Nu ştiu care e soluţia pentru criză sau pentru inflaţie, ce să facem în privinţa ruşilor sau a infractorilor de pe străzi. Tot ce ştiu este că mai întâi trebuie să vă înfuriaţi! Trebuie să spuneţi – “Sunt un om, la naiba! Viaţa mea are valoare!” Vreau să vă ridicaţi, să deschideţi fereastra şi să strigaţi – “Sunt furios ca dracu’ şi nu mai suport!”. Abia apoi vom vedea ce e de făcut cu criza şi cu inflaţia.

“I’m as mad as hell and I’m not gonna take this anymore!”, strigă Howard Beale, iar milioane de telespectatori ies la geamuri şi îşi urlă neîmplinirea la lună, deodată cu el.

Mi-am amintit acest film pentru că protestatarii de bună-credinţă din România trăiesc aceeaşi disperare: nu ştiu ce să mai facă cu vieţile lor. Aşa se explică diversitatea grupurilor şi absenţa liderilor. Manifestaţiile din ultimele zile sunt expresii ale unor destine în căutare haotică de soluţii.

Acesta este primul nivel de înţelegere a situaţiei, incoerenţa.

Următorul este paradoxul. Cum de se strâng laolaltă neo-marxişti cu naţionalişti ortodocşi, tineri şomeri cu pensionari nostalgici, intelectuali subtili cu ultraşi ahtiaţi să se înfrunte cu jandarmii? Ce uneşte aceste categorii?

Nu ura împotriva unui regim sau a unui preşedinte. Dacă era aşa, ar fi ieşit pe străzi şi înainte, şi altădată, sau separat, fiecare cu anturajul său. Traian Băsescu şi guvernul girat de el sunt doar ţintele actuale, nu cauza primară a disperării.

Pentru că ceea ce se întrevede este capul contrarevoluţiei care stă să se nască.

Niciuna dintre categoriile enumerate, nici hipsterii, nici ecologiştii, nici marginalii, nici studenţii, nu protestează în continuarea idealurilor din 1989, ci împotriva lor. Teama de alternativa particulară, respingerea tuturor partidelor, cererea de majorare a pensiilor şi a alocaţiilor, “închideţi mall-uri şi deschideţi fabrici”, ideile anti-bănci şi anti-multinaţionale, “să ne luăm ţara înapoi” – în esenţă, dorinţa ubicuă de a primi protecţie sau măcar un azimut din partea statului – sunt tot atâtea dovezi că, inconştient sau nu, fâşii-fâşii de Românie nu au asimilat, nu înţeleg sau chiar resping libertatea, democraţia şi capitalismul.

Revoluţia din 1989 este pe cale să eşueze la nivel mental pentru că singurul segment care mai crede în idealurile ei sunt “decreţeii”, generaţia care, în debut de maturitate, a primit acel dar excepţional. Prinşi între mai-tinerii care eludează marjele istorice şi bunicii rămaşi fără visuri, “decreţeii” trag încă România după ei, în ciuda României.

Acest paradox deschide calea nivelului trei, cel mai pervers: beneficiarii.

Nu contează zilele petrecute în stradă de manifestanţi, ci secundele în care se aprind luminile camerelor tv. Nu contează prezumţia de sinceritate, ci reflectarea ei “pe sticlă”.

În studiouri nu există obiective naţionale şi nimeni nu dă doi bani pe depăşirea crizei. Controlate din regia de emisie, aceste proteste antiglobalizare vor sfârşi, la fel ca nebunul Howard Beale, prin a folosi tocmai duşmanului lor. Rating-ul e noul totalitarism.

Text apărut în ediţia 25-31 ianuarie a săptămânalului “Kamikaze”. Le mulţumesc pentru această invitaţie.

 *

Tweet

Când colo, dacă nu e mărturisită, măcar unui prieten, cuiva care are încredere că n-ai face aşa ceva, acea greşeală aparent minoră creşte ca o buruiană dezinvoltă, ticăie ca un explozibil programat şi îţi sare în faţă tocmai când te-ai crede biruitor.

The Ides of March (2011). Regia: George Clooney. Cu: Ryan Gosling, George Clooney, Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Evan Rachel Wood, Marisa Tomei.

 *

Suntem în campanie pentru desemnarea candidatului democrat la preşedinţia Americii. Stephen (Ryan Gosling) e numărul doi în staff-ul guvernatorului Mike Morris (George Clooney), e omul care-i gestionează relaţia cu mass-media: unde apare, când şi cum apare, dar şi, amănunt decisiv, ce furnizează “pe surse” despre el, în ce fel asigură acel balans dintre dezvăluiri şi informaţii favorabile de care presa e avidă.

Stephen e cel mai bun pe domeniul lui – o recunoaşte chiar şi echipa adversă – , însă comite o greşeală aparent nevinovată, face o mutare despre care n-ai bănui că ar putea modifica un destin. O comite din trufie, din orgoliul latent care hrăneşte şi curiozitatea, dar şi nevoia de acceptare sau imperativul unei înalte aprecieri de sine.

Secretul e că, în politică, amănuntul biografic compromiţător, punctul slab care te face şantajabil, are mai mereu două faţete: te poate distruge, nu-i vorbă, dar tot el îţi e piedestalul puterii. Şi nu numai pentru că, în absenţa lui, nu eşti controlabil – variantă de neacceptat pentru cei care te susţin înainte -, ci şi dintr-un motiv pe cât de nuanţat, pe atât de cinic:

Dacă nu eşti capabil să trăieşti cu un punct slab care te însoţeşte ca o umbră, nu vei fi în stare nici să conduci.

Vulnerabilitatea e dezavantaj care se transformă în atu dacă o accepţi şi eşti pregătit să trăieşti sub continua ei ameninţare. Orice om e vulnerabil, însă un politician e cu atât mai tare – ne place, nu ne place – cu cât îşi abordează mai nonşalant punctele slabe ca şanse de a dribla previzibilul, ca surse de energie alternativă pentru contraatacuri neaşteptate.

Pentru Stephen, urmarea acelei erori aparent neglijabile – ca un butterfly effect accelerat de la scară istorică la un interval de câteva zile – este o transformare-mutilare, pentru cine judecă în registru etic, dar o transformare-blindare, dacă raportarea se face înăuntrul regulilor speciale ale confruntării politice. Iar Clooney-regizorul are o fineţe de invidiat a momentelor când graniţa psihologică dintre triumf şi prăbuşire se mută dintr-o tabără în alta, ca un şarpe în no man’s land.

Cine vrea să dobândească puterea, să joace jocul, trebuie să aibă măcar un punct slab. Acel punct slab – în fapt, o ieşire din convenţiile de imagine câştigătoare – este garanţia ironică de care susţinătorii săi esenţiali au nevoie pentru a şti că, indiferent de trecutul sau de principiile sale, noul venit va juca după reguli. Dar e şi garanţia lui însuşi că, la nevoie, într-o dilemă de conştiinţă, se va putea nega pe sine încă o dată, de dragul puterii sau, în cazul fericit, pentru interesul general.

*

Tweet

Pina (2011). Regia: Wim Wenders.

*

Noi, majoritatea, avem cu trupurile noastre o relaţie industrială: le furnizăm materie primă, le curăţăm periodic şi ne aşteptăm să meargă. Nu ni le conştientizăm şi nu ni le cultivăm. Nu ştim să păşim, uităm să rămânem verticali, ne incomodează mâinile. Ne e ruşine. Ne tratăm trupul ca pe o anexă a minţii, o anexă care transmite mesaje doar ca reflexe neprelucrate. E o ignorare cvasi-totală, în care gesturile sunt groteşti, atitudinile – aleatorii, iar poziţiile, pocite.

*

Conştienţa: starea în care simţi fluxul vieţii până în degetele mici de la picioare. Prezenţă în tine însuţi, conectare la toate celulele: gândeşte-te ce faci şi, dincolo de cuplarea minţii cu trupul, încearcă să te înţelegi. Nu lăsa nimic din cauzele interne să se piardă în efecte.

*

Eliberarea de cuvinte. Cât din tine poţi să comunici privind, aşezându-te într-un anume fel, asimilat, mişcând capul, tăcând? Lumea e saturată de vorbe, liniştea se ascunde în aparenţa plictiselii, iar plictiseala, până una-alta, înspăimântă mai tare ca moartea.

*

Chipul cuiva care a fost învăţat să fie conştient de sine domină orice cadru. Nu trebuie să rostească argumente, pentru că ideea e lumina care i-a curăţat ochiul şi acum se întoarce în lumină.

