22 februarie

23 februarie

24 februarie

27 februarie

28 februarie

29 februarie

1 martie

2 martie

5 martie

7 martie

8 martie

9 martie

12 martie

13 martie

14 martie

15 martie

16 martie

Un montaj cu toate imaginile, pe o piesă de Tudor Gheorghe. (Mulţumesc, Luki!)

*

Tweet

Fotografii făcute azi pe Cetăţuie.

*

Tweet

*

Tweet

Pe Napoca era închisă circulaţia...

... şi nimic din frumuseţe nu s-a pierdut...

... în Piaţa Unirii am dat de un concert de muzică populară...

... dar am luat-o la dreapta, spre Universitate, şi acolo am aflat de ce...

... pentru că semnele de pe trotuare m-au purtat până la biserica reformată, unde nu mai era lume la cărţi, dar era aşa o linişte...

... şi m-am întors pe la Racoviţă, pe lângă Conservator, unde seara se aud mereu vocalize, şi-am ajuns pe Eroilor, care se pregăteşte de TIFF...

... şi unde terasele erau deja pline...

... am trecut prin faţă pe la "Carpaţi" (da, mai există!) şi m-am urcat pe borna din faţa librăriei Universităţii, să vă arăt Piaţa mai de sus...

... au renovat statuia şi, mai nou, se ceartă pe o plăcuţă (locul e acoperit cu scaune)...

... dar eu am traversat strada şi aşa se vedea mulţimea de la "Coloane"...

... apoi am trecut de Diesel şi-am intrat pe pietonala de la Bistro Viena...

... aproape toate mesele de la Casa Tauffer erau ocupate, deşi era abia 6 şi ceva...

... lângă biserica franciscană se cânta jazz...

... erau teme de Louis Armstrong...

... what a wonderful world...

... când toate generaţiile ies împreună...

... când fotografi faimoşi nu mai văd fetele frumoase...

... şi berea nu mai ţine de sete...

... poate să se ivească şi omul momentului...

... poate să vină şi lumină de ploaie...

... că viaţa îşi urmează datoria...

... oamenii se bucură pentru lucruri simple...

... important e că sunt acasă, iar restul e...

*

Tweet

Foto: Andrei Neamţu. (Click pe imagine pentru a o mări)

Acum, tot pentru caii sălbatici condusese toată noaptea. Spera să prindă, şi a reuşit, imagini cu animalele pregătite pentru sacrificare. Pentru că Dan Curean – regizor, director de imagine şi realizator la TVR Cluj – e pe cale să finalizeze un al doilea documentar, mai amplu, despre caii din Deltă, pe care vrea să-l distribuie şi în cinematografe.

Dan Curean. Foto: ftr.ro

E încercarea lui de a salva acest miracol al naturii, ameninţat de complicitatea involuntară dintre administraţia Rezervaţiei Delta Dunării şi nişte afacerişti care se folosesc de sărăcia localnicilor pentru a exporta carne de cal în Italia. Ambele tabere au interes să prindă caii: administraţia e îngrijorată excesiv de copacii pe care animalele îi rod în Pădurea Letea, iar speculanţii plătesc doar 2-300 de lei pentru un cal prins, pe care, ulterior, îl vând la kilogram.

La fel ca în multe alte cazuri, în loc să fim recunoscători şi să ne protejăm comorile, închidem ochii, indiferenţi, sau nu vedem minunea din cauza câtorva copaci.

Foto: Andrei Neamţu

*

Fragment din interviul cu Dan Curean (pe care îl puteţi citi integral aici):

M.M.: Când ai văzut prima dată caii sălbatici din Deltă?

Dan Curean: Am aflat de subiectul ăsta fiind la o altă filmare. Făceam o serie despre comunităţile etnice mai speciale din România şi am ajuns la Letea, care e un sat de haholi, o comunitate particulară de ucrainieni. Fiind acolo, băiatul gazdei la care stăteam zice: “- Mergem să prindem cai”. “- Ce cai?”. “- Caii sălbatici”. “- Ce cai sălbatici?”. Aşa am aflat povestea. După ’89, când agricultura de stat n-a mai funcţionat, iar satele din Deltă s-au depopulat uşor-uşor, o parte din caii de la vechiul CAP, dar şi cai de la săteni au fost lăsaţi liberi în câmp, fiindcă nimeni nu mai avea la ce să-i folosească.

M.M.: “Fondatorii” hergheliei au fost, deci, cai domestici…

- Evident. Au fost cai domestici, sălbăticiţi. Exact ca în cazul mustangilor sau al cailor Brumby din Australia. Am putea spune că aceşti cai sunt nişte mustangi de România, mustangi de Deltă. Ce este spectaculos e că generaţii de-a rândul s-au născut în sălbăticie. Sunt deja grupuri întregi de cai născuţi în sălbăticie, care “n-au făcut cunoştinţă” cu omul. Şi unde? Într-un mediu în care s-au alimentat şi au trăit total natural, fără intervenţia omului, un mediu închis, cu destul de puţini prădători specifici acelui spaţiu. Acea zonă în care sunt satul Letea şi pădurea Letea e complet înconjurată de ape.

