Nimeni nu poate spune cu certitudine dacă toţi au acest obicei şi nici dacă obiectul e purtat permanent (cu excepţia celor trei mese, bineînţeles), însă puţinele relatări vorbesc despre o tăcere ca o ceaţă, cu atât mai stranie cu cât oamenii îşi pun căluşurile din proprie iniţiativă, cu un gest la fel de firesc precum prinderea ceasului la încheietură sau aşezarea ochelarilor pe nas, dimineaţa.

Numele adevărat al oraşului nu e cunoscut şi, poate de aceea, în legende apare drept Căluş (sau Cluş), ca o urmă a mirării pe care vizitatorii o resimt când descoperă de ce e linişte. Uimitoare este şi lipsa oricărui izvor istoric de necontestat privind începuturile tradiţiei locale de a tăcea şi de a consfinţi această hotărâre prin purtarea căluşului.

Un călător care a trecut de multe ori prin oraş, încercând să înţeleagă, scrie că motivul ar fi înclinaţia căluşenilor – le putem spune aşa – de a pune deoparte orice, de la bani la sentimente, de a nu se aventura decât atunci când au eliminat toate riscurile. La un moment dat, crede acel călător, ei ar fi decis, printr-un mecanism colectiv neştiut, să pună deoparte şi cuvintele.

Această ipoteză este contrazisă însă de studiul unor cercetători străini care au petrecut câteva luni în oraşul Căluş, dându-se drept ziarişti sau investitori, nu se ştie sigur. Ei susţin că, dimpotrivă, n-ar fi vorba de vreo chibzuinţă profetică, şi nici de smerenie, ci de o presupusă teamă a căluşenilor că, vorbind, şi-ar strica reputaţia de oameni care tac şi fac.

Din pricina căluşului, din oraş ar fi dispărut şi săruturile. Ajuns acolo însă, un străin nu are cum să mai observe şi acest detaliu, deoarece e strivit de tăcere şi ros de curiozitate. Se mai spune că oraşul este foarte frumos, dar de o frumuseţe atât de rece, legată numai de trecut şi de clădiri, încât un vizitator care ar fi strigat, în piaţa centrală, “Numai un om vesel vă mai poate salva!” ar fi fost luat pe sus şi lăsat liber dincolo de plăcuţa cu dungă roşie de la ieşire.

*

Tweet

Nu ştiu care e soluţia pentru criză sau pentru inflaţie, ce să facem în privinţa ruşilor sau a infractorilor de pe străzi. Tot ce ştiu este că mai întâi trebuie să vă înfuriaţi! Trebuie să spuneţi – “Sunt un om, la naiba! Viaţa mea are valoare!” Vreau să vă ridicaţi, să deschideţi fereastra şi să strigaţi – “Sunt furios ca dracu’ şi nu mai suport!”. Abia apoi vom vedea ce e de făcut cu criza şi cu inflaţia.

“I’m as mad as hell and I’m not gonna take this anymore!”, strigă Howard Beale, iar milioane de telespectatori ies la geamuri şi îşi urlă neîmplinirea la lună, deodată cu el.

Mi-am amintit acest film pentru că protestatarii de bună-credinţă din România trăiesc aceeaşi disperare: nu ştiu ce să mai facă cu vieţile lor. Aşa se explică diversitatea grupurilor şi absenţa liderilor. Manifestaţiile din ultimele zile sunt expresii ale unor destine în căutare haotică de soluţii.

Acesta este primul nivel de înţelegere a situaţiei, incoerenţa.

Următorul este paradoxul. Cum de se strâng laolaltă neo-marxişti cu naţionalişti ortodocşi, tineri şomeri cu pensionari nostalgici, intelectuali subtili cu ultraşi ahtiaţi să se înfrunte cu jandarmii? Ce uneşte aceste categorii?

Nu ura împotriva unui regim sau a unui preşedinte. Dacă era aşa, ar fi ieşit pe străzi şi înainte, şi altădată, sau separat, fiecare cu anturajul său. Traian Băsescu şi guvernul girat de el sunt doar ţintele actuale, nu cauza primară a disperării.

Pentru că ceea ce se întrevede este capul contrarevoluţiei care stă să se nască.

