Grea misie. Ştiu că nu-ţi place fotbalul, că ţi se pare pierdere de vreme atât mersul pe stadion sau privitul meciurilor la televizor, cât mai ales comentatul de după. La o adică, mai mari şanse de a te face să te răzgândeşti, sau cel puţin să laşi de la tine, hai, un 10%, aş avea arătându-ţi câteva partide – de pildă Milan-Liverpool 3-3 (după 3-0 la pauză), în finala Champions League din 2005 (decisă la penalty-uri), România-Argentina 3-2 (cea mai mare victorie a naţionalei noastre) sau Barcelona-Real 5-0 din noiembrie 2010, apogeul fotbalului ca labirint în mişcare.

Dar, pentru că eşti în altă ţară şi oricum mi-ai cerut cauza, nu efectele, am să-ţi rezum ultimele două meciuri pe care le-am văzut. Întâi jocul, apoi chibiţatul

18 mai 2012, derbiul Clujului, în penultima etapă a campionatului: “U” – CFR. La Cluj e o rivalitate mai interesantă decât cea dintre Steaua şi Dinamo, pentru că echipele de aici sunt semnele vizibile a două contrarii: dezinteresul, în sensul de “artă pentru artă”, şi interesul, utilitatea, rezultanta palpabilă.

Colaterale pe care trebuie să le ştii: “U” nu a mai câştigat de 40 de ani un meci de prima divizie cu rivala sa, iar CFR devine campioană dacă învinge. În urmă cu 4 ani, CFR a obţinut primul său titlu după un 1-0 pe terenul lui “U”, în ultima etapă. Antrenorul de atunci e din nou pe banca oaspeţilor, revenit după 4 ani.

Încă ceva: în debutul partidei, galeria lui “U”, poate cea mai frumoasă din ţară, afişează bannere imense pe care sunt reprezentate simplificat monumentele cu încărcătură naţional(ist)ă din oraş: Lupa Capitolina, Memorandiştii, Avram Iancu, Mihai Viteazul şi Baba Novac.

“U” joacă mult mai bine în prima repriză, pune suflet, se vede că “îşi doreşte mai mult victoria”, cum spun fotbaliştii, fără teamă de clişee, la declaraţiile de presă. Şi reuşeşte să şi înscrie. CFR nu leagă mai nimic, nu arată deloc a campioană. Imediat după pauză, gazdele marchează din nou şi peluza Şepcilor Roşii cântă a speranţă de ieşire din pustiul celor 40 de ani. E 2-0 şi, în acest campionat, “U” n-a pierdut niciodată după un avantaj de două goluri.

Şi-atunci se întâmplă ceva: vedeta lui “U”, talentatul indolent care apare mai des în tabloide decât la rubrica “marcatori” din cronici, e eliminat pentru o prostie. Din acel moment, se rupe totul, “alb-negrii” se retrag inexplicabil, chiar dacă 10 la 11 nu e un capăt de lume, ceferiştii zburdă, pasează, atacă, trag la poartă. Cei care au controlat jocul în primele 50 de minute lasă toată iniţiativa neputincioşilor de până acum. Iar aceştia, firesc, înscriu o dată, apoi şi a doua oară.

Când mai sunt 2 minute şi pare că meciul se va termina egal, un atacant de la CFR cade în careul lui “U” ca electrocutat şi arbitrul acordă “11 metri”: execută şi marchează căpitanul oaspeţilor, acelaşi care înscrisese şi golul istoric din urmă cu 4 ani.

Se termină: CFR e campioană pentru a treia oară, iar “U” rămâne în deşertul frustrării. Galeria Şepcilor Roşii are puterea să cânte “Slavă ţie, studenţie” în timp ce “duşmanii” săi se caţără pe garduri pentru a fi îmbrăţişaţi de propriii fani.

19 mai 2012, finala UEFA Champions League: Bayern München – Chelsea. Se joacă tocmai la München (oraşul care găzduieşte finala se decide cu un an înainte), iar nemţii pornesc mari favoriţi. Şi nu doar pentru că sunt acasă, ci pentru că formează o echipă matură, care poate domina aproape orice adversar şi care se apără la fel de eficient. În semifinale, cele două au eliminat poate cele mai bune echipe din lume: Bayern, pe Real Madrid, iar Chelsea, pe Barcelona.

Într-un fel, e o finală a outsider-ilor, a ambiţioşilor care s-au dovedit mai puternici decât puternicii. Şi curgerea meciului o confirmă: vedem o ciocnire de voinţe, fără prea multe faze de poartă, dominată de nemţi. Care înscriu în minutul 83, pe merit, şi ai zice că s-a terminat, pentru că şapte minute sunt o răsuflare pentru o echipă fără fisuri. Totul pare a se îndrepta spre un deznodământ aşteptat, pariorii care au riscat nu vor primi satisfacţie, dar iarăşi, cu două minute înainte de final, se produce miracolul: Chelsea, care s-a apărat aglomerat, sperând într-o singură înţepătură veninoasă, egalează datorită marii sale vedete, un atacant african. Prelungiri.

Nemţii îşi continuă jocul nestrămutat şi obţin un penalty, la un fault comis în careu chiar de africanul definitoriu. Se deschide o nouă fereastră spre visul unei sărbători müncheneze. Însă cel mai tehnic jucător al lui Bayern ratează, şi nimic nu se mai petrece până la sfârşitul jumătăţii de oră suplimentare.

Urmează câte 5 lovituri de la 11 metri. Primul care execută de la Chelsea, un spaniol, are privirea aceea ezitantă, de labil, şi portarul lui Chelsea îl simte. Nemţii, în schimb, se concentrează previzibil, trimit în plasă primele trei lovituri, ba al treilea penalty e transformat chiar de portarul lor, ca un soi de strivire psihică a omologului său.

Vine cel de-al patrulea de la Bayern, un croat – între timp, englezii n-au mai greşit -, şi portarul lui Chelsea, care împlineşte 30 de ani fix astăzi (pentru că e trecut de miezul nopţii, suntem deja duminică, 20 mai), apără. Al patrulea englez înscrie: 3-3.

Urmează simbolul echipei germane, Schweinsteiger, turnul lor de control mental, übermensch-ul, care, pentru că i-a dus la victorie de atâtea ori, a fost lăsat ultimul, pentru siguranţă. Şi el trimite mingea în bară, se prăbuşeşte, şi vine al cincilea de la englezi, “turnul” lor – bineînţeles, africanul -, dar de-acum sorţii au schimbat tabăra, nemţii au irosit trei şanse de-a se întâlni cu gloria, iar africanul, omul în jurul căruia s-a învârtit roata destinului, izbândeşte încă o dată.