*

Dacă ai şansa de a fi ales de un mentor, de unul dintre acei oameni care nu se mulţumesc niciodată cu răspunsurile altora, şi care te obligă, iubindu-te, să-l urăşti pentru că cere de la tine mai mult decât ceri tu însuţi, într-atât încât devine obositor şi imposibil, dar totuşi de nepărăsit, căci altcineva din tine ştie că el îţi oferă sens, dacă ai această şansă, atunci eşti parte din rarele nuclee care emană acea energie a pământului rotindu-se în jurul propriei axe.

*

Bătrâneţea e suportabilă, mai puţin apăsătoare, ba chiar rodnică, atunci când te ţii bine, cu braţele, cu picioarele, cu unghiile, cu mintea, oricât de greu le-ar mai fi, de ceea ce iubeşti să ştii să faci.

*

Toate acestea le-am trăit datorită unui film care e numai dans, mişcare însămânţată cu ideile unui om care şi-a luat propriul trup în posesie, care îi stăpâneşte demonii, care poate să explice şi în cuvinte ce caută, dar care a ajuns în acel spaţiu de unde controlează direct ochiul privitorului, pentru a fi pregătit să păşească dincolo. Pina.

 *

Tweet

Dar l-am revăzut, după vreo 20 de ani de la prima vizionare, şi trebuie că i-a venit rândul. Filmele şi cărţile revăzute/recitite după multă vreme nu mai au aceeaşi forţă de influenţă ca în adolescenţă ori ca în tinereţe. Atunci eşti poros, sugativos, avid după şocuri, modele, uimiri. Le absorbi, prin piele, prin stomac, prin inimă. Nu le cântăreşti estetic, nu le cauţi rămurele hermeneutice. Acum sunt lucid, şi-mi pare rău.

*

Îmi aminteam doar o ploaie câinească, de pe la începutul filmului, şi finalul care te loveşte în centrul nervos al încrederii (trebuie să existe un asemenea centru), cu băiatul care riscă tot, care se aruncă în hăul fricii, care crede. Şi al cărui clopot bate.

Acum am amintiri proaspete, de care, poate, nu voi mai avea nevoie decât pentru acest text. Acum văd bufonul, cum muşcă dintr-o ceapă după ce şi-a făcut numărul, cum trece de la maliţie la obidă şi cum cade lovit cu fruntea de copac, îl văd pe Kirill omorându-şi câinele cel drag, cu sete, când e surghiunit din mănăstire, apoi pe fratele cneazului, pe trădătorul de neam, îl văd cum se urăşte pe sine în faţa catapeteasmei care arde, pe nebuna Domnului cea mută, zmucindu-se să poată urca pe calul tătarului care i-a dăruit prima ei haină frumoasă, pe Teofan Grecul, mort luminos, venit să-i vorbească ucenicului său cenuşiu, şi îl văd pe Andrei însuşi, îmbătrânit în jurământul tăcerii, admirându-l de la depărtare pe puştiul cel curajos, făuritorul de clopot.

Acesta e, poate, singurul film la care n-am avut, niciodată, sentimentul că mă uit la nişte actori care joacă roluri. În schimb, am fost mereu conştient de prezenţa celui care îi conduce, care e deasupra lor, care-i învaţă şi-i aşează în picturi. Şi care, când nu are grijă de ei, de oameni, ne arată vopseaua vărsată într-un pârâiaş, primii stropi pe un râu netulburat, un cal prăbuşindu-se pe o scară, două gâşte coborând, albe, de nicăieri, peste durere. Consecinţele morţii.

Foto: elena-dulgheru.blogspot.com

*

Tweet

E o nevoie firească: pe de o parte, de a eterniza acea poveste cu mijloace profesioniste şi de anvergură, iar, pe de altă parte, de a pătrunde în conştiinţa publicului mondial într-un mod atrăgător, prin momente de glorie naţională, de pildă, ori prin basme cu care ar rezona orice audienţă.

Marcel Iureş – care a jucat în peste 20 de filme turnate la Hollywood – a mers mai departe. Intrat în cercul select al cinematografiei americane şi având, deci, relaţiile necesare, el a propus Guvernului să i se alăture pentru a îndeplini acest vis. Asta se întâmpla acum câţiva ani.

Din dialogul de mai jos – un fragment din întâlnirea lui Marcel Iureş cu publicul de la TIFF Lounge – veţi afla cum este anihilată o asemenea iniţiativă de îngustimea şi dezinteresul “sistemului”.

Marcel Iureş la TIFF Lounge 2011. Foto: Nicu Cherciu (tiff.ro)

*

(…)

M.M.: Acum trei ani, spuneaţi într-un interviu că intenţionaţi să faceţi lobby pe lângă autorităţi pentru a realiza o afacere, în ideea că aveţi conexiunile necesare să aduceţi în România studiourile Disney, de pildă, sau pe Spielberg. Ce s-a întâmplat cu acel proiect?

- N-a fost niciun proiect. Semnalam o posibilitate. Contextul era unul de suferinţă că România nu are un brand. Se cheltuiesc zeci de milioane de parale pe ideea “să facem un brand al ţării noastre”. Ok. Dădeam şi eu o idee; am şi avut nişte întâlniri cu cineva din Ministerul Culturii. N-a înţeles. Nu e vorba de a înţelege, pentru că e zonă de risc în care autoritatea română, la oricare nivel, e captivă.

M.M.: Cum e privită lumea filmului la acel nivel?

- Prin teodolit. Aţi privit vreodată printr-un teodolit? Ce se vede prin teodolit e ceva miiititel şi foarte departe. E clar, dar e mic. Asta e dimensiunea artei în mentalitatea clasei conducătoare…

M.M.: În ciuda faptului că e singura zonă care aduce României notorietate bună…

- Ce propuneam eu era greşit: o schimbare din interior a percepţiei şi a mentalităţii. Nu contează ce vreau eu. Acum vă bag în filosofie… Dar dacă ar conta că eu fac lucruri extraordinare, că am făcut “Richard al III-lea”, că reprezintă nivelul şcolii româneşti de teatru, de scenografie, de regie, n-ar fi bine, pentru că, automat, m-aş transforma într-un făcător de aşa ceva – o marfă pe care o cumpără statul român. Nu. Eu am nevoie ca statul să stea în spatele meu, mai ales în film. E important ca statul să înţeleagă că există nişte puteri în ţara asta care pot face faţă cu brio oricărei provocări la nivel mondial.

M.M.: Şi statul nu stă în spate…

- Nu stă în spatele nimănui, nici măcar al poporului de multe ori. Accept că statul stă în spatele nostru când scoate pompierii şi jandarmii în pieţele publice. Atunci, da, e vizibil că stă acolo. Dar când e vorba să punem la cale ceva care să ne folosească tuturor, atunci e mai greu. Statul pune întrebări, se scarpină în cap, zice că e greu, “Ce, te pui cu americanii, te pui cu englezii, cu nemţii?”… Cum o să ne luptăm noi cu ăia? Eu trivializez un pic, dar, în mare, despre asta-i vorba.

Pe scurt, aş avea nevoie de statul român pentru un pachet care conţine trei sau patru producţii mari, care pot fi făcute cu oricare din marile culturi din Europa şi de peste ocean, dar cu o garanţie. Pentru că pe pământul ăsta, în cultura noastră, în istoria noastră, sunt poveşti cu valori universale. Cui să mă adresez ca să le fac vizibile şi transmisibile, Fondului Monetar Internaţional? M-am adresat Guvernului României, care n-a înţeles.

M.M.: Ce spuneţi dumneavoastră e că puteţi realiza această conexiune, că puteţi aduce know-how-ul marilor studiouri occidentale…

- N-am nevoie de know-how-ul marilor studiouri, am nevoie de parálele lor.

M.M.: Deci, finanţarea să vină de dincolo…

- Bineînţeles.

M.M.: … şi statul român ce să facă?

- Să acorde garanţii. E foarte simplu, de fapt. Au făcut asta pentru uraniu, pentru zăcămintele de petrol, şi nu se poate face pentru artă? Se poate face, bine-mersi, cu riscuri de o mie de ori mai mici. Marile studiouri pot fi aduse aici pe un pachet de poveşti bine găsit. Cu profituri gigantice, şi de imagine, şi de parale…

M.M.: Şi răspunsul care a fost?