Niciuna dintre categoriile enumerate, nici hipsterii, nici ecologiştii, nici marginalii, nici studenţii, nu protestează în continuarea idealurilor din 1989, ci împotriva lor. Teama de alternativa particulară, respingerea tuturor partidelor, cererea de majorare a pensiilor şi a alocaţiilor, “închideţi mall-uri şi deschideţi fabrici”, ideile anti-bănci şi anti-multinaţionale, “să ne luăm ţara înapoi” – în esenţă, dorinţa ubicuă de a primi protecţie sau măcar un azimut din partea statului – sunt tot atâtea dovezi că, inconştient sau nu, fâşii-fâşii de Românie nu au asimilat, nu înţeleg sau chiar resping libertatea, democraţia şi capitalismul.

Revoluţia din 1989 este pe cale să eşueze la nivel mental pentru că singurul segment care mai crede în idealurile ei sunt “decreţeii”, generaţia care, în debut de maturitate, a primit acel dar excepţional. Prinşi între mai-tinerii care eludează marjele istorice şi bunicii rămaşi fără visuri, “decreţeii” trag încă România după ei, în ciuda României.

Acest paradox deschide calea nivelului trei, cel mai pervers: beneficiarii.

Nu contează zilele petrecute în stradă de manifestanţi, ci secundele în care se aprind luminile camerelor tv. Nu contează prezumţia de sinceritate, ci reflectarea ei “pe sticlă”.

În studiouri nu există obiective naţionale şi nimeni nu dă doi bani pe depăşirea crizei. Controlate din regia de emisie, aceste proteste antiglobalizare vor sfârşi, la fel ca nebunul Howard Beale, prin a folosi tocmai duşmanului lor. Rating-ul e noul totalitarism.

Text apărut în ediţia 25-31 ianuarie a săptămânalului “Kamikaze”. Le mulţumesc pentru această invitaţie.

 *

Tweet

membri de partid demisionând în bloc când purtătorul de servietă al şefului e numit în fruntea unui inspectorat,

hipsteri din agenţii refuzând să semneze spoturi pentru clienţi rămaşi în anii ’80,

ultraşi care boicotează meciurile de fotbal cât timp indolenţii de pe teren câştigă de zeci de ori mai mult decât ei şi nici nu joacă nimic,

ziarişti care-i închid telefonul în nas patronului şi moderatori tv care anunţă în direct că li s-a cerut să deturneze realitatea reală,

ecologişti care mai salvează şi oameni, nu doar copaci şi câini,

activişti care nu mai acceptă finanţare din surse străine cu interese necunoscute,

credincioşi îngăduitori cu ateii şi ignorând toate conspiraţiile indubitabile,

pensionari care se adună în pieţe cu listele medicilor corupţi,

medici care-şi pun singuri diagnosticul temporar “am greşit”,

avocaţi care aleg să tacă decât să declare că negrul e alb,

economişti din bănci care dezvăluie comisioanele încasate de directorii lor în timp ce instituţia nu acordă credite,

funcţionari publici care explică, on the record, cum au fost trucate licitaţii de milioane de euro,

patroni care povestesc în conferinţe de presă că au fost şantajaţi să plătească publicitate,

părinţi care nu le mai cumpără cadouri scumpe profesorilor pentru a-şi transforma copiii în premianţi,

profesori care lasă corigenţi şi repetenţi în ciuda oricărei intervenţii,

studenţi huiduindu-şi “dascălii” care se aşează şi turuie de pe foiţe imemoriale,

muncitori trăgându-şi de mânecă tovarăşii care fac pauze lungi şi dese,

intelectuali criticând nuanţat orice formă de prostie şi muşcând pumnul din gură,

şi, în general,

vreau să văd oameni care îşi riscă poziţia, funcţia, statutul, banii, imaginea, confortul, viitorul, şi atunci când sunt înăuntru, în sistem,

români care sunt curajoşi când încă au ceva de pierdut,

nu doar după ce sunt daţi afară, nu doar când se pierd într-o mulţime eterogenă, nu la bere, nu în tribune, nu pe stradă, nu în general, nu la grămadă, nu la semnal, nu despre orice,

nu numai în disperarea aceea care te ia cu ură şi cu ameţeli,

şi abia atunci, când fiecare va fi încercat, măcar o dată, într-o zi, într-o oră, la o şedinţă, discuţie, emisiune sau întâlnire,

să se respecte pe sine,

să spună adevărul,

să nu mai înghită situaţia,

să nu mai fie un executant inert, un vânător speriat de vânat, o anexă a salariului său,

abia atunci va fi revoluţie în România.