Multinaţionala “de cartier” londonez patronată de un miliardar rus a supus simbolul temeiniciei germane chiar în fieful său bavarez.

*

Gata. Am povestit mult mai mult decât era cazul şi cine ştie dacă nu ţi-ai pierdut răbdarea. “Ok, şi unde vrei să ajungi?”, parcă te văd întrebându-mă. “Nu mi-ai spus nimic nou – ştiam că există suspans, că fotbalul e, poate, cel mai eficient înlocuitor al războiului”, îţi spui, probabil. “De ce, totuşi, fotbalul?”

Să o luăm dinspre exterior, cu speranţa că vom ajunge şi la miezul explicaţiei.

Nivelul 0, pe care-l percepem imediat: fotbalul este, probabil, cel mai accesibil joc de pe pământ, atât practic, pentru că orice copil sau adult poate lovi o piatră să o trimită printre două repere, cât şi mental, deoarece privitorul are o referinţă la îndemână pentru ceea ce urmăreşte, cunoscând senzaţia de a da cu piciorul într-un obiect sau, mai mult, de a încinge o miuţă.

Spectatorul de fotbal, mai mult decât spectatorul de baschet, rugby sau handbal (ca să luăm sporturile cele mai plăcute ochiului), prelucrează mult mai repede informaţia pe care o primeşte, deoarece are o relaţie cel puţin incipientă cu făcutul acelui lucru pe care acum îl observă. Baschetul şi handbalul presupun abilităţi mai rare (înălţime şi precizie, respectiv detentă şi viclenie în mişcări), rugby-ul depinde de forţa musculară şi toate trei au reguli mai complicate decât ale fotbalului.

Nivelul 0 este nivelul din afara stadionului, al telespectatorului-observator, al celui care nu se implică, ci doar asistă.

Nivelul 1 (haloul). Accesibilitatea de la nivelul 0 a permis transformarea fotbalului în fenomen de masă. Şi, pentru că e cel mai frecventat loc de întâlnire, el devine destinaţia celui mai amplu transfer tematic: problemele politice, rivalităţile istorice, diferenţele culturale, toate se mută, sublimate, în atitudinile suporterilor, care se grupează inconştient în funcţie de ideologii, moşteniri naţionale, habitat sau, şi mai interesant, pe baza unui eveniment fondator, de obicei un sacrificiu trans-sportiv (cum ne învaţă istoria religiilor).

Derbiul “U”-CFR conţine, de pildă, mai multe cupluri aparent ireconciliabile: naţionalism românesc versus autonomism ardelean, intelectuali versus muncitori, armată autohtonă contra mercenari, vis îndepărtat versus realitate care te satisface în prezent, şi, mai departe, întregul şi partea, unul şi multiplul (aici ştiu că te-am “atins” ).

Dacă ne referim la celălalt meci pe care ţi l-am povestit pe scurt, finala Ligii Campionilor, putem face imediat trimiteri la disciplina germană, la expansionismul rusesc prin oligarhi sau la alternativa dintre Europa naţiunilor şi multiculturalism cu două tăişuri (vezi africanul ca nod al confruntării).

Să iau şi cel mai faimos meci din lume, El Clasico Barcelona – Real Madrid, expresia unei falii fără de care nu poţi judeca Spania. Prima echipă e vectorul neconcurat al independenţei şi mândriei catalane, în timp ce Los Blancos reprezintă centrul integrator, cu tot cu avatarul său franchist. De asemenea, tradiţia unui alt club foarte interesant, Athletic Bilbao, de a folosi numai jucători basci, pe cât posibil, e tot o dovadă a transferului simbolic de putere, a investirii unei (la o adică) biete echipe de fotbal cu valenţe copleşitoare, provenite din imaginarul unei întregi comunităţi care acuză o durere istorică.

În toate ţările, şi între toate ţările, apar asemenea conotaţii, iar rezultatele din fotbal pot declanşa, pe termen lung, atitudini comparabile cu cele născute din înfruntări reale.

Nivelul 1 este, deci, nivelul caracteristic tribunelor, luate ca masse de oameni care transportă în interiorul arenei toate bolile, clişeele şi speranţele colective.

Nivelul 2. Am stat pe canapeaua telespectatorului, pe scaunul numerotat al suporterului, e momentul să coborâm pe teren.

Te rog să te gândeşti la următoarea imagine (pe care sper că ţi-o reprezinţi mental chiar dacă nu te uiţi decât rareori, cu coada ochiului, la fotbal): un stadion modern filmat de sus, din elicopter, după lăsarea nopţii. E un cadru “clasic”, care se transmite la tv înaintea şi în pauza marilor partide – o oază de lumină în beznă, ca o uitătură pe gaura cheii către o realitate fascinantă, care te îmbie strălucitor cu condiţia să plonjezi neîntârziat. E un cadru erotic, dacă mă gândesc mai bine (ştiu că-ţi va plăcea această comparaţie ).

Un meci de fotbal, cu cât e mai încărcată miza lui simbolică (care a atras ca un magnet posibilele implicaţii exterioare jocului), cu atât se constituie mai intens într-o secţiune prin fluxul vieţii. Cu cât a strâns mai multe emoţii şi ramuri, cu atât e mai predispus să nască acel tip de evenimente inexplicabile care hrănesc ulterior miturile acestui sport.

Pentru că, spre deosebire de spectacolele artistice, dar şi de alte sporturi, fotbalul circumscrie un dozaj uimitor între necesitate şi hazard. La rugby, un pachet de înaintare care cântăreşte cu câteva zeci de kilograme în plus nu poate fi oprit în grămadă. La handbal, o detentă superioară, o plutire combinată cu exerciţiul de tras la poartă creează posibilităţi sporite de a transforma şutul în gol. Şi aşa mai departe.

La fotbal însă, nimic nu e obligatoriu sau predeterminat. Sigur, există diferenţe de valoare, clasamentele şi statisticile stau mărturie, palmaresul nu e neglijabil, dar ceea ce vreau să spun este că dimensiunile care definesc fotbalul – a echipei, a mingii, a porţii, a terenului şi a timpului alocat jocului – sunt ingredientele unei reţete cu un gust mereu deschis către neprevăzut.

Fotbalul e un creuzet unde se amestecă, la fel ca într-un experiment asupra timpului, imense aglomerări de ştiinţă cu şanse venite de nicăieri. Predictibilitatea e trimisă la pământ de croşee intraductibile în cuvinte.

