Rari sunt cei care rămân acolo, căutători. Sistemele în care intrăm, inevitabil, ne aliniază, ne spun că “nu se poate”, iar impunerile induc teamă. De aceea, şi mai rari sunt aceia care, intraţi în sisteme, reuşesc să se întoarcă la copilăria tuturor secretelor tangibile.

Steve Jobs a fost unul dintre ei. Nu ştiu când şi cum a dat el peste marele secret, că nu îmbătrânim, de fapt, decât la trup. Că nu există ceea ce numim “oameni mari”. Că tragem, chiar şi când nu se vede, către un spaţiu – cât de mic, câteva minute, o seară, un zâmbet – în care să ne mai mirăm că sporii de păpădie se răspândesc când sufli, că fluturii sunt vii ori că poţi doborî cărăbuşi cu palma.

Dar a dat. Şi, de-acolo, de-atunci, trecut de linia aceea invizibilă dintre lumea care s-a orbit singură şi lumea unde totul e la vedere, a reînceput să se joace. Şi muzica a devenit, toată, a fiecăruia, şi obiectele s-au dezbrăcat de salopeta pe care scria “unealtă”, şi, miraculos, la fiecare atingere cu degetul s-a întâmplat ceva minunat, ca în copilărie.

Pe toţi oamenii pune Dumnezeu degetul. O dată, de două ori, de câte ori. Ultima oară, e cel mai mare secret.

*

Tweet

11 septembrie 2001 a fost marţi. Turnurile de la World Trade Center au fost lovite în jurul orei 16 (ora României). “Clujeanul” ieşea pe tarabe marţi dimineaţa, deci textul de mai jos e din numărul următor, apărut în 18 septembrie.

*

MARŢI, 11 SEPTEMBRIE. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe cei care au murit! Atacul de la World Trade Center aruncă în aer ordinea planetei. Nici măcar nimicul nu va mai fi acelaşi. Odată cu turnurile gemene, se prăbuşeşte definitiv sistemul bipolar bine-rău, est-vest, nord-sud, sus-jos, interior-exterior, stânga-dreapta, aliat-duşman ş.a.m.d. Intrăm într-o nouă eră, a reţelei. Oamenii, ţările, armatele devin noduri. Oricine are legătură cu orice. Apăs într-un punct, se ridică tot sistemul, ridic un deget, e strivit.
Lumea a devenit una, inter- şi intra-conectată. Dacă se aprinde într-un colţ, arde tot. Şi atunci, citesc hămesit, ca şi cum aş avea modelul unui puzzle, dar nu şi piesele, şi ar trebui să le caut prin casă, prin vecini, pe afară, prin gând.

MIERCURI, 12 SEPTEMBRIE. “Distrugeţi reţeaua”, scrie fostul secretar de stat american Henry Kissinger în “Washington Post”: “Un atac ca şi cel de ieri presupune planificare sistematică, o bună organizare, o mulţime de bani şi o bază. Nu poţi improviza o astfel de acţiune şi nici să o plănuieşti dacă eşti permanent în mişcare. Este vorba despre o reţea de organizaţii teroriste adăpostite în capitalele mai multor ţări” *** Anatoli Baranov, comentator al cotidianului “Pravda”: “Unităţile de sinucigaşi profesionişti constituie marea enigmă a tragediei americane. Serviciile secrete ale statelor nu au aşa ceva (…) Acei oameni erau decişi, stăpâni pe ei şi gata să moară conştient. Nu există protecţie sau apărare împotriva unor asemenea oameni”.

JOI, 13 SEPTEMBRIE. Analiză în ziarul israelian “Jerusalem Post”: “Planificarea, recrutarea personalului, antrenamentul, strângerea de informaţii fără de care o asemenea operaţiune ar fi imposibilă şi, în final, intrarea teroriştilor în SUA, toate acestea înseamnă că un număr considerabil de persoane ŞTIAU” *** La Beijing se desfăşoară Forumul Secolului 21, o reuniune globală la nivel înalt unde se creionează chipul planetei în următoarele decenii. Reprezentanţii Chinei afirmă că actualul model al relaţiilor internaţionale, caracterizat de confruntări politice, economice şi militare, va fi înlocuit cu unul bazat pe comunicarea între civilizaţii, deoarece nici o civilizaţie nu mai trebuie să domine schimburile mondiale.

VINERI, 14 SEPTEMBRIE. Comentariu în “New York Times”: “Adevărata ciocnire de azi nu este între civilizaţii, ci înlăuntrul lor – între acei musulmani, creştini, hinduşi, budişti şi evrei cu o concepţie modernă şi progresistă şi aceia care au o viziune medievală” *** Cotidianul “Neue presse” din Hanovra: “Un cetăţean iranian deţinut în Germania a obţinut permisiunea de a avertiza telefonic serviciile secrete americane că vor avea loc atentate la New York şi Washington, însă nu a fost crezut” *** Ziarul britanic “The Guardian” citează dintr-un raport al Congresului SUA: “Reţeaua teroristă a lui Osama ben Laden, al-Qaida, este activă în 34 de state din întreaga lume, însă nu funcţionează pe principii ierarhice”.

SÂMBĂTĂ-DUMINICĂ, 15-16 SEPTEMBRIE. Purtătorul de cuvânt al Baroului New York anunţă că în jur de 14.000 de avocaţi sunt legaţi de mâini şi de picioare, deoarece birourile lor se aflau în World Trade Center şi toate documentele le-au fost distruse *** Monarhiile din zona Golfului (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman, Bahrein şi Qatar) se angajează să contribuie la izolarea talibanilor şi asigură SUA de cooperarea lor în combaterea terorismului. În plus, vor suplini nevoile de petrol de pe piaţa mondială *** Ministrul de externe al Germaniei avertizează că există riscul de a se ajunge la un război între Occident şi Islam, care n-ar servi decât autorilor atentatelor, al căror obiectiv este o “confruntare a culturilor”.