*

*

Tweet

Nu ţi-am mai scris de mult, de foarte mult timp, şi te rog să mă ierţi. Nu-mi amintesc nimic din ce-ţi ceream în copilărie. Ba chiar s-ar putea – acum îmi dau seama – să nu-ţi fi trimis niciodată vreo scrisoare, şi nu ştiu dacă asta e bine sau rău.

Tu poţi împlini orice dorinţă, oricui, şi de aceea îţi scriu. Ne-ai obişnuit cu daruri neobişnuite, peste măsură, şi mi-e teamă că n-ai încotro nici de data asta. Trebuie să ne ajuţi.

Suntem nemulţumiţi, Moşule. Asta e marea problemă. Asta ne chinuie şi ne învrăjbeşte.

Cei sănătoşi sunt nemulţumiţi că nu-s şi fericiţi pe cât ar vrea. Cei săraci sunt nemulţumiţi că nu toată lumea e ca ei, iar cei bogaţi, că nu au destui bani încât să se oprească din a-i înmulţi.

Cei slabi sunt nemulţumiţi că trebuie să se abţină de la mâncare pentru a rămâne slabi. Graşii sunt nemulţumiţi că li se spune adevărul.

Oamenii liberi sunt nemulţumiţi că nu li se spune ce să facă.

Pragmaticii sunt nemulţumiţi că îi dispreţuiesc idealiştii, care sunt nemulţumiţi că pragmaticii nu le asigură confortul material pentru a-şi vedea numai de lumea lor paralelă. Femeile sunt nemulţumite că şefii nu-i tratează ca pe bărbaţi, iar bărbaţii, că femeile nu-i tratează ca pe şefi.

Alegătorii sunt total nemulţumiţi de aleşi, care, la rândul lor, nu mai vor să audă reproşuri cât timp alţii nu-şi asumă răspunderea. ONG-urile sunt dezamăgite de implicarea populaţiei care nu dă doi bani pe interesele lor.

Liber-cugetătorii desconsideră ditamai majoritatea care merge la biserică, adică e proastă, iar credincioşii, majoritatea, i-ar interzice o dată pentru totdeauna pe ăia care gândesc altfel.

Suntem nemulţumiţi, Moşule. Vrem mereu mai mult şi altceva. Nimic nu mai acoperă vidul absorbitor în care se duc darurile tale. Nici jucăriile cele noi, nici mâncarea proaspătă, nici patul cald, nici familia cea dragă.

Până şi scrisoarea asta e una de nemulţumire.

De aceea, Moşule, dacă s-ar putea, te rog să faci altfel. Să nu ne aduci nimic. Să vii cu mulţi saci goi şi să încarci cât poţi din nemulţumirile noastre. Să le duci unde ştii şi să le îngheţi pentru totdeauna.

Să ne mai şi bucurăm, să mai fim şi recunoscători. Să ne ajungă.

Altfel, Moşule, ştiu şi înţeleg că nu vei avea încotro şi, ca oricărui nemulţumit, ne vei lua darul.

Şi iar n-am mai înţelege.

Mulţumesc.

*

Tweet

Politica e o apostazie continuă. Nu vorbesc aici despre excepţii, despre aceia care preferă să facă închisoare pentru ideile lor decât să-şi vândă sufletul. Nu Coposu e norma. El e doar o nostalgie pasageră, urma unei şanse, şansa unei urme.

Norma e acela care, dintr-un om decent, normal, se transformă într-un apostat, printr-un mecanism uimitor pe care nimeni, niciodată, nu va şti să-l descrie decât metaforic, “înconjurându-l”, incapabil să pună degetul pe clipa când are loc declicul. Norma e primarul-tată care plăteşte să i se ridice un soclu de hârtie şi de pixeli, care devine un banner al propriei vanităţi, ca şi cum copiii săi nu mai există, ca şi cum pe el nu l-au crescut tot nişte părinţi cu care ar fi vrut să se identifice. Norma e ziaristul care, vrăjit de efectele cuvântului care nu-i aparţine, vrea mai mult, să fie simultan şi dincoace, şi dincolo de frontiera puterii. Norma e politicianul cu palme transpirate care se ferecă în refuzul realităţii şi care apostaziază într-atât încât nici măcar prietenii, apostaţi ca el, nu şi-i mai apără odată ajunşi la ananghia confruntării cu adevărul.