Nivelul 3. Mai am un pic. “Ai cam exagerat”, bănuiesc că-ţi zici după ultimele paragrafe. La urma urmei, e vorba doar despre 20 de oameni care aleargă după o minge în vreme ce alţi doi stau de pază. Nimic mai mult.

Corect. Dacă-mi dau o pereche de palme-n oglindă, se poate să mi se întâmple ca în proverbul zen care-ţi place aşa de mult, ştii tu, cel cu nivelul trei, al înţeleptului, pentru care apele redevin ape, câmpiile, câmpii, şi munţii – munţi .

Dar dacă, totuşi, duc ideea până la capăt? Ce-am adunat până aici? Care sunt cele trei niveluri precedente? Accesibilitate, transfer simbolic, dozaj ideal.

Cu ce seamănă această combinaţie, dintre iluzia că înţelegem, bagajul istoric care nu ne aparţine şi apoi, dincolo de ele, perfecţiunea interioară a întregului?

Ce rost are să plimbi mingea? Tu te-ai gândit? De ce să faci schimb cu ceilalţi? Ce sens are să o trimiţi în plasă? De ce să ratezi de atâtea ori pentru eventualitatea improbabilă a unei reuşite? Contează dacă pierzi? Pentru ce să câştigi?

E inutil. Şi cu totul absurd. E atât de inutil şi de absurd, încât cercul se închide, înăuntrul lui se face vid, şi acolo, în miezul nimicului, sensul nu are încotro şi, miraculos, se naşte.

*

Tweet

O echipă mai degrabă imaginată decât reală.

De cealaltă parte, o echipă care, în doar câţiva ani, îşi face uitate propriile decenii de istorie ternă şi reuşeşte ce n-a mai izbândit altcineva din afara Capitalei. O echipă construită pragmatic şi disciplinat, cu rigoare ardelenească şi obiective precise.

O echipă eficientă, mai mult invidiată decât iubită.

“U”-CFR, acesta e numele jocului pe care-l ştim cel mai bine noi, clujenii. E un joc care ne defineşte într-o măsură mult mai serioasă decât o recunoaştem şi o conştientizăm.

De o parte, fantezie şi libertate visată, duse uneori până la fanatism. De cealaltă parte, încrâncenare, ambiţie şi programare, împinse până la cinism şi pierderea auto-ironiei. Idealism versus realism, un soi de iresponsabilitate contra grijii excesive pentru faţadă, acrobaţie fără plasă împotriva ancorării în certitudini contabile.

Cu ce seamănă aceste două modele? Cum putem înţelege mai bine Clujul prin intermediul lor?

“U” şi CFR sunt cele două emisfere ale Clujului mental. “Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”, asta scrie pe tricourile alb-negre. “Onoare muncii grele” este expresia aleasă pentru a defini clubul din Gruia.

Emisfera dreaptă: pasiune. Emisfera stânga: raţiune.

*

O imagine publicitară creată pentru Mercedes e relevantă pentru această separaţie:

Faceţi click pe imagine pentru a vedea detaliile şi textul

*

Care e miza acestei rivalităţi? Puterea. Cele două emisfere cerebrale, aflate în oglindă una faţă de cealaltă (ce misterios!), se luptă pentru a influenţa fiecare dintre alegerile noastre. La fel e şi cu acest oraş unic: cele două mentalităţi, “U” şi CFR, îl fac să fie întreg. Una singură e insuficientă pentru a-l pricepe, iar neîmpăcarea lor influenţează toate deciziile importante. Şi e bine că e aşa.

Există însă (şi) un secret.

Cum comunică între ele emisferele creierului? (Să ducem mai departe analogia anatomică .) Sunt unite de un fascicul de fibre nervoase, denumit corp calos, fără de care n-ar fi posibilă o activitate normală. Nici o judecată nu e doar “de stânga” sau “de dreapta”: între cele două părţi are loc un schimb permanent de informaţii.

În creierul numit Cluj, “corpul calos” e constituit din miile de oameni care îşi dau seama că ambele emisfere, atât “U”, cât şi CFR, sunt necesare şi trebuie ajutate să interacţioneze. Viitorul oraşului se naşte datorită tensiunii lor, datorită acestei diferenţe binevenite.

Un Cluj ingineresc, calculat şi închis la toţi nasturii nu poate respira, la fel cum un Cluj pătimaş şi dispreţuitor la adresa alterităţii riscă să se scufunde în valea dintre Feleac şi Cetăţuie.

*

Tweet

*

Anotimpul ( a no team pool ) – bazin fără echipe

Bărbat ( bur bat ) – o meliţă de belea

Birul ( “bee” rule ) – legea omului harnic

Bitum ( bee tomb ) – mormântul albinei

Contul ( con tool ) – instrumentul puşcăriaşului

Dornic ( door nick ) – crăpatul uşii

Edil ( [ei] deal ) – afacere de categoria A

Fibros ( fee bros ) – tovarăşii cu taxa

Girul ( gee rule ) – domnia gealatului

Hambar ( ham bar ) – local de fraieri

Iubit ( you bit ) – tu ai muşcat

Lipsit ( lip seat ) – loc la margine

Merişor ( merry shore ) – limanul fericit

Nectar ( neck tar ) – smoală pe gât

Prostit ( pro’s tit ) – mârţoaga profesionistului

Robul ( raw bull ) – taur jupuit

Scornit ( score neat ) – bou de succes

Trucat ( true cut ) – decupajul potrivit

Trupeş ( true pash ) – pasiunea reală

Verişor ( very shore ) – adevăratul sprijin

*

Tweet

- “Poţi să-mi faci cunoştinţă cu domnul de lângă tine?”. Alături de vecina mea de masă s-a aşezat o tânără doamnă blondă care mă priveşte roşind. E o seară de vară ploioasă, iar întâlnirea soţiei mele cu foştii colegi de liceu a ajuns în faza în care îşi fac fotografii, grupuri-grupuri. Băutura a estompat inhibiţiile de ne-vedere, măştile au căzut, iar poziţiile sociale diferite au cedat în faţa nostalgiilor comune.

Vecina mea, rămasă şi ea la masă în aşteptarea cuminte a soţului, e încurcată. Nu cred că ştie cum mă cheamă şi parcă-mi cere să o ajut. Nu-s priceput la conversaţia de trecut vremea, aşa că, în tăcerea plictisită care trona de minute bune, am auzit uşor ce-a spus blonda venită la masa noastră. Mă ridic, curios-contrariat.