- Răspunsul n-a existat. Se poate face o poveste despre cum nu primeşti niciodată niciun fel de răspuns la niciun fel de întrebare. E un tip de comportament, că de-asta zic de statul român. (…)

*

O parte mult mai amplă din dialogul lui Marcel Iureş cu publicul de la TIFF – în care povesteşte, de pildă, de ce nu vrea să trăiască în America – puteţi citi aici.

*

Tweet

Fragmentul care urmează face parte din întâlnirea lor cu publicul de la TIFF Lounge.

*

M.M.: Cine a avut ideea să vă distribuie în perechea “Cristina şi Paul”? Cum a început povestea acestei campanii?

Ioana Blaj: Am fost chemaţi la un casting, unde ne-am nimerit împreună şi cu Bogdănel, celălalt tip care apare în spoturi. După un prim casting am fost chemaţi la un recall cu Radu Muntean, regizorul spoturilor, şi… am rămas. Ideea în sine nu ştiu a cui a fost, dar am rămas toţi trei, exact cum fusesem la început…

Paul Ipate: Cu alte cuvinte, am ajuns acolo cinstit: am dat probă, n-am intrat pe pile…

Ioana: …şi nu o probă, ci două.

M.M.: Cât munciţi pentru un spot de 30 de secunde? Cât durează filmările?

Paul: Depinde de spot, depinde ce avem de făcut acolo. Există situaţii în care tragem 10-15 duble, dar şi situaţii în care totul e gata din a doua dublă.

Ioana: Dacă ar fi să facem o medie, ar ieşi cam o oră de filmare propriu-zisă pentru un spot de 30 de secunde….

Paul: Ceea ce înseamnă uneori 15 ore de muncă…

(întrebare din public): Care a fost spotul cel mai dificil de filmat?

Paul: Unul în Austria, la schi.

Ioana: A fost foarte periculos, pentru că Paul nu ştia să schieze, iar pantele erau destul de abrupte. Acolo a învăţat să stea în plug. Trebuia să simuleze o căzătură – era chiar spotul în care ne sărutam – şi trebuia să cădem în aşa fel, încât nici să nu ne lovim, nici să nu depăşim semnele puse de echipa de filmare. Ne-am făcut nişte vânătăi care au durat luni de zile….

(tot din public): Cu ce diferă, pentru un actor, abordarea dintr-un spot publicitar?

Ioana: Dorinţa fiecărui actor e să joace în filme şi să facă teatru. Asta nu înseamnă că proiectele mai mici, cum e campania Vodafone, nu ar avea valoare. Au mare valoare, iar aspectul financiar completează unele nevoi. E normal să ne dorim mai mult teatru şi film, şi nu telenovele…

Paul: Mai e ceva, nu doar simplul aspect financiar. Ştim cu toţii că un actor nu poate trăi din teatru. De fapt, principala sursă de venit a unui actor este ori filmul, ori un spot publicitar. Cât despre implicare, e adevărat: una e implicarea dintr-un teatru sau din film, şi alta e la spoturi. Asta nu înseamnă că nu ne facem treaba serios.

M.M.: Ca să înţelegem: un actor nu are decât două variante să câştige decent – telenovele şi reclame? În afară de job-ul principal…

Paul: Acestea sunt principalele activităţi adiacente ale unui actor…

Ioana: …dar spoturile şi telenovelele nu pot fi puse pe acelaşi plan.

Paul: Eu am prieteni care sunt actori şi care, ca să câştige un ban în plus, fac lucruri la care nu m-aş fi aşteptat niciodată…

M.M.: De exemplu?

Paul: De exemplu, am un prieten actor care e şi mecanic auto. Altul e şi stomatolog…

M.M.: Cât e salariul de la teatru al unui actor?

Paul: Variază de la 5 milioane până la circa 18 milioane…

Ioana: Dar 18 milioane, să ne înţelegem, câştigă cei mari…

Paul: Am un prieten foarte bun care a terminat actoria acum 2 ani, s-a angajat la teatrul din Ploieşti şi are un salariu de 5,5 milioane. În mână.

Ioana: Asta în condiţiile în care repetă cel puţin 8 ore pe zi, toată săptămâna. (…)

*

Continuarea discuţiei poate fi citită aici.

Tweet

Aranoa este multiplu câştigător al premiilor Goya (echivalentul Oscarului în Spania): în 1998, a fost considerat cel mai bun regizor debutant (pentru “Familia”), iar în 1999 şi în 2003, cel mai bun regizor (pentru “Barrio”, respectiv “Los lunes al sol”).

Fernando de Aranoa la TIFF Lounge. Foto: Cosmin Ignat (tiff.ro)

În 5 iunie, pe canapeaua de la TIFF Lounge, el a spus că, la Cluj, cu o zi înainte, avusese “cea mai lungă şi cea mai interesantă” conferinţă de presă din viaţa sa, şi asta cu atât mai mult cu cât majoritatea jurnaliştilor prezenţi nu-i văzuseră filmele.

Discuţia noastră s-a purtat prin intermediul translatorului, deci unele nuanţe s-au pierdut. Chiar şi cu acest inconvenient, am descoperit – şi sper că veţi descoperi şi dumneavoastră – un om foarte cald, cu un umor prietenos şi uneori doar sugerat, o personalitate deschisă şi lipsită de aroganţă. S-a bucurat văzând că spectatorii de la Lounge nu numai că-i văzuseră cel puţin un film, dar voiau să afle amănunte.

După finalul întâlnirii cu publicul, am mai rămas de vorbă câteva minute. Mi-a spus, ca pe un soi de profeţie, să ne bucurăm cât mai putem de filmele “noului val” pentru că, în mod normal, în România se va întâmpla ce s-a întâmplat în Spania acum 8-10 ani, când cinemaul de autor a virat spre latura comercială mai ales din cauza presiunii mass-media.

Şi mi-a mai spus despre Javier Bardem că, pentru a juca în “Los lunes al sol”, a renunţat la o propunere foarte bănoasă de la Hollywood, că e un tip cu care îţi tihneşte să stai ore întregi la bere şi că e nedrept ca un om ca el, care vrea să rămână egal cu sine însuşi, normal şi viu, să nu mai poată colinda terasele, în buna tradiţie madrilenă, doar pentru că, din primele minute, se găseşte cineva la o masă vecină care să anunţe paparazzi.

*

M.M.: În filmul “Los lunes al sol” este o scenă din care am dedus că iubiţi fotbalul. Pentru că sunteţi născut la Madrid, trebuie să-mi spuneţi: cu Real sau cu Atletico?

Fernando de Aranoa: Există o singură posibilitate: sunt fan al lui Atletico de Madrid.

M.M.: Cum se împart suporterii născuţi în Madrid?

- Real Madrid e o formaţie foarte cunoscută, probabil cea mai cunoscută din lume. Câştigă toate trofeele, mai puţin când joacă împotriva Barcelonei… Fanii lui Real sunt obişnuiţi cu succesul şi, când echipa pierde, ei suferă foarte mult. Noi, fanii lui Atletico, suntem obişnuiţi ca echipa să piardă şi, de aceea, în puţinele cazuri când câştigă, ne bucurăm cu atât mai mult. Pe scurt, noi preferăm emoţii mai puţine, dar mai intense.

M.M.: Rivalitatea dintre Real şi Atletico e comparabilă cu cea dintre Real şi Barcelona?

- Da, pentru că suntem echipe vecine în Madrid. Şi, când vecinii nu se înţeleg, lucrurile se pot înrăutăţi.

M.M.: Să continuăm cu “Los lunes al sol”, un film în care abordaţi problema şomajului. Pentru că se spune că România de azi seamănă cu Spania de acum 20 de ani, ce greşeli făcute în ţara dumneavoastră credeţi că am putea să evităm?

- Dacă aş şti răspunsul, aş fi ministrul Muncii… Filmul e făcut în 2001. Pe vremea aceea, problema şomajului era foarte gravă. Existase şi înainte, iar în zilele noastre s-a agravat. Sunt întrebat de multe ori dacă aş face filmul la fel, ţinând cont că, atunci, în Spania erau un milion de şomeri, iar acum sunt aproape 5 milioane. Eu spun întotdeauna că, atunci când faci un film, nu-l faci pentru a răspunde unor probleme de conjunctură, ci încerci să te poziţionezi într-un unghi din care povestea să aibă sens şi după mulţi ani.

Sper ca filmul să fie văzut şi peste 50 de ani, după ce eu nu mai sunt. Poate la cinematecă sau pe un canal tv necunoscut, la ora 5 dimineaţa… Sper ca, atunci când o persoană va vedea filmul peste 40-50 de ani, să aibă aceleaşi sentimente şi să înţeleagă acelaşi lucru ca un spectator din zilele noastre.

