansări de rachete balistice care au fost aduse pe larg la cunoştinţa publicului. A testat cu succes şase rachete balistice lansate de pe dispozitive mobile, arătând că e capabilă să atingă SUA şi forţele aliate din Coreea de Sud şi Japonia. Ulterior, în 3-4 iulie 2009, Coreea de Nord şi-a testat din nou capacitatea de a ameninţa SUA, Coreea de Sud şi Japonia prin lansarea a şapte rachete balistice.
Coreea de Nord a pus la punct o rachetă avansată cu rază scurtă de acţiune, care foloseşte combustibil solid, şi dezvoltă o rachetă cu rază intermediară de acţiune care poate fi lansată de pe un dispozitiv mobil.

Iranul a construit rachete balistice capabile să lovească forţele americane, aliaţi şi parteneri ai SUA din Orientul Mijlociu şi din Europa de Est. (…) Desfăşoară un amplu program în acest sens şi a fost sprijinit în trecut de structuri din Rusia, China şi Coreea de Nord.

Agenţia de Informaţii a Pentagonului consideră că Iranul depinde încă de surse externe pentru multe componente şi materie primă; de exemplu, racheta cu rază medie de acţiune Shahab-3 este realizată pe baza rachetei nord-coreene No Dong. Iranul continuă să modifice această rachetă pentru a-i spori raza de acţiune şi eficienţa.

În 2004, Iranul a susţinut că a testat o versiune superioară a Shahab-3; declaraţii ulterioare ale unor oficiali iranieni sugerează că raza de acţiune a acestei rachete ar atinge 2000 de kilometri şi că Teheranul este capabil să treacă la producţia de serie. (pag. 18)

D. Intimidarea

Politica de intimidare (”deterrence”) este un instrument puternic şi SUA încearcă să-l întărească, însă, în situaţie de criză, ameninţarea cu un atac puternic se poate dovedi ineficientă împotriva acestor state.

Liderii lor ar putea ajunge la concluzia că, afişându-şi arsenalul de rachete, pot atrage SUA într-o confruntare dacă ridică tensiunea suficient de mult. Din acest motiv, sistemele americane de apărare anti-rachetă sunt esenţiale pentru întărirea intimidării zonale. (pag. 19)

La ora actuală, Statele Unite sunt protejate împotriva unui eventual atac cu rachete balistice intercontinentale, datorită investiţiilor făcute în ultimul deceniu în sistemul bazat pe Apărarea Terestră Intermediară (Ground-based Midcourse Defense – GMD). Acest sistem constă în rachete-interceptori aflate la Fort Greely (Alaska) şi la baza aeriană Vandenberg din California.

La sfârşitul anului fiscal 2010, SUA vor avea un total de 30 de interceptori tereştri (GBI – Ground-Based Interceptors), 26 la Fort Greely şi 4 la Vandenberg. Pentru a permite acestor sisteme să intercepteze cu succes rachetele inamice în partea mediană (mid-course) a traiectoriei lor, SUA folosesc radare pentru atenţionare timpurie amplasate în Alaska, California, Groenlanda şi Marea Britanie, sisteme radar aflate pe baze navale (distrugătoare Aegis, crucişătoare Aegis şi radare care operează în subbanda X), precum şi o sofisticată infrastructură de comandă şi control. (pag. 26)

1 iunie 2009. Şeful Pentagonului, Robert Gates, priveşte o rachetă-interceptor la baza terestră Fort Greely din Alaska. Foto: www.defense.gov

E. Principiile abordării zonale

1) SUA vor întări arhitectura intimidării zonale. Aceasta trebuie să se bazeze pe relaţii solide de cooperare şi de împărţire a sarcinilor între SUA şi aliaţii săi.

2) SUA vor urmări o abordare gradual-adaptativă în fiecare zonă, care să se plieze pe ameninţările specifice acelei zone, ţinând seama de amploarea, scopul şi ritmul lor, precum şi de capacităţile cele mai potrivite desfăşurării de forţe. Acest obiectiv NU necesită o arhitectură globală de apărare anti-rachetă care să-i integreze pe aliaţi. În loc de aşa ceva, SUA vor crea structuri zonale care să beneficieze în comun de facilităţi militare puternice, croite pe măsura necesităţilor şi oportunităţilor din fiecare zonă.

3) Pentru că, în următorul deceniu, oferta de sisteme anti-rachetă din fiecare zonă nu va face faţă cererii, SUA vor construi dispozitive mobile, care vor putea fi deplasate dintr-o zonă în alta în situaţii de criză. (pag. 36)

F. Fazele Abordării în Europa

Potrivit noii Abordări, în Faza 1 (până în 2011), actualele sisteme anti-rachetă vor fi desfăşurate pentru a asigura protecţie împotriva rachetelor balistice cu rază scurtă şi medie de acţiune. Faza 1 se va axa pe protejarea unor porţiuni din sudul Europei, prin folosirea unor nave maritime dotate cu sisteme anti-rachetă Aegis şi a unor interceptori (Standard Missile-3 Block IA). Această primă fază va include şi un radar avanpost, care, prin furnizarea de date timpurii, va întări apărarea Europei şi va contribui la capacitatea defensivă a teritoriului american alături de bazele din Alaska şi California.