- Sărutmâna, Mihnea Măruţă mă numesc.

- Bună seara, îmi răspunde “intrusa”, mai sfioasă decât acum câteva secunde, apoi se prezintă la rândul ei. Sunteţi Mihnea Măruţă, cel cu “Surpriza”?

- Da, zic, brusc măgulit de conexiunea cu blogul.

- Îmi cer scuze că am venit aşa, dar am vrut foarte mult să vă cunosc. Am aflat din întâmplare că sunteţi aici. N-am fost în clasă cu soţia dumneavoastră, ci în clasă paralelă. Vă citesc blogul în fiecare săptămână, în weekend, şi apoi caut cam toate cărţile şi filmele despre care scrieţi.

- Mă bucur şi vă mulţumesc...

- Nu, eu vă mulţumesc. Locuiesc în Statele Unite de câţiva ani, în Connecticut, şi de pe blogul dumneavoastră aflu ce mai e prin ţară. Le-am zis şi altor români de acolo despre “Surpriza” lui Mihnea Măruţă, şi acum vă citesc şi ei.

Nu ştiu ce-am mai spus şi ce-am mai bâiguit, uimit de bucurie. La mii de kilometri distanţă, cineva despre care nu ştiam absolut nimic mă citea temeinic şi îmi urma recomandările. Ba mai convinsese şi pe alţii să îmi deschidă blogul.

La puţine minute după aceea am plecat de la petrecere, dar cred că atunci, datorită acelei femei, s-a născut întrebarea la care încerc să răspund în acest text: ce legătură, ce relaţie există între cineva care scrie constant şi cititorii săi necunoscuţi, cei pe care nu i-a întâlnit şi, poate, nu-i va afla niciodată?

*

Din orice punct ai porni în derularea unei idei, te poţi apropia de adevăr. Nu trebuie decât să te laşi purtat de intuiţie, de vocea pe care o auzi când ţi se pare că ai dat de un zid.

Am să-i spun chiar Connecticut tărâmului imaginar unde cel care scrie se întâlneşte cu cititorii săi neştiuţi. Acesta e punctul de la care începem să ne jucăm. I-am dat nume.

*

În general, când scrii şi ai conştiinţa unei viitoare publicări, când scrii ca să arăţi, o faci cu gândul la câţiva oameni care contează, de a căror părere îţi pasă, pe care ţii să-i bucuri, să-i impresionezi, să le atragi atenţia, să-i păstrezi în preajmă. E o dublă satisfacere de orgoliu: o dată, pur şi simplu pentru că arăţi (şi câtă nevoie de atenţie arde într-unul care trăieşte din scris!), iar apoi, fiindcă îţi doreşti ca aceia pentru care, aproape inconştient, scrii, cercul confirmatorilor, să îţi transmită din nou că, da, ai reuşit, you did it again (şi cât combustibil pentru a continua se adună din acest feedback…!).

Dar ei, confirmatorii, cu a căror apreciere te alimentezi, sunt aproape insignifianţi, cantitativ, faţă de mulţimea celor la care ajunge textul tău şi care, cu fireşti excepţii, tac. Pe ei, pe cititorii din Connecticut, lumea nebuloasă pentru care tu contezi fără să ai habar cât, nu-i percepi decât eventual ca număr, într-un inventar de “reveniri”, indiferent dacă eşti autor de cărţi, semnatar de articole sau blogger. Ei cumpără ori clickăie, dar nu-ţi comunică nimic.

Cine sunt ei, tăcuţii? De ce se întorc la tine? Cum îi afectezi? Şi, mai ales, cum te modifică ei pe tine?

Mai ales ei pe tine. Pentru că, foarte-foarte paradoxal , singura variabilă pe care o putem măsura în această relaţie misterioasă este nu influenţa ta, ca emiţător, asupra lor, a cititorilor necunoscuţi, ci invers, modul în care tăcerea lor te poartă într-o direcţie sau alta. Connecticut e teritoriul lor, nu al tău. Puterea, acolo, le aparţine.

Pentru a descoperi cum se manifestă această putere, trebuie să înţelegem ce este scrisul. Şi risc să încerc.

*

Imaginaţi-vă o planetă înconjurată de o pânză subţire, “înţepată” de vârfurile reliefului, îndeajuns de rigidă încât să nu se muleze pe trupul munţilor şi să le rămână acoperiş, dar deopotrivă maleabilă, pentru a coborî şi la altitudini mici. O folie protectoare care îngăduie circulaţia aerului, dar care, totodată, respectă orice avânt pe verticală.

În afara acestei pânze, în spaţiu, se află cei care scriu. Ei nu văd, la început, decât o foaie albă. Aşa arată coala noastră pe exterior, albă şi ameninţătoare. Cei care scriu simt sau au învăţat deja că, dedesubtul suprafeţei vizibile, sunt tot felul de primejdii, îndeosebi prăpăstii, în care pot cădea. Iar ei trebuie să treacă dincolo şi apoi să coboare pe versanţi, în necunoscut, fără nici o asigurare sau garanţie, cât mai adânc, până la poalele ideilor.

Mai ţineţi minte cum, în copilărie, puneaţi o monedă sub o foaie de caiet şi apoi haşuraţi cu creionul deasupra ei? Şi cum apărea, spectaculos, relieful? Şi cum, în afara acelei forme, totul era mâzgăleală inutilă?

Aşa e şi cu scrisul. Numai că sub foaia albă, sub acea pânză rigid-maleabilă pe care trebuie să o depăşeşti, se ascunde teritoriul neexplorat al realului, relieful fascinant şi mortal ale cărui diferenţe de nivel sunt de miliarde de ori mai mari decât cele de pe faţa unei monede haşurate în copilărie. Iar cel care scrie trebuie să găsească locul unde haşura capătă sens şi, mai departe, să descindă către baza ideii în care s-a “înţepat”.

Scrisul e o cartare a întunericului, parapantism fără aterizare, speologie eterică.

Cel care scrie pătrunde cu sufletul şi cu mintea, cu logica de-a stânga şi cu intuiţia de-a dreapta, complet vulnerabil şi expus, într-un ţinut aparent lipsit de viaţă. Ideile nu răsuflă, ca să le poţi detecta după căldură. Le vezi sau nu, apoi le pipăi, te zgârii sau te tai, cazi, îţi rupi oase sau, dimpotrivă, rezişti eroic în timp ce le dibuieşti, înzestrat, în cazul fericit, cu un instinct pentru care n-ai niciun merit.