M.M.: Sunteţi de două-trei zile în România. Continuând acea comparaţie, aţi avut vreo senzaţie de déjà vu cu Spania din trecut?

- Am această senzaţie şi în Spania zilelor noastre, pentru că văd situaţii care s-au mai întâmplat. Aici, în România, am găsit lucruri care-mi sunt familiare, cum ar fi simţul umorului. Asta mi s-a întâmplat şi când am văzut filme româneşti, pe care le simt aproape şi în ceea ce priveşte “codurile” sociale…

M.M.: Bănuiesc că vi s-a spus în aceste zile că filmele dumneavoastră seamănă cu noul cinema românesc…

- Nu mi s-a spus, dar o iau ca pe un compliment…

M.M.: … Am avut acest sentiment mai ales datorită ritmului şi stilului de filmare…

- Cred că înţeleg de ce spuneţi asta. Are legătură cu simţul umorului şi, poate, cu un simţ al demnităţii în faţa înfrângerilor, pe care îl au multe personaje atât din filmele mele, cât şi din cele româneşti. Când am văzut filme româneşti, le-am simţit foarte aproape de inima mea.

Aşa cum s-a întâmplat în Spania, în 1975, şi aici a avut loc o schimbare. În ultimii ani, am călătorit prin America Latină, unde am mulţi prieteni, şi am observat acelaşi lucru. Aceste momente de schimbare sunt foarte interesante din punct de vedere creativ. Lumea are energie şi speranţă, totul e pe cale de a fi descoperit şi inventat. Există multe contraste cu ceea ce a fost înainte şi, deoarece contrastul este o excelentă sursă pentru umor, cinematografiile din aceste ţări sunt foarte vii.

M.M.: Ce filme româneşti aţi văzut?

- În ultimii doi ani am văzut patru sau cinci filme, în total. Sunt cele care au ajuns în Spania, pentru că ştim cu toţii cum funcţionează distribuţia. Îmi imaginez că acelaşi lucru s-a petrecut şi invers, şi că în România au ajuns tot vreo 4-5 pelicule spaniole. Important e că, din diferite motive, toate mi-au plăcut. Mi-aduc aminte perfect de “A fost sau n-a fost?”, care e o mică bijuterie, cu mult umor, şi care, în acelaşi timp, vorbeşte despre lucruri importante. Îmi amintesc de “Moartea domnului Lăzărescu” şi, bineînţeles, de filmul românesc care e cel mai cunoscut în Spania, “4, 3, 2″. Nu seamănă între ele, dar sunt foarte veridice: îmi place cum e spusă povestea şi e o plăcere să vezi actorii lucrând.

M.M.: Aceste filme au mai mult succes în străinătate decât în ţară. Există această problemă şi în cazul cinemaului independent din Spania şi, în particular, al filmelor dumneavoastră?

- Nu ştiu să răspund precis la această întrebare. Ieri m-am întâlnit aici, la TIFF, cu cineva care spunea că filmul spaniol are o imagine foarte bună în străinătate. Eu încercam să-i explic că imaginea pe care o are filmul spaniol, în Spania, nu e la fel de bună, probabil din cauza presei. Nimeni nu e profet în ţara lui. În ce mă priveşte, am avut norocul ca filmele mele să aibă succes atât în străinătate, cât şi în Spania. Cel mai bine primit de public şi de critică a fost “Los lunes al sol”.

Afişul filmului "Los lunes al sol" (Lunea la soare)

(întrebare din public): Există în filmul “Los lunes al sol” personaje inspirate din viaţa reală?

- La începutul filmului pusesem câteva fraze – pe care le-am scos ulterior – în care spuneam că el nu se bazează pe o întâmplare adevărată, ci pe mii de întâmplări adevărate. Sunt multe frânturi de istorii pe care le-am adunat din interviuri cu persoane aflate în şomaj. Când scriam scenariul, exista o situaţie specială în nordul Spaniei, unde un şantier naval era pe punctul de a se închide.

Nouăzeci de oameni care urmau să fie daţi afară s-au închis înăuntru. Am petrecut câteva săptămâni cu ei, ne-au permis să asistăm la şedinţele lor şi, deşi aveam scenariul scris pe jumătate, filmul şi-a găsit adevăratul spirit abia în acea perioadă. Un spirit de luptător, pe care atunci l-am înţeles cu adevărat.

Ca să prezint şi cealaltă faţă a poveştii, în film apare un bărbat mai în vârstă care are dificultăţi în a-şi găsi un serviciu. Noi, scenariştii, am descoperit un mic manual, un îndrumar despre cum să obţii o slujbă, şi acolo apăreau tot felul de sfaturi, cum să minţi în legătură cu vârsta, cum să te îmbraci tinereşte, cum să te prefaci că eşti altcineva. Personajul respectiv face acest lucru, îşi pune un tricou de-al fiului său, îşi vopseşte firele albe… Ceea ce vreau să spun este că un personaj îl creezi din mai multe surse, dintr-un om adevărat, dintr-o carte, din alţi oameni cu care intri în contact… Totul ajută la creionarea lui.

(altă întrebare din public): Tocmai am văzut filmul “Amador” şi am rămas impresionat de maturitatea viziunii şi de calmul cu care se întâmplă lucrurile. Cum aţi obţinut acest ritm foarte cizelat?

- Vă mulţumesc, în primul rând, pentru impresii. În acest film, totul vine de la personajul principal. Acel ritm liniştit de care spuneţi este ritmul protagonistei, felul în care înfruntă situaţiile complicate. Pentru cine nu a văzut filmul, personajul principal, Marcela, este o imigrantă peruană, venită dintr-un sat de munte, care lucrează la Madrid. Oamenii de la munte au acea linişte, acea seninătate de care vorbeaţi. Chiar dacă totul se prăbuşeşte în jur, ea îşi păstrează calmul şi eleganţa. Ea este cea care ne spune povestea; punctul ei de vedere apare în film.

Când lucram cu compozitorul, singurul caz în care muzica se integra perfect în film era atunci când adoptam punctul de vedere al personajului, când muzica ieşea din mintea ei. Când Marcela avea îndoieli şi muzica nu exprima acelaşi lucru, era în afara poveştii, ieşea din film.

Afişul filmului "Amador"

(acelaşi): Cât de mult din acest ritm vă caracterizează pe dumneavoastră?

- Ar fi o greşeală să impun ritmul meu, ca persoană. Este ritmul poveştii, al eroinei, al îndoielilor sale. Protagonista din “Amador” petrece foarte mult timp singură, iar pentru mine a fost o provocare să redau acest ritm în care ea stă atât de mult în spaţii închise, fără să vorbească cu nimeni. Am făcut şi alte filme, care, fără să fie “The Fast and the Furious” , au un ritm mult mai alert. Sunt filme “corale”, cu mulţi actori, mai ample, şi atunci eşti obligat să impui alt ritm.

M.M.: Între cele două, “Los lunes al sol” şi “Amador”, este o legătură evidentă: în amândouă există un personaj în vârstă pe nume Amador, jucat de acelaşi actor: Celso Bugallo. E la fel de trist şi de singur… De ce?

- Eu credeam că nimeni n-o să-şi amintească, dar multă lume şi-a dat seama. Celso Bugallo este un actor care-mi place foarte mult, iar “Los lunes al sol” era primul său film. Când am scris scenariul la “Amador”, l-am avut în minte pe el, iar în timpul filmărilor i-am spus tot aşa, nu pe numele său adevărat. Numele “Amador” nu se mai dă în ziua de astăzi. Când spui “Amador” în Spania, e clar că trebuie să fie vorba de cineva în vârstă…

M.M.: … şi are şi o semnificaţie specială în spaniolă…

- Da, “amador” înseamnă “cineva care iubeşte”. Cred că ceea ce face el cu Marcela este s-o înveţe să iubească.

(întrebare din public): De ce nu aţi intitulat filmul “Marcela”? Amador are o viaţă foarte scurtă în film, iar cel pe care-l vedem noi este Amador pe care-l “trăieşte” Marcela.