LUNI, 17 SEPTEMBRIE. Pe motiv că normele de securitate trebuie îmbunătăţite, SUA evaluează noi forme de supraveghere electronică, de recunoaştere a chipului, a irisului sau a liniilor mâinii. De altfel, Bush a declarat deja că războiul de tip nou ar putea aduce cu sine o restrângere a libertăţilor individuale. Susţinătorii acestor măsuri spun că, scanând chipurile dintr-o mulţime, de exemplu pe un aeroport, şi comparându-le cu cele stocate într-o bază de date de criminali şi terorişti, este posibilă alertarea rapidă a forţelor de ordine *** Începe războiul reţelar, al informaţiilor false şi al aparenţelor transmise în direct. Cine se aşează în faţa televizorului este o victimă sigură a dezinformării. Citiţi! Gândiţi!

*

Tweet

În cazul galei “Campion pentru România”, la fel ca în multe alte istorii autohtone, cine vrea nuanţe pentru a-şi forma propria opinie trebuie să se întoarcă pe firul poveştii. Parteneriatul dintre Lucian Bute şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT) datează din noiembrie 2010, s-a realizat la propunerea instituţiei şi vizează promovarea brandului turistic al ţării. Este aceasta o iniţiativă proastă?

Nu, dimpotrivă. Bute este, la ora actuală, cel mai performant sportiv român, dar şi cel mai vizibil în Occident. Cu excepţia lui Cristi Chivu, câştigător al Ligii Campionilor cu Inter Milano, niciun alt român nu apare în presa străină suficient de des şi, mai ales, într-o postură de învingător cu anvergură internaţională. Concursurile importante din gimnastică, scrimă şi canotaj – sporturi unde contăm – sunt rare şi “de nişă”, în atletism supravieţuim cu 2-3 nume, iar handbalului feminin îi lipseşte acea strălucire din care prosperă celebritatea. Pentru ca România să fie mult mai prezentă în atenţia lumii, pe lângă fotbal competitiv, ne-ar trebui un pilot de Formula 1 (obiectiv foarte dificil de atins) sau măcar un tenisman de top.

Aşa stând lucrurile, Bute a fost o alegere bună pentru a fi “endorser” (cum se spune în publicitate) al campaniei de imagine derulate de Guvernul României. De aceea, după sponsorizarea cu 75.000 de euro, în primăvară, a meciului de la Montreal în care el şi-a apărat centura în faţa irlandezului Brian Magee, ideea de a-i organiza o gală la Bucureşti a însemnat o continuare firească; trebuia să se treacă la alt nivel şi să se extragă maximum din parteneriatul semnat anul trecut.

O paranteză. În toată această poveste, un istoric sau un sociolog pasionat va găsi material grozav pentru o analiză a mentalităţilor. De pildă, implicarea ditamai statului în organizarea unei gale internaţionale de box profesionist – afacere eminamente privată în Occident şi, mai mult, asociată incontestabil cu lumea interlopă – dezvăluie încă o dată complexul unei culturi mici, precum şi o gândire cu sechele totalitare.

Revin. Odată pornit mecanismul, MDRT (adică Elena Udrea) a făcut tot ce era necesar pentru ca Lucian Bute să boxeze la Bucureşti. Şi-a modificat Programul anual de marketing pentru a include Gala pe lista de cheltuieli din fonduri europene, a negociat cu partea canadiană şi a căutat firmă specializată. De la acest moment încep semnele de întrebare, şi ele se leagă de al treilea personaj-cheie: preşedintele Federaţiei Române de Box (FRB), Rudel Obreja.

Care este, de câţiva ani, persona non grata în lumea boxului amator. Pe româneşte, indezirabil. Şi nu numai că forul mondial de profil (AIBA) l-a suspendat pentru 11 ani, dar federaţia noastră nu are voie să organizeze competiţii cu participare străină din cauza lui. Legal, asta nu-l împiedică să se implice în galele profesioniste, dar e util să cunoaştem tot tabloul pentru a aprecia corect evenimentele.

Astfel, în deplină înţelegere, Ministerul şi Obreja au scos la înaintare Federaţia ca fiind organizatoare a meciului lui Bute – ceea ce, oricum, reprezenta deja o suprapunere de competenţe şi de “teritorii” între amatori şi profesionişti -, dar contractul de circa 1,9 milioane de euro a fost atribuit firmei lui Obreja, Europlus Computers. Să presupunem că nici o altă companie care deţine licenţă pentru competiţii sportive nu ar fi fost capabilă să execute acest contract, mai ales ţinând cont de legăturile pe care Obreja le are în boxul profesionist (el susţine că deţine exclusivitate în relaţia cu organizaţiile WBC şi IBF). Chiar dacă ar fi aşa, atât întreţinerea confuziei dintre un organism naţional (FRB) şi o afacere personală (Europlus), cât şi, ulterior, atribuirea nonşalantă a contractului fac parte, fără dubii, din “instrumentarul” septic al politicii româneşti.

Să fie limpede: nu vreau să ciobesc niciun pic din meritele sportive şi umane ale lui Lucian Bute. El e un campion adevărat şi un model de bun simţ. Ca români, oricum nu-i putem mulţumi îndeajuns. Şi, dacă tot am ajuns aici, cred că e nedrept ca el să fie judecat de invidiosul Leonard Doroftei. Şi mai cred că, ajuns challenger, francezul Mendy nu şi-ar fi compromis palmaresul lipsit de înfrângeri printr-o “reprezentaţie de Oscar”.