Şi totuşi: sub foaia albă a celui care urmează să scrie nu sunt doar revelaţii cât munţii, ideile-podiş şi abisurile dintre ele. Acolo e o aglomeraţie a viului. Acolo e setea celor care nu s-au descoperit pe ei înşişi. Acolo e Connecticut.

*

Şi uite cum ajungem aproape de miezul textului. Cum se poate “demonstra” că, pentru cel care scrie, spaţiul ideilor necartate e şi habitatul subtil al cititorilor pe care nu îi va cunoaşte în veci?

Mai risc o dată, şi gata.

De ce răsare o plantă? Cum se face o pâine? Care e motorul unui proiect? Dar temeiul unei revolte? În toate aceste cazuri, răspunsul pare simplu. O plantă apare pentru că o sămânţă pusă în pământ a fost hrănită de apă şi căldură. Pâinea există deoarece un om a frământat făină cu apă şi a adăugat drojdie. Proiectul prinde contur datorită unei voinţe iniţiale, iar revolta se naşte dintr-o nemulţumire.

Greşit. Acestea sunt condiţiile necesare, obligatorii, dar nu şi suficiente. Pe lângă cauza “mecanică”, premergătoare, orice lucru sau fapt are un rost miraculos, care îi dă sens, care îl cheamă dinspre viitor.

Planta există pentru a emana oxigen sau, de ce nu, pentru ca un îndrăgostit să-i rupă într-o zi floarea, copacul creşte, poate, ca un tată să-i agaţe cândva un leagăn de o creangă robustă, pâinea e menită să hrănească pe cineva înfometat, proiectul va răspunde unei cereri abia întrezărite iniţial, iar revolta va exploda pentru a furniza, de pildă, un lider care să impună ordine.

Cauza mecanică e susţinută de o cauză simbolică, o tindere către propriul scop intern, de cele mai multe ori necunoscut. În fiecare lucru sau acţiune se întâlnesc undele impulsului originar, provenind din trecut, cu razele magnetului din viitor care-l atrage către împlinire.

Când scrii pentru a arăta şi altora, cauzele “mecanice” sunt dorinţa de a înţelege lumea, pasiunea pentru idei, visul libertăţii, frica de moarte, al căror catalizator e o consistentă vanitate. Dar cauzele simbolice, luminiţele care te momesc în beznă şi cărora nu le poţi rezista, sunt străinii care te vor citi şi care sunt într-o continuă expediţie de a se descoperi pe ei înşişi, trecând prin tine şi prin alţii, strigând mut după sensul vieţii lor.

Cel care scrie porneşte dinăuntrul său pe urmele ideii, dar reuşeşte să spargă foaia albă doar datorită unui flux irezistibil emis de potenţialii săi cititori necunoscuţi. Aceasta e legătura pe care am căutat-o. Acesta e răspunsul.

They connect, I cut. Ei se conectează, eu trec de foaia albă care le ocroteşte lumea. Cobor muntele. În tărâmul lor, cititorii tac ca nişte îngeri.

*

Tweet

Să disecăm împreună.

1) Prima şi cea mai simplă idee este că utilizarea acestei expresii a devenit o metodă de a obţine un click în plus. Din moment ce nu comunici miezul ştirii încă din titlu, regulile acestei profesii se modifică: jurnalistul îi amână consumatorului întâlnirea cu obiectul dorinţei. Într-o lume aflată în criză de timp, expresia “vezi aici”, multiplicată cu numărul titlurilor în care apare, îi fură viewer-ului cel puţin câteva secunde din viaţă. Nu e mult, dar aici contabilizăm tendinţe, nu cifre.

2) “Vezi”, în loc de “vedeţi”, înseamnă că, indiferent cine eşti, ai fost redus automat la acelaşi nivel de educaţie sau coborât la aceeaşi vârstă cu autorul, cu furnizorul de conţinut, cel care te duce altundeva pentru a-şi atinge obiectivul. Şi, pentru că obiectivul lui (traficul) nu coincide cu al tău (informarea), eşti de două ori desconsiderat: o lipsă de respect iniţială, plus amânarea de care am vorbit la primul punct.

3) Trimiterea în altă parte pentru a afla ceea ce (pare că) te interesează se derulează imperativ. Ţi se cere să muşti o momeală, nu ţi se oferă o alternativă. Informarea nu are loc decât în urma unei amăgiri. Întâlnirea dintre autor şi cititor, prin informaţia care trece de la unul la celălalt, este faza secundă a unui şantaj implicit: “N-ai cum să afli dacă nu procedezi aşa”.

4) Pe lângă acest dispreţ, există şi un nivel superior al inducerii în eroare. “Vezi aici” apare după o relativă înconjurare a temei; când citeşti titlul ţi se spune, în mare, care e evenimentul, dar unul dintre amănunte îţi este ocultat cu pretextul că ar fi cel mai atrăgător. Se creează impresia (falsă) că pasul următor ar fi o lămurire răcoritoare, o lovire drept în ţinta până atunci întrezărită. Diversiunea ca “iluminare”.

5) Şi mai relevant decât verbul “a vedea” folosit la singular, ca tutuire imperativă, se dovedeşte însă celălalt termen al expresiei: “aici”. Căci “aici” se ascunde, sub o aparenţă benignă şi insignifiantă, ruptura de planuri. Citeşti “Vezi aici” şi eşti silit să mergi mai departe. Nu “vezi” nimic şi, mai ales, nu “aici”. “Aici”-ul e, întotdeauna, un “acolo”, altundeva. Semantica unui cuvânt foarte simplu şi precis implodează.

Între locul lui “aici” şi ceea ce promite el, acest cuvânt, se petrece, printr-un click, un drum prin satelit, mediat de neştiute servere. “Aici” devine, cu siguranţă, “non-aici”, oriunde altundeva, dar nu “aici”. Între cele două – promisiunea şi destinaţia – e o distanţă care nu mai are nimic de-a face cu spaţiul, ci, mult mai probabil, cu timpul.

“Vezi aici” anulează ierarhia, respectul, locul, situarea, discernământul, aşezarea, certitudinea. Şi “acolo” nu e nimic din ce te-ai aşteptat “aici” să găseşti. Vezi?

*

Tweet

Se apropie campania pentru alegerile locale şi mă aştept să se discute din nou, inutil, despre erupţie de corupţie, străzi plombate sau asfaltate, “de ce-aţi stat în ultimul mandat” şi licitaţii cu dedicaţii. Or, acesta e trecutul. Noi nu am ajuns din urmă nici măcar fostul prezent al dinamicii urbane, acela în care administratorii înţeleseseră că un oraş trebuie raportat la întreaga planetă, pentru că numai aşa poate începe să emită magnetism.