În Faza a 2-a (până în 2015), capacităţile noastre vor fi consolidate prin folosirea unui interceptor mai avansat (Standard Missile-3 Block IB) şi a unor senzori adiţionali. Faza a 2-a va include interceptori tereştri de tip SM-3 în sudul Europei, pe lângă cei aflaţi pe baze maritime, ceea ce va extinde acoperirea şi asupra altor aliaţi din NATO.

În Faza a 3-a (până în 2018), acoperirea ce vizează ameninţarea rachetelor cu rază scurtă şi medie va fi îmbunătăţită prin amplasarea, în nordul Europei, a unei a doua baze terestre cu interceptori SM-3, precum şi prin upgradarea bazelor existente cu interceptori SM-3 Block IIA (aflaţi în faza de dezvoltare). Aceste evoluţii vor duce la protecţia tuturor aliaţilor NATO din Europa.

În Faza a 4-a (până în 2020) va fi pusă în funcţiune o nouă capacitate, împotriva unei potenţiale rachete intercontinentale lansate din Orientul Mijlociu. Această Fază va beneficia de încă o upgradare a interceptorului SM-3, denumită Block IIB. Toate cele patru faze vor presupune upgradări ale sistemului de comandă şi control al rachetelor. (pag. 37)

*

G. Cum funcţionează sistemul de interceptare

Raportul din care am extras citatele de mai sus, publicat pe site-ul Pentagonului, conţine şi o schemă simplă, dar foarte utilă pentru a înţelege funcţionarea aşa-numitului scut anti-rachetă.

1. Un senzor – fie radar, fie satelit – detectează lansarea unei rachete inamice şi transmite informaţia unei baze militare (maritime sau terestre) care este dotată cu interceptori.

2. Racheta inamică este urmărită şi supravegheată de sistemele de senzori.

3. Baza militară sesizată lansează o rachetă-interceptor ÎNAINTE ca propriul radar să detecteze ameninţarea.

4. Racheta inamică intră în raza de acţiune a radarului bazei.

5. Radarul corectează traiectoria interceptorului astfel ca acesta să lovească racheta inamică.

*

H. Mai e de lucru până la eficienţa unui scut anti-rachetă

Duminică, 31 ianuarie 2010, Departamentul american al Apărării a efectuat un test al sistemului anti-rachetă, care a eşuat din cauza unui radar amplasat pe o bază maritimă din Pacific. Racheta “inamică” a fost lansată de la un poligon al SUA situat în atolul Kwajalein din Insulele Marshall (nord-estul Australiei).
După circa 6 minute, o rachetă-interceptor a decolat de la baza aeriană Vandenberg din California, însă aceasta nu şi-a atins ţinta. Pentagonul a emis un comunicat în care susţine că testul a eşuat deoarece radarul de tip SBX “nu a funcţionat aşa cum era prevăzut”.

Interesant de menţionat: în Republica Insulelor Marshall este instalat radarul terestru care ar fi urmat să fie mutat în Cehia dacă Administraţia Obama nu şi-ar fi revizuit strategia anti-rachetă. Costurile acelei mutări s-ar fi ridicat la 500 de milioane de dolari.

Concluzii

1. Scutul din România ar deveni cea mai importantă bază terestră anti-rachetă situată în afara Statelor Unite.

2. Strategia anti-rachetă a Pentagonului se modifică în sensul dinamizării reacţiei imediate. În următorii 10 ani vor fi amplasate baze de interceptare terestre, care să poată fi mutate oricând şi care, împreună cu sistemele de pe baze navale, să se adapteze permanent diverselor ameninţări specifice.

3. Adevărata confruntare este una psihologică, în care conceptul-cheie devine “intimidarea”. Din acest motiv, este firească modificarea doctrinei militare a Rusiei: orice sistem anti-rachetă slăbeşte potenţiala forţă de intimidare a rachetelor altui stat.

4. Radarele mobile vor constitui un serios motiv de tensiune pentru România, deoarece eventuala lor amplasare aici va însemna posibilitatea de a monitoriza sisteme de comunicaţii nu numai ale Rusiei, ci şi ale altor state din zonă.

5. Gradul de securitate a teritoriului naţional pe care România l-ar atinge în cazul amplasării rachetelor americane ar fi comparabil, dacă nu direct proporţional, cu nivelul de pericol astfel creat, din simplul motiv că scutul ar deveni automat o ţintă majoră pentru eventualii inamici.

*

P.S. Pentru a înţelege mai mult despre istoria rachetelor, de la Hermann Oberth la scuturile anti-balistice, trecând prin jocul cu sumă nulă SUA-URSS, vă recomand şi acest text.

Tweet