Dar Bute a căzut la mijloc. Şi-a împlinit visul de a triumfa în ţara lui, însă nu are cum să eludeze – şi nu ne-o poate cere nici nouă – faptul că e legat de un parteneriat în care succesele sale sunt aşezate în vitrina unui proiect politic. (Aşa se explică şi că, la finalul meciului, a îndeplinit prompt “rugămintea” lui Obreja de a-i mulţumi public Elenei Udrea). Şi cu asta ajungem la întrebarea esenţială: dincolo de problemele etice ale organizării, care este eficienţa Galei “Campion pentru România” în campania de promovare a brandului turistic?

O fi fost compania Europlus unica variantă din perspectiva conexiunilor sportive, însă, din punct de vedere al obiectivului de comunicare, rezultatele sunt îndoielnice. La conferinţa de presă de duminică, Elena Udrea s-a lăudat cu cei peste 4 milioane de români care s-au uitat la ProTV în minutele de apogeu ale transmisiei de la Romexpo. Foarte bine, numai că “Frunza” brandului nu le este destinată lor. Toate locurile şi momentele în care au fost postate logo-ul şi sloganul turismului românesc – de la venirea lui Bute pe aeroport până la declaraţiile de după meci, de la inscripţionarea biletelor, trecând prin podeaua ringului şi ajungând la panourile stradale din Bucureşti – toate ar fi trebuit să fie văzute de potenţiali turişti din alte ţări.

De aceea a atras fonduri Guvernul prin proiecte europene: pentru a-şi îmbunătăţi imaginea şi expunerea pe nişte pieţe-ţintă. A reuşit transmisia Galei acest lucru? Da, “însă foarte puţin”, ca într-o faimoasă poezie. Singura ţară în care partida lui Bute a putut fi urmărită în direct, dar şi gratuit, este România. În Canada, un suporter de-al lui Bute a plătit circa 40 de euro pentru a-l vedea, şi tot pe bani a fost transmisia în China, Franţa, Germania, Japonia şi Australia. Americanii însă nu se vor bucura de croşeul de stânga al românului decât în reluare, pe canalul Show Time.

Să zicem, totuşi, că au fost destui care, dorind să vadă meciul live, nu s-au uitat la bani. Dar, fiindcă vorbim despre o campanie care urmăreşte atragerea de turişti, nu era normal ca, eventual în pauzele dintre runde, televiziunile cu pricina să difuzeze un clip specific, cu imagini din România? Contractul dintre MDRT şi firma lui Obreja se referă însă doar la omniprezenţa logo-ului şi a sloganului. Cu alte cuvinte, ducând “viziunea” până la capăt, Ministerul care gestionează imaginea României speră că străinii care au văzut “Frunza” în timpul transmisiei de la Bucureşti fie vor începe, curioşi, să caute informaţii turistice despre ţara noastră, fie vor face o asociere mentală ulterioară, când (şi dacă) vor regăsi acest simbol într-o altă fază a campaniei.

Au fost bine investite milioanele de euro ale Galei de la Romexpo – cele două milioane de la MDRT, plus alte sute de mii cu care companiile de stat au sponsorizat evenimentul girat de Guvern? Da, dacă vorbim despre România, despre publicul de aici. Nu, cel mai probabil nu, dacă ne gândim la impactul asupra amatorilor de box, turişti ipotetici, din celelalte ţări în care a fost transmisă gala.

Amestecul dintre politică şi sport a fost foarte eficient pentru psihicul colectiv şi pentru a-l răsplăti pe Lucian Bute, însă păgubos dacă ne raportăm la scopul campaniei prin care România îşi popularizează brandul turistic în exterior.

*

Tweet

Iată doar câteva exemple: seriile documentare care, pe Discovery sau pe alte canale, disecă perioada 1939-1945 din perspectiva tacticilor şi a ciocnirilor militare; filmele despre Holocaust şi despre cele mai importante bătălii şi personaje ale WW2; simbolistica folosită în presa sportivă mai ales când urmează partide anglo-germane, americano-germane sau ruso-germane; aniversările şi comemorările care, ignorând parcă trecerea timpului şi actuala situaţie mondială, râcâie rănile şi, astfel, nu le lasă să se închidă.

Care sunt cauzele? Mai întâi, nevoia politicului de a întreţine orgoliul naţional. Indiferent că e vorba despre Statele Unite, Marea Britanie, Rusia sau, de ce nu, România, populaţiile sunt hrănite sistematic cu rememorarea unor clipe de glorie, pentru a le face să rămână alături de propriul stat sau măcar pentru a nu-i deveni ostile. Din 1945, niciuna dintre ţările menţionate nu a mai repurtat un triumf de asemenea anvergură (cu proporţia de rigoare în cazul nostru).

Din ideea de mai sus decurge un paradox foarte interesant: de ce Occidentul, în general, şi America, în special, nu sărbătoresc înfrângerea comunismului la un nivel comparabil cu atenţia acordată an de an victoriei asupra lui Hitler?

Şi cu asta ajungem în miezul chestiunii. De ce căderea Cortinei de Fier şi aflarea întregului adevăr despre regimurile instaurate în Europa de Est după 1945 nu au fost însoţite, în spaţiul democraţiei, de un proces pe măsura celui de la Nürnberg? De ce, după euforia primilor ani, bilanţul comunismului n-a mai fost întocmit, iar propaganda aferentă – absolut justificată, dat fiind că Războiul Rece a durat de aproape 10 ori mai mult – n-a mai existat?