Singura şansă a unui oraş de a ieşi din condiţia de simplu nod al reţelei este, la fel ca în cazul oamenilor, să aleagă un vis şi să creadă în el. Nimic din ceea ce avem nu este de neglijat ori de dispreţuit. Tot ceea ce avem, de la relief până la clădiri, se poate metamorfoza într-un fragment din viitorul vis.

Acestea sunt visurile mele pentru Cluj. Poate se găseşte vreun candidat care să creadă măcar într-unul dintre ele.

Capitală a filmului. Există TIFF, există Comedy Cluj, avem Facultate de Teatru şi Televiziune, dar şi un proiect care aşteaptă finanţare europeană pentru construirea unui Centru al Industriilor Creative pe dealul Lombului. Aceşti “electroni” aparent haotici trebuie să fie aşezaţi pe o orbită centrată în viziunea municipalităţii. Cum va fi fiind Clujul locul unde producători din toată lumea vin să-şi turneze filmele, pentru că oraşul dispune de infrastructură (hale, ateliere, recuzită), pentru că aici există o cultură a cinemaului, dar şi figuraţie la îndemână? Îl vedeţi? Ar prospera şi absolvenţii de Litere (scenarii şi traduceri), hotelurile şi restaurantele, şi manufacturile, ba chiar şi tabloidele ar avea o pâine de mâncat într-un posibil oraş “glamoros”.

Cartiere artistice. Cum s-ar putea rezolva priveliştea deprimantă a cartierelor comuniste? Bloc lângă bloc, îmbrăcate mai curat odată cu reabilitarea termică, dar la fel de plictisitoare şi de inerte. Un oraş nu poate fi un brand mondial decât dacă acolo există sau se întreprinde ceva ce nu mai are nimeni. Acesta este visul: cum ar fi să transformăm fiecare cartier într-o gigantică expoziţie permanentă, lăsând exteriorul blocurilor pe mâna artiştilor plastici? Mănăşturul să fie, de pildă, arie rezervată pentru grafitti sau pentru arta proletcultistă, Mărăştiul să fie plin de flori sau de faze din desene animate, Grigorescu să întinerească prin scene de dragoste? Un cartier să fie al publicităţii, unul al motivelor folclorice, altul al conceptelor abstracte? Ar renaşte totul? Ar veni oameni din toată lumea să participe, mai întâi, iar ulterior să vadă poveştile care au acoperit cenuşiul de altădată?

Oraşul văzut de sus. O staţie sus, la Observatorul Astronomic din Feleac, o alta în Grădina Botanică, una în Parcul Mare, lângă stadion, apoi pe Cetăţuie şi, punct final, pe dealul Lombului, la studiourile cinematografice. Aşa “văd” un teleferic urban pe deasupra Clujului, care ar oferi o călătorie fantastică: priveşti stelele, cobori între plante exotice, îţi faci o fotografie în tribuna oficială, bei o cafea pe o terasă de lângă Belvedere şi apoi asişti la turnarea unei scene dintr-un viitor film. Între timp, ai văzut şi fotografiat, de la înălţime, diferite părţi ale unui oraş care ştie să-şi pună în valoare atuurile.

Desant multicolor. Cum facem să ne bucurăm că suntem “la poalele Feleacului”? Simplu. Convocăm, într-un weekend, parapantişti din toată ţara, dar şi deţinători de baloane cu aer cald din Europa, să se lanseze deasupra oraşului de sus, de acolo de unde Clujul pare o machetă de arhitect. Să umple cerul de culori şi forme, iar apoi să aterizeze în zona Aeroportului, unde să încingă o sărbătoare dedicată zborului, la care copiii să descopere tot ce înseamnă aripi, plutire şi curaj.

Festivalul “Da, igen”. Românii şi maghiarii din Cluj trăiesc împreună, dar separat. Acesta e adevărul “interetnic”. Prieteniile se leagă preponderent în funcţie de limba maternă, iar sărbătorile sunt fie roş-galben-albastre, fie roş-alb-verzi. Ce ne costă să organizăm un festival folcloric mixt, într-o săptămână de vară, în care centrul oraşului să fie închis? Cu scene, cu dansuri, cu muzică tradiţională, cu pălincă şi palinka, cu slănină şi zsíros kenyér, cu bulz de mămăligă şi paprikas? Dar nu cu standuri separate, ci punând români să servească la mesele ungurilor şi viceversa. Cum ar fi chiar să stăm de vorbă şi să jucăm învârtite când la unii, când la alţii?

Turneul rivalilor. În acelaşi spirit, cum ar fi ca marile rivale “U” şi CFR să organizeze, împreună, dar sub patronajul municipalităţii, un turneu anual de fotbal, înainte de începerea campionatului? La care să invite, pentru început, alte cupluri rivale din ţară, de pildă Steaua-Dinamo şi Poli-UTA, iar mai apoi, şi din Europa: Roma-Lazio, Galata-Fener sau, de ce nu, Barcelona-Real. Dacă tot avem două stadioane la standarde UEFA, de ce să nu profităm pentru a aduce microbişti din toată ţara la o competiţie unică a fair play-ului?

Concursul de visuri. Nimic şi nimeni nu atrage către administraţie creativitatea liceenilor şi a studenţilor din Cluj. Ideile unui om pot fi utopice sau aberante, dar din minţile a zeci de mii de tineri care-şi trăiesc aici dragostea şi entuziasmul se pot naşte continuu viziuni strălucitoare. Ce-ar fi ca Primăria să lanseze, începând din 2012, un concurs anual destinat tuturor şcolilor clujene, indiferent de nivel, la care premiile să fie atât de mari, încât să salveze cele mai surprinzătoare visuri? Abia atunci viitorul ar fi asigurat: când nu programul electoral al unui candidat mediocru sau al unui partid corupt ar domina dezbaterea despre metropolă, ci ideile spectaculoase ale viitorilor săi cetăţeni maturi. Atunci, ei vor şti că nu au dreptul să renunţe la adolescenţii care au fost. Atunci, oraşul va fi viu şi tânăr.

*

Tweet

22 februarie

23 februarie

24 februarie

27 februarie

28 februarie

29 februarie

1 martie

2 martie

5 martie

7 martie

8 martie

9 martie

12 martie

13 martie

14 martie

15 martie

16 martie

Un montaj cu toate imaginile, pe o piesă de Tudor Gheorghe. (Mulţumesc, Luki!)