- Da, Marcela este personajul principal şi ea are grijă de Amador. Ca să răspund la întrebare, ar trebui să-şi acopere urechile toţi cei care n-au văzut filmul, pentru că răspunsul stă, practic, în ultima replică. (…)

*

M.M.: Toate cele trei filme care vă sunt proiectate la TIFF vorbesc despre singurătate. Fiecare prezintă un fel de a “lucra” cu singurătatea, de a o depăşi…

- Probabil că este prezentă în toate filmele, dar mai ales în “Amador”, unde ambele personaje suferă de singurătate. Poate şi pentru că cei apropiaţi, familia, nu-i bagă în seamă. Şi în “Los lunes al sol” există un personaj singuratic, dar, acolo, ideea principală este că solidaritatea contează şi că grupul reprezintă o putere. (…)

(întrebare din public): Când scrieţi un scenariu, porniţi de la personaje spre poveste sau invers?

- În cazul filmului “Amador”, au fost împreună, personajul cu povestea. Dar ceea ce încerc de fiecare dată este ca, în partea a doua a scenariului, să le dau libertate personajelor, pentru ca filmul să se construiască din perspectiva lor. Intru în mintea lor ca să-mi imaginez cum ar continua ele povestea. Mai ales când alegi finalul, nu trebuie să te gândeşti că ai un final genial şi să îl impui personajelor, ci să-l scrii împreună cu ele. Cred că personajele sunt cele care zămislesc povestea.

Scriitorul Ray Bradbury spunea că povestea e urma pe care personajele o lasă în zăpadă. E o metaforă foarte bună, pentru că, dacă încerci să obligi pe cineva să meargă pe urmele lăsate de altul în zăpadă, va ieşi un mers nenatural, “ortopedic”. Când scriu un scenariu, mă gândesc la personaje, sunt empatic, ţin la ele şi încerc să colaborez cu ele. Mă gândesc că sunt persoane în carne şi oase, pe care le cunosc şi cu care trăiesc în viaţa reală.

Există un fotograf maghiar, Robert Capa, care a făcut câteva portrete foarte emoţionante în războiul civil din Spania. Am citit undeva că, după mulţi ani, aflat la o universitate americană, a fost întrebat ce tehnică folosise pentru a realiza acele portrete. Şi el a răspuns: “E foarte uşor. Trebuie să-i iubeşti mult”. (…)

*

Tweet

Vlad Ivanov. Foto: Evenimentul zilei

Urmează un fragment din transcrierea acelei discuţii şi… o surpriză: din proprie iniţiativă, Vlad Ivanov a reprodus, pentru publicul de la TIFF Lounge, promo-ul pe care l-a făcut pentru serialul spaniol de televiziune “Crematorio”, în care joacă rolul un mafiot rus.

*

(…)

M.M.: Un eveniment mai recent care v-a marcat cariera este că aţi câştigat un casting şi aţi filmat pentru un serial de televiziune în Spania.

- Da, am luat casting-ul acum un an de zile. A fost destul de dificil, pentru că trebuia să vorbesc în rusă şi, în acelaşi timp, în spaniolă cu accent rusesc. Contrar numelui pe care-l port, Vladimir Ivanov, ştiu rusă, dar nu atât de bine; pot să susţin o discuţie elementară. În schimb, cu spaniola cu accent rusesc a fost destul de greu, dar am avut o profesoară drăguţă din Madrid, o rusoaică extrem de volubilă care, într-o săptămână, m-a învăţat ce vocale trebuie să înmoi.

Dacă vreţi să vă exemplific şi să râdeţi puţin, pot s-o fac… Jucam un mafiot rus care vine în Spania, în Costa Alba, şi monopolizează piaţa imobiliară. În final, omoară un om de afaceri spaniol şi preia puterea. Aşa sună calupul de publicitate pe care l-am făcut pentru Canal Plus :

Filmările pentru personajul meu au avut loc în primăvara şi vara trecută, timp de trei luni. A fost o experienţă uluitoare, pentru că am simţit încă o dată ce înseamnă să fii apreciat ca profesionist. Am rămas prieten pe viaţă cu foarte mulţi din echipa de acolo.

M.M.: Serialul se numeşte “Crematorio”, iar personajul dumneavoastră…

- Traian.

M.M.: O coincidenţă...

- Da. Acest serial tv este un început destul de curajos pentru Canal Plus. E prima lor mini-serie artistică. A făcut al doilea rating din Spania, după o mini-serie regizată de Tom Hanks şi de Steven Spielberg.

M.M.: Cât a cântărit câştigarea acelui casting şi plecarea în Spania în decizia dumneavoastră de a deveni freelancer?

- A fost esenţial. Mi-am dat seama că, după ani de zile de stat într-un sistem bugetar, dar mai ales în ultima vreme – după ce am “erupt”, cum spun unii jurnalişti, în filmul românesc -, am avut extrem de multe oportunităţi cărora nu le-am dat viaţă. Şi-atunci am început să mă întreb ce fac dacă acum, când am şi energia necesară, şi am şi oferte, continui să refuz doar pentru că sunt integrat într-un sistem bugetar care nu-mi permite acest lucru… Aşa am hotărât să rup această legătură, pe cale amiabilă, şi am renunţat la statutul de actor angajat al unui teatru. Asta nu înseamnă că nu joc în continuare la Teatrul Naţional. Mă bucur că acest statut de freelancer îmi oferă o mobilitate şi o libertate fantastice. (…)

*

Puteţi citi aici mult mai mult din întâlnirea lui Vlad Ivanov de la TIFF Lounge.

Tweet

Discuţia care urmează redă o mare parte din întâlnirea lui Dragoş Bucur cu publicul de la TIFF Lounge. Am pornit de la filmul menţionat şi am ajuns la condiţia actorului român, la compromisurile pe care e silit să le facă, dar şi la şansele sale de a intra pe pieţele europeană şi americană.

Dragoş Bucur la TIFF Lounge. Foto: Adi Marineci (tiff.ro)

*

M.M.: Cum ai ajuns la casting pentru filmul “The Way Back”?

- În 2002, am avut, aşa, o nebunie – m-am gândit să înfiinţez o agenţie de casting. O perioadă, a fost ok, m-am distrat, agenţia a făcut bani, dar, de la un moment dat, n-a mai funcţionat atât de bine. Mă gândeam – “De ce am eu nevoie de asta?”, până într-o zi, când am primit un e-mail de la Anamaria Marinca, via Doru Cătănescu, un actor din aceeaşi generaţie cu mine. E-mailul era trimis de o directoare de casting destul de cunoscută în America, Linda Todd, şi spunea – “We are looking for East European actors for a big budget movie” (Căutăm actori est-europeni pentru un film cu buget mare – n.M.M.). Aşa ceva tot auzi, America, “big budget movie”, şi-am zis “Ok, hai să-l lăsăm”. Au trecut 5-6 săptămâni şi, într-o zi, am revăzut mailul şi mi-am zis – “Dacă tot am o agenţie de casting, hai să trimit şi eu nişte actori”. Am trimis vreo 8 actori, printre care am pus şi fotografia mea.

M.M.: Cine erau ceilalţi?

- Alexandru Potocean, care a şi jucat în film, Boguţă, Bordeianu, Vasluianu, cred că Mimi (Brănescu – n.M.M.), Papadopol… Prietenii mei. Evident, există găşti şi-n domeniul nostru şi, într-un fel, e firesc: ne ridicăm unii pe alţii. Cert e că am trimis aceste fotografii ca agenţie de casting, nu din partea mea. Am fost chemat la casting la Berlin, am dat proba, am luat-o, şi-atunci mi-am zis – “Uite de ce ai făcut agenţia”.

M.M.: Proba a fost pentru personajul Zoran, pe care îl joci în film?

- Da, proba a fost pentru acest personaj, iar Potoceanu a dat şi el pentru personajul pe care l-a jucat, Tomasz. Proba s-a dat la Berlin, în Ritz Hotel, într-o cameră cel puţin cât cortul ăsta, dar în prezenţa regizorului, ceea ce a contat foarte mult.

M.M.: Ceilalţi pe care i-ai propus au fost chemaţi să dea probă?

- Nu, numai eu şi Potocean.

M.M.: Cum îţi explici?