Faptul că după 1989 nu s-a tras linie sub comunism într-un cadru global – cum s-a procedat cu nazismul – a permis Rusiei ca, în calitate de moştenitoare a URSS, să perpetueze cultul lui Stalin şi să mascheze parţial teroarea instaurată în Europa de Est prin invocarea contribuţiei sovietice la Ziua Victoriei.

Conflictul israeliano-palestinian e o altă problemă pe care comunitatea internaţională se arată incapabilă de a o soluţiona şi ale cărei fire duc la timpurile celei de-a doua conflagraţii mondiale. Trimiterile culturale şi mediatice la Holocaust trebuie legate şi de faptul că Israelul e un stat aflat în permanentă stare de război. Şi asta pentru că războiul contemporan se poartă, infinit mai mult decât odinioară, pe frontul propagandei, al influenţării masselor şi al persuasiunii subtile. Cât timp nu e pace în Orientul Mijlociu, cât timp Israelul nu e recunoscut de toate statele arabe, iar palestinienii nu au o ţară, Europa (cel puţin) va continua să trăiască în siajul tematic şi ideologic al anilor ’40.

În definitiv, singurul duşman convenabil tuturor părţilor, americani, ruşi, vest-europeni, est-europeni, evrei, arabi, creştini şi musulmani, singurul de care pot profita mereu şi pe care se pot descărca oricât, este nazismul. La fel ca într-o anchetă poliţistă care ar risca să scormonească prea adânc, vinovat, la o adică, e mortul. Singura ideologie condamnată, executată şi înmormântată cu alai de la Los Angeles la Vladivostok este folosită, de către toţi, de fiecare dată când argumentele prezentului li se par firave ori inferioare.

La fel cum ruşii, deşi neam de credincioşi, nu-l îngroapă pe Lenin, tot aşa Occidentul îl scoate pe mortul Hitler în geam, ca sperietoare la îndemână.

Von Clausewitz spunea că războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace. Din 1989 încoace, politica e mijlocul de a continua războiul.

*

Tweet

Dr. Henri Kerkdijk-Otten, curator la World Museum of Man şi iniţiatorul unor cercetări privind caii sălbatici primitivi, intenţionează să obţină sprijinul unui grup de persoane şi instituţii influente, inclusiv parlamentari europeni, pentru a interveni pe lângă Guvernul României în apărarea cailor din Delta Dunării.

Printre destinarii scrisorii lui Henri Kerkdijk, datată 7 iunie, se află şi autorul filmului documentar despre caii din Letea difuzat anul trecut de canalul ARTE, Dan Curean. Autorul şi-a dat acordul ca scrisoarea să apară în presă, iar Dan Curean mi-a trimis-o şi mie. Am tradus-o şi o reproduc atât în română (cu excepţia unei fraze pe care n-am înţeles-o), cât şi în varianta originală, în engleză.

Foto: Andrei Neamţu (andreiphotography.com)

*

Dragii mei,

Acesta este un apel hotărât pentru a ocroti turmele de cai sălbatici din Pădurea Letea, România.

Situaţia
Se pare că acest cal din Pădurea Letea reprezintă un ecotip care datează de dinainte de 1989. Înainte de 1989, caii din Letea trăiau într-un stadiu semi-sălbatic, la fel ca poneiul Exmoor, Pottoka, Garrano etc. Sătenii luau cai când aveau nevoie de ei. La început, caii au fost de-domesticiţi pe scară largă, iar acest proces a continuat în ultimii 22 de ani. Chiar şi o hartă turcească din secolul 18 se referă la caii sălbatici din acea regiune.

Caii din Pădurea Letea, după părerea mea, reprezintă un ecotip autohton, s-au adaptat perfect la condiţiile locale şi acţionează natural ca nişte animale sălbatice. Culorile lor caracteristice (murg şi negru) corespund studiului întreprins de Ludwig şi alţii (2009), dar şi culorilor altor rase de cai primitivi, cum ar fi Exmoor, Garrano, Pottoko, Retuerta, Huţul etc. (…)

Bănuiesc că aceşti cai sunt înrudiţi cu familia Huţul până la un anumit punct, aşa cum au demonstrat studiile. Influenţele estice sunt şi ele posibile, de vreme ce Delta Dunării se învecinează cu stepa Bugeacului. Bugeacul este cea mai vestică parte a stepei central-asiatice, unde, până în secolul 12, au existat Kulani (subspecie a calului mongol – n.m.). E posibil ca, în vremurile secetoase, turme de animale să fi migrat sau să se fi refugiat în Delta Dunării.

Surse precum Sebastian Münster, în secolul 16, şi David Fröhlich, în secolul 17, descriu caii sălbatici de pe actualul teritoriu al României ca având coamă lungă. Asta înseamnă că ei nu trebuie confundaţi cu Tarpanii din stepele Ucrainei, aşa cum au fost aceştia descrişi de Gmelini. În documente din secolele 18 şi 19, Tarpanul este descris ca un animal care face tranziţia între Takhi (subpsecie central-asiatică aflată pe cale de dispariţie – n.m.) şi alţi cai sălbatici, deci el n-ar trebui să fie luat prea mult în consideraţie în cazul cailor din Pădurea Letea.

Una peste alta, calul din Letea ar trebui să fie prima opţiune la alegerea unui ecotip care să aibă acces la păşunat natural în Delta Dunării. Concluzia nu poate fi decât că trebuie să salvăm şi să ocrotim caii din Pădurea Letea. Şi, cum populaţia totală e undeva între 4000 şi 5000 de exemplare, ea este viabilă din punct de vedere genetic.