*

Tweet

Ideea de pornire – care nu era nici pe departe atât de uimitoare precum concluzia la care aveam să ajung – mi-a venit uitându-mă cum îmi cresc fetele. Văzându-le tot mai mari, asistând la transformările lor miraculoase, apoi adăugând puţin context şi raportând acest amestec la evoluţiile unor femei mature pe care le cunosc, am înţeles că noi, bărbaţii, trăim într-o uriaşă minciună, un fel de “orbul găinii” la scară istorică.

Să-i spunem “orbul avansului”. (Iar aici e necesară o paranteză: cititoarele acestui text trebuie să ştie că, în general, bărbaţii, cei maturi şi normali, se evaluează relativ corect ca “sex”, ca “gender” – cum se zice mai nou -, şi nu-şi imaginează că le-ar fi superiori femeilor, luate tot în general: pur şi simplu consideră că există femei foarte deştepte şi femei proaste, harnice şi mai puţin, generoase şi egoiste ş.a.m.d.).

Revin cu o încercare de definiţie: “orbul avansului” este convingerea, de bună seamă greşită, prin care băieţii-mai-apoi-bărbaţi, începând din copilărie sau cel târziu din perioada pubertăţii, se situează pe ei înşişi cam la acelaşi nivel de înţelegere a vieţii cu fetele-mai-apoi-femei de vârsta lor.

E o inerţie pe care bărbaţii n-o confruntă niciodată cu adevărat şi în care femeile îi lasă să se complacă, nu din viclenie, ci pentru că, după cum vom vedea mai departe, nu are foarte mare importanţă. (Un alt motiv, dacă mă gândesc mai bine, este că femeia ştie cât de afectat ar fi orgoliul oricărui bărbat care ar avea această “iluminare”. Aşa că păstrează lucrurile neatinse, de dragul armoniei.)

Care e “avansul”? Şade zilnic în faţa ochilor noştri şi totuşi îl ignorăm. Când sunt mici, băieţii aleargă, ghidează maşinuţe şi elicoptere, împuşcă inamici imaginari, trag, împing, dărâmă, răstoarnă. Între timp, fetele de vârsta lor cresc păpuşi. Ele nu se joacă, ele se pregătesc.

Mai apoi, odată cu dictatura hormonilor, băieţii se bat, vor să transpire, să-şi descarce energia, fac sport, înjură, sunt duri, încep să fumeze, se adună în găşti şi râd de fete. Dar nu e râsul lor. Pentru că, în acelaşi timp, mai sârguincioase, dând impresia că ar fi plictisitoare pentru că îşi văd de treabă, fetele-mai-apoi-femei nu fac decât să descoasă realitatea peste tot pe unde-i prind vreun capăt deşirat, prin explicaţii de la adulţi sau şuşotind între ele: ce înseamnă o relaţie, cum e să te săruţi, hihi, dar să faci dragoste, şi de ce băieţii nu-s preocupaţi de aceste probleme, chiar dacă, oricum, unii dintre ei sunt drăguţi.

Avansul e deja semnificativ. Băieţii au pierdut startul şi abia după ce vor trece de 30 de ani se vor mai apropia – sau vor crede că s-au apropiat – de gradul de conştienţă al fetelor-mai-apoi-femei. Când ei au 10 ani, de fapt au 6, iar ele 12, când ei ajung la 14, sunt doar de 12, şi ele bat spre 18, iar când fac 18, ele au deja 24.

Mental şi mai ales emoţional: despre asta e vorba în avansul femeii. Priceperea, vederea, asimilarea a ceea ce contează, a ceea ce rămâne din viaţă după ce o scuturi bine pe fereastra eternităţii. Şi fata-mai-apoi-femeie are puterea de a nu profita de acest avans decât pentru un ţel comun, aşteptându-şi mereu colegul de clasă, tovarăşul de joacă, prietenul pe care îl ţine de mână, adolescentul cu care face dragoste, tânărul cu care se mută împreună, soţul căruia îi dăruieşte copii, bunicul alături de care visează nepoţi, aşteptându-l continuu să recupereze, să crească, să se coacă, să tot vină din urmă, să asculte glasul subtil al pământului, să vibreze, să vadă departe, să fie atent cu ceilalţi şi cu ea. Să înţeleagă.

De unde îi vine această putere, această ştiinţă, această răbdare? Nici ea nu ştie. Asta ar putea fi compensaţia, contragreutatea, “răzbunarea” inocentă şi nemeritată a bărbaţilor pentru “orbul avansului”.

Femeile sunt deţinătoarele timpului. Acesta e marele secret şi mica revelaţie pe care am avut-o tot gândindu-mă la vălul care ne înconjoară pe noi, fiii, fraţii, iubiţii, soţii, taţii, unchii şi bunicii lor, ai fetelor-mai-apoi-femei.

Timpul nu este nici o a patra dimensiune, cum ne spun fizicienii, nici un tipar transcendental înnăscut, cum a scris un filosof. Timpul este cea mai de preţ comoară a femeii, cu care ea se naşte şi din care ne dăruieşte şi nouă, băieţilor-mai-apoi-bărbaţi.

Îl primim de la mame, când ne nasc, şi numai ele ştiu cum pritocesc nouă luni sperând că timpul fiilor lor nu poate fi altfel decât măreţ şi consistent. După aceea vin fete cu obraji sfioşi şi adaugă ba câte un minut-două, ba, uneori, ore întregi de mărinimie. Căci timpul primit la naştere nu e niciodată suficient şi se mai şi strică dacă nu torni zile proaspete peste el.

Iubitele ni-l transfigurează şi ni-l fac strălucitor. Ne umplu inimile şi buzunarele cu mii de secunde nemuritoare şi ne blindează cu un scut de aparentă veşnicie. Iar noi nu ne gândim deloc că n-au nici ele tot timpul din lume şi am vrea, inconştienţi, ca buzunarele de clipe să nu ni se mai golească şi inimile să ne bată la fel, întotdeauna.

Dar ele au o soluţie şi pentru asta. Simt, cu mult înaintea noastră, că un copil le-ar reface rezervele împuţinate. Şi atunci se petrece un alt miracol: universul lor se divide ca o celulă şi fiecare dintre cele două universuri nou născute are un timp al său, ca la începuturile lumii.

De aceea lumea nu are cum să moară.

Fetele-mai-apoi-femei se pregătesc, aşteaptă, descos realitatea, se fac frumoase şi iubesc pentru că ele şi numai ele cunosc valoarea timpului. Se nasc cu el şi-l percep viu până în unghii şi până la vârful fiecărui fir de păr. Aşa se explică şi că simt când merită să aştepte şi când nu are rost să-l piardă: nu e totuna cui îl dăruiesc. E rostul lor pe lume. Eternul feminin e timpul. Noi suntem doar spaţiul.