- Aici e mai mult de discutat. Există actori români care încearcă să “spargă piaţa” americană sau englezească plecând din ţară. Dacă mă-ntrebi pe mine, ăsta e un drum foarte complicat, pentru că, acolo, mergi pe stradă, îl iei pe unul, la întâmplare, îl întrebi ce e şi zice “actor”. Şi există cealaltă variantă, să reuşeşti în ţară şi să se facă un soi de echivalare a meritelor. Casting-urile se fac aşa: există o imagine a personajului, pe care o are regizorul, şi există actorii, câteva mii. Dacă se suprapune imaginea personajului cu imaginea ta, ai noroc. Deci, pe lângă această suprapunere, au contat foarte mult CV-urile. Pentru că Potocean jucase în “4, 3, 2″, care este un film mai mult decât cunoscut, iar eu, la rândul meu, aveam nişte filme care confirmaseră…

M.M.: “Moartea domnului Lăzărescu”, “Boogie”, “Poliţist, adjectiv”…

- Nu, “Poliţistul” a fost după. A fost o mică aventură. Am aflat că am luat rolul pentru “The Way Back” şi ştiam că urmează să încep filmările la “Poliţist, adjectiv”. Am trecut prin nişte nopţi nedormite, pentru că filmările se suprapuneau şi trebuia să aleg între cele două filme. Şi alesesem “Poliţist, adjectiv”. Din fericire, s-au amânat filmările la “The Way Back” şi-am reuşit să le fac pe amândouă. “Poliţistul” s-a filmat cam cu 6 luni înainte, dacă nu mă-nşel.

M.M.: Asta se întâmpla în anul…

- 2008. În noiembrie s-a turnat “Poliţistul”, iar filmările la “The Way Back” le-am început în februarie 2009. Revenind: dacă n-aş fi făcut filmele din România, probabil că fotografia mea ar fi fost pusă deoparte. Asta bănuiesc. Pentru mine aşa au funcţionat lucrurile: am făcut nişte lucruri aici, am avut norocul să apar în filme ca “Marfa şi banii”, “Poliţistul”, “Boogie” ş.a.m.d., şi toate astea au făcut ca acei oameni din afară să se uite puţin mai atent la fotografia mea.

M.M.: Când vine vorba de “The Way Back”, toată lumea laudă, în primul rând, peisajele şi imaginea. Unde aţi filmat?

- Cea mai mare parte a filmărilor au avut loc în Bulgaria – ceea ce pentru mine a fost foarte comod, pentru că în fiecare weekend mă urcam în maşină şi veneam acasă -, prin jurul Sofiei, în decor: mare parte din ce vedeţi în pădure e un decor construit, cu copaci adevăraţi, foarte impresionant. Am mai filmat vreo lună şi ceva în Maroc, iar ultimele două săptămâni, în India. Cam ăsta a fost traseul.

M.M.: Secvenţele din deşert sunt filmate în Maroc?

- Bucata din scenariu care se petrece în deşertul Gobi a fost filmată în Sahara şi prin centrul Marocului, Siberia şi Tibetul au fost filmate în Bulgaria, iar India, în India.

M.M.: Ai avut probleme în deşert din cauza diabetului?

- Eu am ales să nu vorbesc despre boala asta până acum doi ani. Şi am ales să nu vorbesc tocmai din cauză că oamenii se gândesc că poate sunt probleme, poate nu rezişti să filmezi 14 ore… Eu am făcut până acum vreo 15 filme, dintre care numai două, “Marfa şi banii” şi “Furia”, înainte de a avea diabet. Dacă le-am făcut pe toate celelalte având diabet, inclusiv “The Way Back”, unde filmam 16 ore pe zi, este evident că poţi fi actor – şi poţi fi foarte multe altele – având diabet. Cam asta e: nu vreau să fac o paradă din treaba asta.

M.M.: Te-am întrebat mai ales din cauza secvenţelor din deşert…

- Evident că sunt nişte probleme, există nisip, trebuie să-ţi iei glicemia, corpul reacţionează altfel la insulină când e cald, sunt lucruri de care trebuie să ţii cont, dar se poate trăi. Aşa cum poţi trăi cu dureri de măsele sau cu băşici la picioare, poţi trăi şi cu diabetul.

M.M.: Mai am o întrebare, după care voi lăsa publicul: regizorul Peter Weir ţi-a cerut să vorbeşti engleză normal, cu accentul tău, sau ai lucrat la accent?

- Aici e o capcană şi, dacă-mi permiţi să dau sfaturi, o să dau sfatul ăsta. Eu nu sunt un vorbitor de engleză foarte bun. Vorbesc, înţeleg, dar accentul meu este, evident, de est-european get-beget. Majoritatea actorilor care nu sunt englezi sau americani, când se duc la audiţii, încearcă să imite accentul englez sau american. Eu mi-am învăţat textul foarte bine, l-am repetat cu Potocean, acasă… Am ajuns la probă şi-aveam de ales: fie mă chinuiam să imit acel accent englezesc, american, rusesc sau sârbesc, ce era nevoie, fie vorbeam exact aşa cum vorbesc eu şi mă concentram pe felul în care gândeam. În timpul probei, s-a întâmplat de vreo 4-5 ori să mă corecteze – “N-am înţeles ce-ai spus” sau “Mai spune o dată cuvântul ăla”, s-a întâmplat apoi şi-n timpul filmărilor de vreo 7-8 ori, dar probabil că am interpretat mai bine decât toţi ceilalţi care vorbeau engleză mai bine decât mine. Am avut de ales: joc mai bine sau vorbesc engleză mai bine? Şi, de aici, un sfat pe care l-aş da actorilor care se duc să dea probă în altă limbă decât româna – să încerce să interpreteze mai bine, iar accentul, dacă e, bine, dacă nu, iar e bine.

(întrebare din public): Cum a fost să lucrezi cu Peter Weir în comparaţie cu Radu Muntean, de exemplu, sau cu alţi regizori români?

- Eu cu Radu sunt prieten, cu Cornel (Porumboiu – n.M.M.), la fel. Ne cunoaştem foarte bine. Evident că relaţiile sunt diferite pe platoul de filmare. Când stai în faţa unuia care are dublul vârstei tale şi te gândeşti că a fost nominalizat de vreo 5-6 ori la Oscar şi a făcut filmele pe care le-a făcut, din start pleci puţin stresat. Dacă asta se întâmplă mai mult de 3-4 zile, îţi anulează orice şansă de a-ţi ieşi bine rolul. Şi-atunci, după câteva zile de acomodare, am început să mă comport aşa cum mă comport eu pe platoul de filmare. Mie-mi place să cred – şi spun asta fără modestie – că sunt un actor profesionist. Poate nu-s cel mai talentat din lume, dar sunt unul dintre actorii profesionişti buni din ţară. Şi-atunci, dacă faci treaba asta foarte bine pe platou, ceilalţi văd.

Filmările la “The Way Back” au durat vreo 4 luni, dar, după primele 2-3 săptămâni, atitudinea regizorului faţă de mine s-a schimbat. Au fost scene care s-au modificat datorită mie, au fost scene în care regizorul spunea “Uite, Dragoş, aş vrea chestia asta…”; şi, împreună, descopeream scenele respective… Ideea e că, după o anumită perioadă, am ajuns pe picior de egalitate, nu ca experienţă, ci ca şi comunicare. (…)

(tot din public): Ce te-a făcut să alegi “Poliţist, adjectiv” în momentul în care trebuia să decizi între el şi “The Way Back”?

- E o discuţie lungă, dar am să încerc să fiu scurt. Am ales “Poliţistul” după multe nopţi nedormite, repet, şi după multe discuţii, cu Dana (soţia lui – n.M.M.), cu prietenii… În primul rând, aveam foarte mare încredere în Cornel – şi am în continuare – şi, apoi, eu sunt un tip destul de loial. Eram implicat în acest proiect încă de la primele variante ale scenariului, cu vreun an şi jumătate înainte de a-l filma, şi… aşa am simţit. M-am gândit mult, l-am sunat pe Cornel, prima oară i-am zis că nu mă duc, apoi m-am răzgândit… A fost complicat, pentru că mă gândeam, firesc, “îmi închid poarta către piaţa vestică sau refuz ceva ce e gândit de mult?”…

*

M.M.: Ce diferenţe sunt pe platou, din perspectiva actorului, între o producţie de-a noastră şi una străină, cu buget mare? Nu mă refer la onorarii…

- Eu am nişte nemulţumiri faţă de cum se filmează în România. Şi aici nu mă refer la proiectele astea dragi şi apropiate mie, cum sunt “Poliţistul” sau “Boogie”. De cele mai multe ori, până şi la proiectele internaţionale, actorii români stau pe scaune de plastic, la umbra rulotelor actorilor străini. Îţi vine să te dai cu capul de pământ… Sunt foarte puţini actori români care, atunci când intră într-o producţie internaţională, sunt trataţi egal cu cei veniţi din afară, deşi, de multe ori, cei veniţi din afară sunt sub cota alor noştri.