Problema
Autorităţile române nu recunosc valoarea calului din Letea şi par să încline spre înlăturarea acestui ecotip din regiune. Paguba pe care caii o produc ecosistemului pare exagerată şi ar putea fi lesne ţinută sub control.
Caii din Letea sunt îndepărtaţi prin metode complet barbare, ceea ce a dus la moartea, rănirea sau stresarea unora dintre ei. Pe lângă faptul că distrug o parte din patrimoniul şi mândria naţională a României, autorităţile distrug şi cea dintâi variantă de ecotip aflată la dispoziţie.

Soluţia
În acest scop, voi întocmi o scrisoare pe care intenţionez s-o trimit persoanelor implicate din guvernul României şi autorităţilor locale. Vreau, de asemenea, să iau legătura cu membri ai Parlamentului European. Pentru a-i da greutatea şi autoritatea pe care le merită, vă rog pe toţi să semnaţi acea scrisoare.
În al doilea rând, vă rog să-mi transmiteţi organizaţii sau persoane despre care credeţi că ar trebui incluse în lista de semnatari. Cu cât lista e mai lungă, cu atât va atârna mai greu apelul nostru.
Mai întâi, voi inventaria organizaţiile dispuse să semneze scrisoarea. Apoi o voi scrie şi trimite tuturor, ca să fie retuşată şi tradusă în română.

Nu în ultimul rând, mostre prelevate de la caii din Letea vor fi trimise, pentru analiză genetică, profesorului Cothran (de la Universitatea Texas – n.m.). În acest sens, îi rog pe membrii fostului proiect referitor la cai să contribuie la acest studiu prin orice mijloace – măsurarea oaselor, evaluarea craniului şi a maxilarelor, compararea cu alte specii de cai primitivi, comportament social, evaluare ecologică etc. Cu cât aflăm mai multe despre calul din Letea, cu atât mai valoros va deveni.

Înţeleg că unor organizaţii le-ar fi imposibil să semneze din cauza unor probleme politice subiacente sau a potenţialelor probleme care ar decurge de aici. De aceea, vă prezint lista destinatarilor acestui mesaj, dar am pus adresele lor de e-mail în secţiunea BCC, pentru a nu-i afecta pe unii. Fiecare poate decide pe cont propriu dacă vrea sau nu să semneze.

Lista organizaţiilor şi a specialiştilor:

Ecvin Protect, Poliţia Animalelor, Vier Pfoten, National Geographic Society, Time Magazine, World Wildlife Fund, European Wildlife, Large Herbivore Network, Safeguard for Agricultural Varieties in Europe (SAVE) Foundation, ARK Nature, Faunaconsult, Stichting Taurus, FREE Nature, Herds & Homelands, Flaxfield Nature Consultancy, Universitatea Kentucky, Universitatea din Utrecht, Universitatea din Leiden, Universitatea din Cordoba, Universitatea Cambridge, Universitatea Bucureşti, Universitatea Groningen, Universitatea Aarhus, Muzeul Naţional de Istorie Naturală al Cehiei, Primăria Eindhoven.

Salutări,

Henri Kerkdijk

*

Dear all,

This is a strong plea to protect the wild herds of the Letea forest horse of Romania.

The Situation
It is apparent that the Letea forest horse represents an ecotype that is more ancient than 1989. Before 1989, the Letea horses lived in a semi-feral state, just like the Exmoor pony, Pottoka, Garrano, etcetera. The villagers took horses when
needed. They were dedomesticated to a fairly large extend to begin with and have been further dedomesticated since the last 22 years. Even a Turkish map from the 18th century talks about wild horses in the same region.

The Letea forest horse, in my opinion, represents an autochtonous horse or ecotype, perfectly adapted to the local circumstances and they show totally wild natural behaviour. Their overal coat colors (bay and black) conform to the study carried out by Ludwig et al (2009) and to the coat colors of other primitive horse breeds like the Exmoor, Garrano, Pottoko, Retuerta, Hucul (Hutzul), etcetera. I also see some agauti gene at work with a lighter muzzle in certain individuals.

I also suspect them to be related to the Hucul family to some extend, as has been confirmed by research. Eastern influences are to be expected as well, since the Danube Delta borders the Budjak steppe. The Budjak steppe is the westernmost extention of the central Asian steppe complex and untill the 12th century AD, Kulans (clearly Asiatic) were present on those steppes as well. In dry times, it is to be expected that herds of animals migrated to or found refuge in the Danube delta complex.

Sources like Sebastian Münster in the 16th century and David Fröhlich in the 17th century give descriptions of wild horses in Romania, with long manes. This means they should not be confused with the Tarpan of the Ukrainian steppes as described by Gmelini. The Tarpan in 18th and 19th century sources is described as a transitional animal between the Takhi and feralized horses or some other form of horses, so should not be that important in the case of the Letea horses.
All in all it is clear that the Letea horse should be the first choice when choosing a horse ecotype for natural grazing schemes in the Danube Delta. The result coming out of that conclusion can only be that we have to save and preserve the Letea forest horse. And since the total population is somewhere between 4000 and 5000 animals, the population is genetically viable.

The Problem
The Romanian Authorities do not recognize the worth of the Letea horse and seem to be bend on removing the horse ecotype out of the region. The damage they do to their ecosystem seems to be exaggerated and in the case of a proper predator model could easily be tackled.
Letea horses are removed in a fashion that is utterly barbaric and the results are dead, wounded or at least very overstressed animals. Next to destroying part of Romanian national heritage and pride, they also destroy the first horse ecotype of choice.