*

Am scris acest text ca guestpost pentru blogul Paulei Negrea. Ea mi-a făcut onoarea de a fi unul dintre “domnii bine” pe care i-a invitat să publice, între 1 şi 8 martie, pe ladylook.ro. Mulţumesc, Paula.

*

Tweet

Nimeni nu poate spune cu certitudine dacă toţi au acest obicei şi nici dacă obiectul e purtat permanent (cu excepţia celor trei mese, bineînţeles), însă puţinele relatări vorbesc despre o tăcere ca o ceaţă, cu atât mai stranie cu cât oamenii îşi pun căluşurile din proprie iniţiativă, cu un gest la fel de firesc precum prinderea ceasului la încheietură sau aşezarea ochelarilor pe nas, dimineaţa.

Numele adevărat al oraşului nu e cunoscut şi, poate de aceea, în legende apare drept Căluş (sau Cluş), ca o urmă a mirării pe care vizitatorii o resimt când descoperă de ce e linişte. Uimitoare este şi lipsa oricărui izvor istoric de necontestat privind începuturile tradiţiei locale de a tăcea şi de a consfinţi această hotărâre prin purtarea căluşului.

Un călător care a trecut de multe ori prin oraş, încercând să înţeleagă, scrie că motivul ar fi înclinaţia căluşenilor – le putem spune aşa – de a pune deoparte orice, de la bani la sentimente, de a nu se aventura decât atunci când au eliminat toate riscurile. La un moment dat, crede acel călător, ei ar fi decis, printr-un mecanism colectiv neştiut, să pună deoparte şi cuvintele.

Această ipoteză este contrazisă însă de studiul unor cercetători străini care au petrecut câteva luni în oraşul Căluş, dându-se drept ziarişti sau investitori, nu se ştie sigur. Ei susţin că, dimpotrivă, n-ar fi vorba de vreo chibzuinţă profetică, şi nici de smerenie, ci de o presupusă teamă a căluşenilor că, vorbind, şi-ar strica reputaţia de oameni care tac şi fac.

Din pricina căluşului, din oraş ar fi dispărut şi săruturile. Ajuns acolo însă, un străin nu are cum să mai observe şi acest detaliu, deoarece e strivit de tăcere şi ros de curiozitate. Se mai spune că oraşul este foarte frumos, dar de o frumuseţe atât de rece, legată numai de trecut şi de clădiri, încât un vizitator care ar fi strigat, în piaţa centrală, “Numai un om vesel vă mai poate salva!” ar fi fost luat pe sus şi lăsat liber dincolo de plăcuţa cu dungă roşie de la ieşire.

*

Tweet

Nu ştiu care e soluţia pentru criză sau pentru inflaţie, ce să facem în privinţa ruşilor sau a infractorilor de pe străzi. Tot ce ştiu este că mai întâi trebuie să vă înfuriaţi! Trebuie să spuneţi – “Sunt un om, la naiba! Viaţa mea are valoare!” Vreau să vă ridicaţi, să deschideţi fereastra şi să strigaţi – “Sunt furios ca dracu’ şi nu mai suport!”. Abia apoi vom vedea ce e de făcut cu criza şi cu inflaţia.

“I’m as mad as hell and I’m not gonna take this anymore!”, strigă Howard Beale, iar milioane de telespectatori ies la geamuri şi îşi urlă neîmplinirea la lună, deodată cu el.

Mi-am amintit acest film pentru că protestatarii de bună-credinţă din România trăiesc aceeaşi disperare: nu ştiu ce să mai facă cu vieţile lor. Aşa se explică diversitatea grupurilor şi absenţa liderilor. Manifestaţiile din ultimele zile sunt expresii ale unor destine în căutare haotică de soluţii.

Acesta este primul nivel de înţelegere a situaţiei, incoerenţa.

Următorul este paradoxul. Cum de se strâng laolaltă neo-marxişti cu naţionalişti ortodocşi, tineri şomeri cu pensionari nostalgici, intelectuali subtili cu ultraşi ahtiaţi să se înfrunte cu jandarmii? Ce uneşte aceste categorii?

Nu ura împotriva unui regim sau a unui preşedinte. Dacă era aşa, ar fi ieşit pe străzi şi înainte, şi altădată, sau separat, fiecare cu anturajul său. Traian Băsescu şi guvernul girat de el sunt doar ţintele actuale, nu cauza primară a disperării.

Pentru că ceea ce se întrevede este capul contrarevoluţiei care stă să se nască.

Niciuna dintre categoriile enumerate, nici hipsterii, nici ecologiştii, nici marginalii, nici studenţii, nu protestează în continuarea idealurilor din 1989, ci împotriva lor. Teama de alternativa particulară, respingerea tuturor partidelor, cererea de majorare a pensiilor şi a alocaţiilor, “închideţi mall-uri şi deschideţi fabrici”, ideile anti-bănci şi anti-multinaţionale, “să ne luăm ţara înapoi” – în esenţă, dorinţa ubicuă de a primi protecţie sau măcar un azimut din partea statului – sunt tot atâtea dovezi că, inconştient sau nu, fâşii-fâşii de Românie nu au asimilat, nu înţeleg sau chiar resping libertatea, democraţia şi capitalismul.

Revoluţia din 1989 este pe cale să eşueze la nivel mental pentru că singurul segment care mai crede în idealurile ei sunt “decreţeii”, generaţia care, în debut de maturitate, a primit acel dar excepţional. Prinşi între mai-tinerii care eludează marjele istorice şi bunicii rămaşi fără visuri, “decreţeii” trag încă România după ei, în ciuda României.

Acest paradox deschide calea nivelului trei, cel mai pervers: beneficiarii.

Nu contează zilele petrecute în stradă de manifestanţi, ci secundele în care se aprind luminile camerelor tv. Nu contează prezumţia de sinceritate, ci reflectarea ei “pe sticlă”.

În studiouri nu există obiective naţionale şi nimeni nu dă doi bani pe depăşirea crizei. Controlate din regia de emisie, aceste proteste antiglobalizare vor sfârşi, la fel ca nebunul Howard Beale, prin a folosi tocmai duşmanului lor. Rating-ul e noul totalitarism.

Text apărut în ediţia 25-31 ianuarie a săptămânalului “Kamikaze”. Le mulţumesc pentru această invitaţie.

 *

Tweet