E un lucru care mă înnebuneşte şi chiar încerc să fac anumite lucruri în direcţia asta. În străinătate nu se întâmplă aşa ceva; la “The Way Back”, de pildă, până şi actorii bulgari cu roluri episodice aveau rulotele lor. Bine, ale lor erau ceva mai mici, dar aveau, erau trataţi ca nişte actori. Dincolo de asta, nu sunt mari diferenţe. Echipele de filmare româneşti sunt foarte bune. Diferenţele se văd în altele: unde se găsesc locaţiile, câte zile de filmare ai pentru o secvenţă, unde se face sunetul sau etalonajul ulterior… (…)

M.M.: Ce crezi despre “dilema” actoricească de a juca sau nu în telenovele?

- Ştii cât ia pe o zi de filmare un actor român mai prost cotat, unul care nu e vedetă? I se oferă în jur de 100-150 de euro pe zi. Asta în condiţiile în care, dacă ai noroc, filmezi 10 zile pe an. Dacă ai noroc. Asta înseamnă vreo 1500 de euro într-un an, adică 125 de euro pe lună. Dacă n-ai norocul să fii angajat într-un teatru pe alte 15 milioane, mori de foame. Şi, crede-mă, mori de foame. Producătorul vine la tine şi-ţi spune – “N-am bani, zi mersi că joci, mai am încă zece care-aşteaptă”. Şi tu taci din gură şi joci. Şi-atunci, ce să faci? Aştepţi zece ani după ce-ai terminat facultatea să prinzi un rol sau încerci să faci diverse lucruri în care îţi exerciţi meseria de actor? Până la urmă, asta faci; în nişte condiţii nu atât de bune, ritmul e înnebunitor, totul e pe repede înainte, rezultatul de cele mai multe ori e prost, dar îţi faci meseria şi câştigi nişte bani cu ceea ce ai învăţat. Poţi să-i condamni? Nu poţi. Pentru că stai un an, stai doi ani, şi nu te cheamă nimeni într-un film.

Eu am reuşit să nu joc în telenovele pentru că am făcut alte proiecţele, agenţia de casting, un bar, acum e şcoala de actorie… Nu mă îmbogăţesc din ele, dar îmi permit să refuz lucruri care nu sunt conforme cu idealul meu în actorie. Dar, altfel, n-ai cum. Nu mai vorbesc dacă ai copil. Ok, îţi urmezi visul, vrei să fii cel mai mare actor din România, dar trebuie să duci copilul la grădiniţă: ce faci? Ce faci? Şi apare unul de la vreo casă de producţie şi-ţi zice “- Băi băiete, 200 de euro pe zi, poţi să zici mersi că ţi-i dau…”, şi-atunci îţi vine să…

(întrebare din public): Regizorii n-au reticenţe când e vorba de un actor care a preferat telenovela în locul sacrificiilor pentru film?

- Ba da, dar nu-i corect. Ştii câţi spectatori are un film românesc în perioada asta? Nu face mai mult de 20.000… Şi-atunci de ce să nu iei un actor care a apărut într-o telenovelă? Mai ales că oricum nu-l faci pentru spectatorii din România! Majoritatea regizorilor fac filme pentru că-şi urmează visul sau pentru festivaluri. Cine ştie, la Cannes, că Bordeianu sau Papadopol au jucat într-o telenovelă? Deci, această reticenţă e greşită. Pe de altă parte, la noi regizorul e stăpânul. El hotărăşte, el face casting-ul, nu e ca afară…

(din public): Câte asemenea propuneri ai refuzat?

- Două. Asta era prin 2005. Am primit două propuneri, le-am refuzat şi de-atunci nu mi s-a mai propus.

(întrebare din public): Ai vorbit de actori care, presaţi de circumstanţe, sunt nevoiţi să accepte roluri pentru 150-200 de euro. Pe tine ce te-a motivat să treci de la “The Way Back” la “Naşa”?

- Să ştii că eu sunt foarte mulţumit de “Naşa” asta. Când am citit scenariul, am crezut că n-o să iasă prea bine, recunosc. Dar, unu la mână, filmasem cu Jesús del Cerro, am încredere în el şi mă înţeleg foarte bine cu el pe platou, şi, doi la mână, am fost plătit foarte bine. Da, şi eu trăiesc din actorie! Mai fac mici chestii care-mi asigură perioadele de pauză, dar 80% din banii pe care-i câştig sunt din actorie. Uneori, accepţi proiecte în care nu crezi atât de mult, dacă ai “cârlige” – un regizor bun, un scenariu bun, un partener bun… Dar, repet, eu sunt foarte mulţumit şi cred că trebuia să se întâmple un film ca “Naşa”. E prima oară când văd reţeta asta funcţionând la noi.

(acelaşi spectator): Asta dacă ai o piaţă care cere un asemenea film, dar, la noi, eu zic că mai e loc pentru alte filme până să se facă unul ca “Naşa”…

- Un prieten de-al meu a zis aşa: “Trebuie să se facă pace între regizorii români şi spectatorii români”. Şi eu cred că are dreptate.

M.M.: Despre ce e “Naşa”?

- E o comedioară cu nişte vedete din muzică, au mai adus şi oameni din film, dar, pe bune, a ieşit bine. Te uiţi la el şi râzi. Şi crezi convenţia respectivă; nu e musical, dar e în acea direcţie. Şi sunt câţiva actori acolo, cum e Leonid Doni, care fac roluri bune…

(din public): Dacă ţi-a plăcut atât de mult acest gen de film, de ce nu ai optat pentru un rol mai puternic?

- Crezi că eu mă duc la MediaPro şi zic “Vreau rolul ăsta!”, că bat cu pumnul în masă? N-am statutul ăsta… (râsete în public)

(acelaşi): Dacă auzim asta de la tine, înseamnă că nu putem avea pretenţii nici de la ceilalţi actori…

- Tu despre ce vorbeşti acum? Despre a-şi impune un actor rolul pe care vrea să-l joace? Sau despre a-şi impune un preţ?

(acelaşi): Nu neapărat rolul, cât să daţi un exemplu către ceilalţi actori, să nu accepte roluri doar pentru bani…

- Dacă aş accepta numai rolişoare, cred că ar fi greşit, dar, slavă Domnului, nu stau numai în de-alea… E de făcut alegeri. Ce vrei să spun? Eu, cu banii de pe “Naşa”, mi-am făcut pivniţa la casă…

(altă voce din public): Vreau să te întreb despre stilul cu scene lungi din filmele româneşti. Îmi imaginez că e foarte greu, mai ales când joci în tandem cu altcineva, când aveţi atâtea replici de spus, minute în şir…

- Mie-mi place. Eu sunt format ca actor de teatru. Am început în 1994 la Teatrul “Podul”, la domnul Cătălin Naum, şi până-n 2000, când am făcut “Marfa şi banii”, n-am avut de-a face cu filmul. Am făcut teatru până acum 7 ani, şi-am jucat mult. M-am format în această direcţie, cu repetiţii foarte stricte, cu pauze bine hotărâte, cu replici pe care nu le modifici. Eu mă simt bine în acest tip de filmare. Mie mi-e puţin mai greu să filmez cadrele scurte: reacţie, stop, mută camera. Evident, le faci şi pe-alea, dar, de bine, de rău, în cele lungi intri într-o stare, într-un ritm.

(aceeaşi voce): Dar se întâmplă să mai uiţi câte-un cuvânt sau să uite colegul…

- Mai tragi o dublă, asta e. De exemplu, secvenţa din “Poliţist, adjectiv” cu Ivanov şi cu Ionel Stoica am repetat-o două zile, în timpul filmărilor, şi dup-aia, tot două zile, am filmat numai acea secvenţă, care are, cred, vreo 15 minute. Asta înseamnă vreo 7 minute utile pe zi, ceea ce este cam dublu a ceea ce se filmează în mod normal.

(aceeaşi): Cât de mult contează “chimia” dintre tine şi cel cu care joci într-o astfel de scenă?

- Foarte mult. Mult mai mult decât în celălalt tip de filmare, american. E greu să păcăleşti în acest tip de filmare.

(aceeaşi): Crezi că acest trend care apare acum, cu comedii precum “Ursul” sau “Naşa”, vine dintr-o nevoie a publicului românesc, că există o cerere pentru filme mai uşurele, dar tot cu iz naţional?

- Sigur există o cerere. Şi mai e ceva: orice piaţă ar trebui să-ţi ofere mai multe lucruri. Nu poţi să mănânci caviar în fiecare zi. Să zicem că mă duc azi la restaurant, mănânc ficat de gâscă cu gem de caise, dar, peste câteva zile, poate vreau doi mici… Eu nu condamn diversitatea în producţiile româneşti. Probabil că sunt unii actori, regizori sau producători high-class care vor înjura acest tip de filme; eu nu le înjur, eu cred că sunt necesare şi nu o spun pentru că am jucat în “Naşa”.