The Solution
To this purpose, I am going to draw up a letter, to be send to the relevant people in the Romanian national and regional government. I also want to contact relevant people in the European Parliament.
To give this letter the weight and authority it deserves, i ask you all if you would be so kind as to sign that letter
Secondly: i would like to ask everybody if they know organizations or people that should be included in the list of signees.
The bigger the list, the greater the authority of our plea. First of all i want to make an inventory of organizations that are willing to sign the letter. Then i will write the letter and send it to everyone, so it can be reviewed and also translated into the Romanian language.

And last, but not least: samples of Letea forest horse will be send to Professor Cothran for genetic sampling. I hereby ask the relevant people and members of the ancient horse project, if they would be willing to contribute to that research by any means, like; measurements of bones, evaluation of skulls and jaws, comparison with other primitive horse breeds, social behaviour, ecological evaluation, etcetera. The more we know about the Letea horse, the more valuable the horse will become.

I understand that for some organizations it is impossible to sign it, because of underlying political arguments and possible problems that could arise from it. I therefore present a list of organizations that are part of this mailing, but i place the separate email addresses in the BCC section, as not to compromise the people or organizations. Everyone can decide for themselves if they want to sign or not.

List of organizations and specialists

ECVIN PROTECT

Politia Animale

Vier Pfoten

National Geographic Society

Time Magazine

World Wildlife Fund

European Wildlife

Large Herbivore Network

Safeguard for Agricultural Varieties in Europe (SAVE) Foundation

ARK Nature, Faunaconsult

Stichting Taurus

FREE Nature

Herds & Homelands

Flaxfield Nature Consultancy

University of Kentucky, worldwide specialist in horse genetics

University of Utrecht, BioDiv and Advisary Group on Animal Genetic Diversity of the Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO), molecular biologist

Vera Eisenmann, archaeozoologist and worldwide specialist in horse evolution and domestication

University of Leiden, Archaeology and Ecology

University of Cordoba, horse specialist and geneticist

University of Cambridge, Department of Zoology

University of Bucurest, molecular biologist and research on horse breeds

University of Groningen, archaeozoologist

University of Aarhus, Department of Biological Sciences, Ecoinfomatics and Biodiversity

National Museum of Natural History of the Czech Republic, palaeontologist

Municipality of Eindhoven, archaeozoologist

I seriously do hope for a positive reaction from everybody.

Best regards,

Henri Kerkdijk

*

Tweet

Interviul l-am realizat miercuri, 9 februarie. A doua zi, în ciuda tuturor aşteptărilor, preşedintele Egiptului nu a demisionat. Tot ce am vorbit cu Carmen rămâne valabil.

Foto: Arhiva personală Carmen Gavrilă

*

Două fragmente din interviu (pe care-l puteţi citi integral aici):

(…)

M.M.: Mi-ai spus că ai fost să vezi în ce condiţii trăiesc copţii, creştini ortodocşi din Egipt…

- Da. Ei sunt îngroziţi la gândul că din revolta populară ar putea ieşi câştigătoare Frăţia Musulmană. Sunt nemulţumiţi că Europa creştină nu îi bagă în seamă, că nu transmite mesaje care să pună pe gânduri orice regim actual sau viitor, mesaje care să zică “Avem oameni acolo”. Ei spun că, de fiecare dată când merg în Europa, se îngrozesc că Europa a devenit musulmană.

Mi-au zis că noi ne neglijăm tradiţiile şi religia în numele corectitudinii politice şi al multiculturalismului, că Europa îşi pierde identitatea creştină, cea din care s-a născut toată civilizaţia europeană. Jurnalista creştină cu care am vorbit azi mi-a spus chiar aşa: “Când cineva vine la tine în casă, trebuie să fii ospitalier, dar musafirul nu trebuie să profite de ospitalitatea ta”.

M.M.: Unde e comunitatea coptă pe care ai vizitat-o?

- Eu am vizitat cartierul Heliopolis din Cairo. Acolo sunt foarte mulţi creştini, lucru vizibil pe stradă, datorită femeilor fără văl pe cap. Dar sunt creştini cam peste tot în Egipt. Oficial, ar fi cam 9-10 milioane, dar ei susţin că, de fapt, sunt 10-15 milioane şi că guvernul ţine ascunse cifrele reale.

(…)

M.M.: Eşti unul dintre puţinii corespondenţi străini care au reuşit să-i ia interviu unuia dintre liderii Frăţiei Musulmane, Essam Aryan (sau el-Arian). În primul rând, felicitări! Cum ai ajuns la el?

- Nu o să-mi dezvălui sursele, dar ce pot spune e că am ajuns la el cu ajutorul unor jurnalişti egipteni. Dar şi aşa a fost foarte greu. A fost foarte dur în ton. Iniţial, mi-a spus că nu acordă interviuri decât CNN, BBC şi altor posturi mari, şi că dă declaraţii presei locale. Dar am insistat şi l-am sunat încontinuu, până a cedat. Cred că era şi puţin amuzat de patima cu care vorbeam. I s-o fi părut o ciudăţenie amuzantă să dea interviu cuiva dintr-o ţară despre care nu ştiu dacă ştie ceva… La interviu a fost bătaie de cap, că nu răspundea la întrebări. Am tot insistat, dar, până la urmă, şi absenţa răspunsului e un răspuns, nu?!

M.M.: Frăţia Musulmană are o structură oficială, cu aleşi în Parlament, şi o structură secretă?