M.M.: Poţi estima câte generaţii au trecut de la “fondatori”?

- Gândeşte-te că în fiecare an se nasc mânji. Dar fenomenul exista şi înainte de ’89. Chiar dacă era agricultură cooperativizată, oamenii îşi lăsau caii liberi în câmp când nu mai lucrau cu ei. Nu se ştie care dintre acei cai au fătat prin câmp, dar existau exemplare sălbăticite şi înainte de ’89. Eu cred că s-a ajuns cam la a 7-a sau a 8-a generaţie.

M.M.: Nu mi-ai spus în ce an s-a produs acea primă întâlnire…

- Se întâmpla acum 5 ani. Aflând absolut întâmplător această poveste – care nu era foarte cunoscută –, mi s-a părut fascinant că, în urma unui cataclism social cum a fost căderea comunismului, animalele lăsate în pace şi-au văzut de treabă şi au revenit la o formă sălbatică, cu o putere de regenerare spectaculoasă. Caii de la Letea trăiesc şi sunt organizaţi în grupuri exact ca în viaţa sălbatică reală…

M.M.: Din câte ştiu, mai există astfel de herghelii şi în alte zone din Deltă…

- Există, da, dar poate nu de mărimea celor de la Letea. Am mai văzut, de exemplu, un grup de vreo 200 de cai pe un grind izolat de pe braţul Sfântu Gheorghe. Tot aşa, în urma aceluiaşi fenomen…

M.M.: La Letea sunt peste 2000 de cai, cum se spune?

- Nu, nici vorbă. E un mit. Când am stat prima dată şi-am umblat să-i filmez, eu am văzut vreo 4-500, să zicem. Cu cei pe care nu i-am văzut, să fie 6-700, pe toate întinderile respective.

M.M.: Între timp, câţi au rămas?

- Vorbim de etape succesive de triere. În primii ani, nu i-a deranjat nimeni, însă iarna 2009-2010 a fost crâncenă. Cred că un sfert dintre cai au murit atunci. Dar, înainte de asta, până pe la începutul anilor 2000, funcţiona ilegal un soi de comerţ cu carne de cal pentru Italia. De aceea populaţia de cai sălbatici era ţinută sub control, fiindcă-i mai luau sătenii. Exportul s-a oprit când s-a sesizat că unele exemplare aveau anemie infecţioasă. Asta a fost a doua şansă a cailor: de atunci n-au mai fost deranjaţi de om şi s-au putut înmulţi.

Foto: Andrei Neamţu

M.M.: Sătenii ce părere au despre cai?

- Marea majoritate nu are treabă cu ei. Cel mult le mai strică un gard, dar acestea sunt cazuri izolate, şi o spun cu toată răspunderea. Caii stau departe de sat, în pădure şi pe câmpuri. În schimb, administraţia Rezervaţiei e supărată fiindcă, iarna, caii se refugiază în pădurea Letea ca să se protejeze de frig şi de vântul foarte puternic. Acolo supravieţuiesc iarna, pentru că mai găsesc iarbă printre copaci. De unde vine tot circul? Administraţia Rezervaţiei spune că grupurile de cai sălbatici distrug pădurea. Într-adevăr, iarna, caii folosesc coaja de copac ca pe un aditiv alimentar – asta e explicaţia pe care am primit-o de la un medic veterinar. Caii rod scoarţa de copac ca pe un medicament împotriva diareei şi ca aport caloric.

M.M.: Ce fel de copaci rod?

- Asta am vrut să zic: ei mânăncă exclusiv scoarţă crudă de plop alb. Plopul nu e o specie protejată. Mai mult, plopul e o specie adusă şi plantată la marginea Pădurii Letea cu ani în urmă, ca să apere nucleul pădurii de vânturi. Pădurea Letea este un habitat protejat nu datorită unor specii rare – pentru că e o pădure obişnuită -, ci pentru că e fixată pe un grind de sare. Din ce-am văzut şi din mărturiile oamenilor care sunt de meserie, caii distrug exclusiv plopul alb, şi doar arborii mai tineri. Specialiştii cu care am vorbit spun că pădurea nu este dezechilibrată. Pădurea are putere de regenerare, e aceeaşi. Dacă acei cai s-ar fi înmulţit mult mai tare, atunci s-ar fi pus problema că ar ameninţa ecosistemul, dar, deocamdată, nu e cazul. Ba, într-un fel, ei fac un fel de selecţie a vlăstarilor. (…)

*

Continuarea interviului, aici.

Secvenţe din viitorul film al lui Dan Curean găsiţi aici, la secţiunea “The Horses”.

Mai multe fotografii realizate de Andrei Neamţu în Deltă, pe blogul său.