*

(întrebare din public): E suficient un rol precum cel din “The Way Back” pentru începutul unei cariere internaţionale?

- Nu e suficient, dar este necesar. E un întreg complex de împrejurări… În primul rând, faptul că eu şi Potocean am jucat în acest film fără a avea agent a fost un mare-mare noroc. Faptul că am făcut acest film şi că am fost în “Shooting Stars” (program susţinut de Festivalul de la Berlin – n.M.M.) m-a ajutat să-mi găsesc un agent. Abia acum am intrat în normalitate pe piaţa străină. Abia acum am acces la casting-urile care se desfăşoară în Londra, cel puţin eu acolo am agentul. Fără un agent acolo, nu ai cum, nu afli, nu te duci. Deci, trebuie să joci într-un film important, trebuie să ai un agent, trebuie să fii talentat, trebuie să fii serios, trebuie să ai ceva bani – dacă nu locuieşti în Londra – ca să poţi călători la casting-uri, trebuie să începi să cunoşti oameni…

M.M.: Londra e un soi de capitală europeană a filmului…

- Da, e nucleul prin care trec toate casting-urile hollywoodiene pentru actori europeni. În general, cam tot ce se întâmplă prin Europa, în materie de film, trece prin Londra.

M.M.: Ce porţi ţi-a deschis programul “Shooting Stars”?

- “Shooting Stars” nu ţine de Festivalul de la Berlin, dar este lipit de el. În fiecare an, organizaţia European Film Promotion propune actori care îndeplinesc anumite criterii, câte unul dintr-o ţară. Din aceşti actori sunt aleşi zece, care ajung la Berlin şi care, timp de cinci zile, sunt periaţi, lustruiţi şi promovaţi: “Uite, ei pot fi vedete”. Tu stai la masă şi directorii de casting şi agenţii se plimbă pe acolo. “- Bună ziua. – Bună ziua. – Ce mai faceţi? – Bine, luaţi un CD. – E bine? – Da, e bine”. Pare neimportant, dar pe mine m-a ajutat foarte mult. După acest moment am intrat în legătură cu un agent german, prin el am făcut un film în Germania, după care, tot prin cineva de la Berlin, din juriu, am ajuns la agentul pe care-l am acum la Londra. Şi tot datorită Berlinului joc acum în serialul tv “Titanic”, care va fi difuzat anul viitor de ITV în Anglia şi de ABC în America… Se leagă, e efectul de domino. Se dărâmă o piesă şi, dacă ai noroc, drumul merge mai departe. (…)

(întrebare din public): Ai pomenit despre “Marfa şi banii” că reprezintă trecerea ta de la teatru la film. Am citit într-unul dintre “AperiTIFF”-uri că îl consideri unul dintre rolurile tale cele mai bune. Povesteşte-ne cum a fost trecerea asta pentru tine, ce-a fost diferit, ce-a fost foarte greu şi cum de ţii minte acest rol ca fiind atât de important…

- În primul rând, e primul. Niciodată nu uiţi prima întâlnire. Am avut foarte multă încredere în Cristi Puiu şi ce spunea el, aia făceam. Noi am avut norocul să fim formaţi de Cristi Puiu. El are un stil de a gândi cinematografic pe care, dacă îl prinzi şi îl de-prinzi, te poţi descurca cu orice alt stil.

M.M.: De ce?

- Are un soi de realism, aşa, cristal. Nu poţi să minţi în filmele lui. De ce spun că e unul dintre cele mai bune roluri ale mele – şi mi-e puţin neplăcut când o spun? Pentru că e singurul film în care nu mă prind descoperit. E singurul. Poate pentru că nu ştiam tehnică de film, poate pentru că aveam foarte mare încredere în regizor, poate pentru că m-am aruncat sută la sută, dar eu, când mă uit la “Marfa şi banii”, nu mă prind minţind. Şi cred că, dacă deprinzi acest lucru în film, dup-aia poţi să te şi prefaci, poţi să joci şi în “Naşa”, în orice. E mai greu dacă începi invers.

Noi, la “Marfa şi banii”, am repetat ca la teatru; fiecare întoarcere de cap era stabilită, cu pauză, cu gând, cu ritm. E greu să descrii acea emoţie. Acum, când termină facultatea, actorii se gândesc că pot face film, dar în ’99 nu visai aşa ceva. Nici nu-ţi trecea prin cap. Şi când, dintr-o dată, ni s-a oferit şansa, a fost aşa: “Fă ce vrei cu mine”. Acum mai strâmbăm din nas, mai comentăm, ne mai dăm cu părerea… (…)

*

Tweet

Anul trecut, cea mai spectaculoasă discuţie i s-a datorat regizorului şi scenaristului Răzvan Rădulescu. Foto: Nicu Cherciu/TIFF

*

Prima discuţie de la TIFF Lounge e programată sâmbătă, 4 iunie, de la ora 17. La fel ca anul trecut, cel care face deschiderea este directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov.

Duminică, de la aceeaşi oră, o premieră: primul străin din “istoria” TIFF Lounge, regizorul Fernando Léon de Aranoa, “un răsfăţat al Premiilor Goya” (echivalentul Premiilor Oscar în Spania). E unul dintre cei trei regizori care vor fi prezentaţi în cadrul secţiunii 3 X 3; îi vor fi proiectate filmele “Familia” (1996), “Los Lunes al Sol” (2002) şi “Amador” (2010).

Tinerii actori Ioana Blaj şi Paul Ipate – alias “Cristina şi Paul” din campania “Maximia” a firmei Vodafone – vor veni la poveşti luni, 6 iunie. Ei participă la TIFF cu experimentul teatral “Autobahn”, de Neil LaBute, la care spectatorii, doar câte trei, vor sta pe bancheta din spate a unei maşini, asistând din mers la reprezentaţia celor doi protagonişti aşezaţi pe scaunele din faţă.

Marţi, invitat la Lounge e unul dintre cei mai buni regizori români din aşa-numitul “Nou val”, Radu Muntean (“Hârtia va fi albastră”, “Boogie”), pe care presa americană îl elogia recent pentru cel mai recent film al său, “Marţi, după Crăciun”. Radu Muntean este membru în juriul competiţiei oficiale a TIFF 2011.

Pe “domnul Bebe”, cum e cunoscut Vlad Ivanov în Occident după ce “4, 3, 2″ a câştigat Palme d’Or, îl aşteptăm miercuri. El joacă rolul principal în “Principii de viaţă”, al doilea lungmetraj al regizorului Constantin Popescu jr., înscris în competiţia pentru Trofeul Transilvania.

Joi, fanii îi vor putea spune “La mulţi ani!” cu anticipaţie lui Dragoş Bucur, pentru că până la ziua sa de naştere vor mai fi fiind doar câteva zile. Actorul e prezent la TIFF cu filmul american “The Way Back”, al regizorului Peter Weir (cunoscut pentru “Cercul poeţilor dispăruţi” şi “The Truman Show”). “Drumul de întoarcere”, care va avea parte de proiecţii speciale, e povestea evadării, dintr-un lagăr siberian, a şapte deţinuţi de naţionalităţi diferite.

Actriţa Luminiţa Gheorghiu, invitata întâlnirii de vineri, 10 iunie, este una dintre preferatele regizorilor din “Noul val”: a jucat, printre altele, în “Moartea domnului Lăzărescu”, “A fost sau n-a fost?”, “Francesca” şi “Aurora”. Ea vine la TIFF şi pentru a participa la lansarea volumului de poezii “Alte camere, alte glasuri de ieri”, al celui mai respectat critic de film român, Alex Leo Şerban, care a murit în luna aprilie a acestui an.

Ediţia 2011 a TIFF Lounge se va încheia sâmbătă, 11 iunie, cu singurul actor român care a răzbit la Hollywood, Marcel Iureş. El e protagonistul lungmetrajului “Tatăl fantomă” (regia: Lucian Georgescu), proiectat în cadrul Zilelor Filmului Românesc.

*

Toate întâlnirile încep la ora 17 şi au loc în Piaţa Unirii (nu la Muzeul de Artă, ca în anii anteriori). Vă aştept. Dacă nu veniţi , ne puteţi urmări în direct, pe site-ul tifftv.ro.

*

Tweet