- Nu tocmai secretă. Frăţia are oameni în Parlament, dar aceştia au candidat ca independenţi, pentru că Frăţia nu există oficial, e scoasă în afara legii. Toată lumea ştie când un politician sau un candidat e de la Frăţie, dar, oficial, el e independent. Acum au peste 80 din cele circa 450 de locuri ale Adunării Poporului (camera inferioară a Parlamentului), iar asta în condiţiile în care ultimele alegeri generale au fost fraudate masiv.

După ce am vorbit cu oameni de toate felurile şi de toate orientările, părerea mea e că popularitatea Frăţiei este supraapreciată, iar ei încurajează asta ca să capete legitimitate. Dar dacă o femeie sau un bărbat din Egipt respectă portul islamic şi se roagă de 5 ori pe zi, asta nu înseamnă neapărat că simpatizează Frăţia.

M.M.: Din ce-am citit, Frăţia Musulmană are un program pe termen lung, asemănător Hamas-ului în teritoriile palestiniene, de a ajuta concret familiile foarte sărace.

- Da, e corect. E strategia clasică a mişcărilor de genul ăsta. Aşa face şi Hezbollah în Liban. Sunt mişcări care câştigă simpatie prin programe sociale – construiesc şcoli, spitale şi, practic, compensează lipsa guvernului în anumite zone. Fac ceea ce ar trebui să facă guvernul, de aceea sunt populari printre mulţi dintre egiptenii săraci. Dar, repet, asta nu înseamnă că sunt foarte populari peste tot…

M.M.: Se vorbeşte în Egipt despre instaurarea Shariei, legea islamică?

- Da, însă nu Frăţia spune asta. Ei se feresc să pomenească Sharia, pentru că acum încearcă să-şi proiecteze o imagine reformată, moderată. În schimb, opozanţii lor avertizează mereu că ei vor, de fapt, să aplice Sharia şi reamintesc sloganul Frăţiei – “Islamul e soluţia”. Din ce am văzut, presa îi priveşte dacă nu cu simpatie, măcar cu lipsa de grijă că ar putea fi un pericol. Eu cred că discursul lor trebuie urmărit cu mare atenţie. Nu spun că automat ar islamiza Egiptul, dar nici că sunt nişte democraţi 100%.

La urma urmei, baza islamului este supunerea, iar supunerea nu se prea potriveşte cu accepţiunea occidentală a democraţiei. În Orient se tot vorbeşte despre “democraţie islamică”, dar încă nu e clar cum s-ar traduce acest termen în termeni de filosofie politică. Să nu uităm că şi Hamas a ajuns la putere prin vot democratic, deci să fim puţin înţelepţi şi să realizăm că poate sistemul nostru nu e universal valabil. (…)

*

Tweet

*

(…) “Graţie literaturii şi stării de conştienţă pe care o creează, dorinţelor şi dorurilor pe care le inspiră şi dezvrăjirii pe care o resimţim când ne întoarcem dintr-o expediţie în teritoriul fanteziei, civilizaţia este astăzi mai puţin crudă decât în vremurile când povestitorii începeau să umanizeze viaţa cu legendele lor. Fără cărţile bune pe care le-am citit, am fi mai răi decât suntem, mai conformişti, mai pasivi, mai supuşi, iar spiritul critic, care e motorul progresului, nici măcar n-ar exista.

La fel ca scrisul, cititul e o formă de protest împotriva neajunsurilor vieţii. Când căutăm în ficţiune ceea ce lipseşte din vieţile noastre, transmitem, fără a fi nevoie să o spunem sau chiar fără a conştientiza, că viaţa nu ne satisface setea de absolut – temelia condiţiei umane – şi că ar trebui să fie mai bună. Inventăm ficţiuni pentru a trăi cumva nenumăratele vieţi de care ne-am dori să avem parte în timp ce abia dacă dispunem de aceasta, unica.” (…)

*

“Fără ficţiune, am fi mai puţin conştienţi de importanţa libertăţii şi de iadul în care se transformă viaţa când e călcată în picioare de un tiran, de o ideologie sau de o religie. Pe cei care se îndoiesc că literatura ne cufundă într-un vis de frumuseţe şi fericire şi că, mai mult decât atât, ne pune în gardă în privinţa oricărui tip de opresiune, pe aceia întrebaţi-i de ce toate regimurile decise să controleze vieţile cetăţenilor din leagăn până în mormânt se tem atât de mult de literatură, încât instituie cenzura şi îi supraveghează permanent pe scriitorii independenţi.

O fac fiindcă sunt conştiente de riscul de a permite imaginaţiei să hălăduiască liberă, o fac pentru că ştiu cât de seducătoare devine ficţiunea atunci când cititorul compară libertatea din cărţi cu frica şi cu obscurantismul care pândesc în lumea reală.

Fie că vor sau nu, indiferent dacă sunt sau nu conştienţi de acest lucru, scriitorii transmit nemulţumire prin poveştile lor, demonstrând că lumea este rău aşezată şi că fantezia te îmbogăţeşte mai mult decât rutina zilnică. Dacă acest fapt prinde rădăcini în sensibilitatea şi în conştiinţele lor, cetăţenii devin mult mai greu de manipulat şi mai puţin dispuşi să accepte minciunile anchetatorilor care ar vrea să-i convingă că viaţa din spatele gratiilor ar fi una mai sigură şi mai bună.” (…)

*

“Cu toate că e o muncă foarte grea şi mă face să transpir sânge, cu toate că, la fel ca orice scriitor, trăiesc uneori sub ameninţarea blocajului şi a lipsei de inspiraţie, nicicând nu savurez viaţa mai intens decât în lunile şi anii în care construiesc un roman, de la începuturile sale nesigure, trecând prin amintirea unei experienţe care devine o nelinişte, un entuziasm, un vis diurn ce germinează într-un proiect, până la decizia de a încerca să metamorfozez acel nor de fantome într-o poveste.