*

Tweet

Am tot amânat să postez galeria foto, dar azi n-am mai avut loc de-ntors. “Am folosit hârtie creponată pentru apă, plajă şi iarbă. Îmbrăcămintea e făcută de toate trei, din baticuri, bucăţi de material, plastilină şi haine de păpuşi. Feonul a făcut vânt”, mi-a declarat purtătoarea de cuvânt a shooting-ului.

Să nu uit: “titlurile” fotografiilor le aparţin.

Aloha!

Cerul înstelat

Cu şezlongul la bronzat (în dreapta e o stâncă ieşind din mare)

Fastum, fastum!

Hip-hop

Clovnul

Fâţ-fâţ

Reclamă la pantofi

În marea de culori

Dimineaţa devreme

Pe holul şcolii

Tango

Valentine's Day: sărutul în oraş

Valentine's Day: doi porumbei

Yey!

Thank you, America!

Salutul de final

*

Tweet

Traian Băsescu a ajuns la Catedrala Ortodoxă din Cluj în jurul orei 18.20 şi a rămas la slujba de prohod până la 19.10

În această seară a fost oficiat prohodul călugărului Bartolomeu. Mâine, 3 februarie, va fi slujba specială de înmormântare a ierarhului. Catedrala e arhiplină

Sute de persoane aşteaptă în faţa Catedralei, pe mai multe rânduri, să intre şi să-şi ia rămas bun de la ÎPS Bartolomeu. Înăuntru, fiecare se închină la catafalc şi sărută mâna Mitropolitului

O galerie foto mult mai bună din această seară de miercuri, cu preşedintele Băsescu şi Patriarhul Daniel veniţi la Cluj, găsiţi aici.

*

Tweet

Dincolo e Turnul

Aici nu locuieşte nimeni

Acoperişul lumii

Unitatea Iarnă

Urmează prima mutare

Asediu

Copilărie cu zoom

Nu e soare, dar e bine

*

Tweet

Câştigătorul ediţiei 2011 a Premiului TED, anunţat la finele lunii octombrie, este misteriosul street artist JR, un fotograf francez născut în 1983 lângă Paris, care nu vrea să-şi facă publice decât iniţialele numelui.

“JR îşi expune fotografiile în cea mai mare galerie de artă a planetei. Lucrările sale sunt prezentate liber pe străzile lumii, atrăgând atenţia oamenilor care nu sunt vizitatori de muzee. Creaţia sa îmbină Arta şi Acţiunea; ea vorbeşte despre implicare, libertate, identitate şi limită”, se spune în textul prin care JR este anunţat drept câştigător al Premiului TED 2011.

Cine e curios şi are răbdare să parcurgă proiectele lui JR (care pot fi văzute pe site-ul său) va descoperi o formă de artă de care, la o adică, şi România ar avea nevoie. Pentru că munca tânărului francez începe, oarecum, acolo unde se termină acţiunea presei. El are timpul şi curajul de a vorbi, prin fotografii uriaşe lipite pe ziduri, despre comunităţi neglijate, închise sau divizate, despre persoane marginale sau dispreţuite, despre sărăcie şi singurătate.

Iată, pe scurt, patru dintre “expoziţiile” lui JR, cele care mi-au plăcut în mod deosebit.

În 2007, alături de Marco, un alt artist “al străzii”, JR realizează proiectul “Face 2 Face”, considerat “cea mai mare expoziţie ilegală de fotografie”. Pe clădiri din opt oraşe evreieşti şi palestiniene, dar mai ales pe zidul construit de Israel la graniţa cu Cisiordania, JR alătură portrete imense ale unor israelieni şi palestinieni, strâmbându-se.

Foto: jr-art.net/

În 2008, JR lansează proiectul “Women”, pentru a putea vorbi despre femei care sunt victime ale conflictelor. Într-o mahala a capitalei kenyene Nairobi, el fotografiază chipuri de femei şi le lipeşte pe acoperişurile caselor, pe dealuri, pe vagoane. Când trece trenul pe lângă mahala, ochii dau viaţă feţelor:

Foto: jr-art.net/

În acelaşi an, JR se încumetă acolo unde nici poliţia braziliană nu pătrunde, în favela Morro da Providencia din Rio de Janeiro. Acolo, convinge să-i “pozeze” femei care şi-au pierdut fiul, nepotul, soţul sau iubitul în violenţele dintre bande. Fotografiile lor, postate pe case, privesc către, şi sunt privite dinspre oraş…

În fine, în 2009, JR face fotografii cu bătrâni din Shanghai şi le lipeşte pe zidurile unor case dărâmate sau lăsate în paragină, într-un proiect denumit “Ridurile oraşului”.

Foto: jr-art.net

O galerie cu imagini reprezentative pentru creaţia lui JR puteţi vedea aici, iar două articole bune despre el, aici şi aici.

*

Tweet

Primul “episod” poate fi văzut aici. Nu ştiu dacă va exista şi un episod 3.

*

Tweet