Scrisul e un stil de viaţă, spunea Flaubert. Da, fără îndoială, e un mod de a trăi laolaltă cu iluzia şi cu bucuria, e un foc care-ţi împrăştie scântei în cap, luptându-se cu cuvintele neascultătoare până ajunge să le supună, explorând lumea largă precum un vânător care-şi urmăreşte prada, şi toate astea pentru a hrăni embrionul unei ficţiuni şi a potoli voracele apetit al poveştii care, ca orice poveste, pe măsură ce creşte ar vrea să le devoreze pe toate celelalte.

Când încep să simt ameţeala unui roman pe cale de a se naşte, când văd că prinde formă şi pare că va putea trăi, cu personaje care se mişcă, acţionează, gândesc, simt şi pretind respect, cărora nu mai am cum să le impun comportamente arbitrare sau să le privez de voinţă proprie fără a le ucide sau fără a diminua puterea de convingere a poveştii – acea experienţă continuă să mă vrăjească la fel ca prima oară, ameţindu-mă şi împlinindu-mă ca şi cum aş face dragoste zile în şir cu femeia iubită, săptămâni, luni, neîncetat.” (…)

*

Tweet

Am ales două filmuleţe de la proiecţiile din acest an (detalii în engleză, aici).

*

Tweet

Foto: penclub.it

(…) “Pe vremuri, pe timpul lui Orwell, puteam concepe orice putere ca pe un fel de Big Brother care controla fiecare gest al subiecţilor săi. Profeţia lui Orwell s-a dovedit adevărată de când, putând controla orice mişcare datorită telefonului, fiecare tranzacţie efectuată, hotelul vizitat, autostrada împrumutată şi aşa mai departe, cetăţeanul devenea victima totală a ochiului puterii.

Dar atunci când demonstrăm, cum se întâmplă acum, că nici măcar criptele secretelor puterii nu pot scăpa controlului unui hacker, raportul de control încetează să fie unidirecţional, devine circular. Puterea controlează fiecare cetăţean, dar fiecare cetăţean, sau cel puţin hackerul – ales ca răzbunător al cetăţeanului -, poate cunoaşte toate secretele puterii.

Dar cum mai poate rezista atunci o putere care nu mai are posibilitatea de a-şi conserva propriile secrete? Este adevărat, Georg Simmel o spusese deja, că un adevărat secret este un secret gol (iar secretul gol nu va putea fi niciodată dezvăluit); este adevărat şi faptul că orice informaţie asupra caracterului lui Berlusconi sau Merkel este realmente un secret gol, căci ţine de domeniul public; dar a dezvălui, aşa cum a făcut-o WikiLeaks, că secretele lui Hillary Clinton erau secrete goale înseamnă a-i lua orice putere. WikiLeaks nu a făcut nici un rău lui Sarkozy sau Merkel, dar le-a făcut un rău prea mare lui Clinton şi Obama. Care vor fi consecinţele acestei răni provocate unei puteri atotputernice? (…)

Cum vor putea fi întreţinute în viitor raporturile particulare şi rezervate? Ştiu bine că, deocamdată, previziunea mea ţine mai mult de science-fiction şi este deci romanescă, dar sunt obligat să-mi imaginez agenţi ai guvernului care se deplasează discret în trăsuri cu itinerarii incontrolabile, nefiind purtători decât de mesaje învăţate pe de rost sau, cel mult, ascunzând eventualele informaţii în tocul pantofului.” (…)

Textul integral, în limba română, poate fi citit aici.

*

Tweet

Pentru că despre spionaj e vorba, fără niciun dubiu. Şi probabil că, în acea lume secretă, o asemenea cerere nici nu reprezintă ceva ieşit din comun, dovadă fiind că fragmentul cu pricina figurează doar la finalul unui subpunct dintr-un capitol mai amplu al “nevoilor” informative americane. De fapt, aici nu e vorba (doar) despre relaţiile politice sau diplomatice dintre Bucureşti şi Washington, ci despre viitor, despre înţelegerea potenţialelor pericole şi a mijloacelor de influenţă pe care le furnizează noile tehnologii.

Ce înseamnă date biometrice? Pe de o parte, amprentele, imaginea feţei, irisul scanat, forma mâinii şi, la un nivel superior, ADN-ul persoanei, iar, pe de altă parte, mersul, vocea şi ritmul de tastare la computer. Primele ar putea fi considerate informaţii “fixe”, statice, iar celelalte, informaţii “mobile”, comportamentale, care includ o dimensiune temporală.

Fiecare dintre aceste trăsături este unică, irepetabilă şi definitorie pentru o persoană. Împreună, ele constituie nucleul identităţii măsurabile ştiinţific a oricărui om.

Cum pot fi folosite datele biometrice ale conducătorilor (sau ale liderilor în ascensiune) dintr-un stat străin? O separaţie simplă ar fi între obiectivele “benigne” şi cele “maligne”. Din prima categorie ar face parte depistarea stării de sănătate şi a eventualelor vulnerabilităţi medicale sau psihologice, rezultate din studierea interdisciplinară atât a informaţiilor “fixe”, cât şi a celor “mobile”. A doua categorie, care pare a fi mai aproape de interesele unui serviciu de spionaj, este însă mult mai interesantă.

Foto: images.businessweek.com

*

Continuarea poate fi citită aici.Tweet