Norma e soţia care, dintr-o femeie visătoare îndrăgostită de un bărbat ambiţios, îşi pleacă ochii, zi după zi, tot mai mult, în faţa infractorului cu care continuă să facă sex. Norma e secretara, asistenta, “mâna dreaptă” care, decât să se întoarcă în sărăcia familiei de care îi este ruşine, alege să mintă, să înşele pe oricine îi indică şeful, să semneze ce e nevoie, să se curvească. Norma e naşul care se leapădă de fin, conducătorul care se salvează mai întâi pe sine, partenerul de afaceri care te sapă, apropiaţii care rânjesc când te-ngroapă.

Apostazia e o năpârlire interioară. La un moment dat, în urma unui război mental pe care îl pierzi, decizi să treci în tabăra adversă. Cedezi. Te dispreţuieşti pe tine cel de până atunci – ori, în termenii prezentului, ajungi să consideri că vei fi fost un fraier -, te scuturi şi nu mai vrei să auzi de nimeni şi nimic din trecutul tău. Eşti un om nou.

*

Tweet

Pina (2011). Regia: Wim Wenders.

*

Noi, majoritatea, avem cu trupurile noastre o relaţie industrială: le furnizăm materie primă, le curăţăm periodic şi ne aşteptăm să meargă. Nu ni le conştientizăm şi nu ni le cultivăm. Nu ştim să păşim, uităm să rămânem verticali, ne incomodează mâinile. Ne e ruşine. Ne tratăm trupul ca pe o anexă a minţii, o anexă care transmite mesaje doar ca reflexe neprelucrate. E o ignorare cvasi-totală, în care gesturile sunt groteşti, atitudinile – aleatorii, iar poziţiile, pocite.

*

Conştienţa: starea în care simţi fluxul vieţii până în degetele mici de la picioare. Prezenţă în tine însuţi, conectare la toate celulele: gândeşte-te ce faci şi, dincolo de cuplarea minţii cu trupul, încearcă să te înţelegi. Nu lăsa nimic din cauzele interne să se piardă în efecte.

*

Eliberarea de cuvinte. Cât din tine poţi să comunici privind, aşezându-te într-un anume fel, asimilat, mişcând capul, tăcând? Lumea e saturată de vorbe, liniştea se ascunde în aparenţa plictiselii, iar plictiseala, până una-alta, înspăimântă mai tare ca moartea.

*

Chipul cuiva care a fost învăţat să fie conştient de sine domină orice cadru. Nu trebuie să rostească argumente, pentru că ideea e lumina care i-a curăţat ochiul şi acum se întoarce în lumină.

*

Dacă ai şansa de a fi ales de un mentor, de unul dintre acei oameni care nu se mulţumesc niciodată cu răspunsurile altora, şi care te obligă, iubindu-te, să-l urăşti pentru că cere de la tine mai mult decât ceri tu însuţi, într-atât încât devine obositor şi imposibil, dar totuşi de nepărăsit, căci altcineva din tine ştie că el îţi oferă sens, dacă ai această şansă, atunci eşti parte din rarele nuclee care emană acea energie a pământului rotindu-se în jurul propriei axe.

*

Bătrâneţea e suportabilă, mai puţin apăsătoare, ba chiar rodnică, atunci când te ţii bine, cu braţele, cu picioarele, cu unghiile, cu mintea, oricât de greu le-ar mai fi, de ceea ce iubeşti să ştii să faci.

*

Toate acestea le-am trăit datorită unui film care e numai dans, mişcare însămânţată cu ideile unui om care şi-a luat propriul trup în posesie, care îi stăpâneşte demonii, care poate să explice şi în cuvinte ce caută, dar care a ajuns în acel spaţiu de unde controlează direct ochiul privitorului, pentru a fi pregătit să păşească dincolo. Pina.

 *

Tweet

Am încercat să găsesc “rădăcinile” unor idei şi, până la urmă, am dat de un fir roşu pe care l-am numit “Revoluţia biografică”. Asta e ceea ce cred că ni se petrece de când au apărut blogurile şi reţelele “sociale”. Inclusiv mie, dovadă această postare .

Îmi cer scuze că prezentarea e compusă din două părţi, dar primului “cameraman” i s-a umplut cardul. Alte filmuleţe de la evenimentul intitulat “Din On în Off” găsiţi aici.

Iată-mă-s, cu accentul de Cluuuj şi cu emoţiile inevitabile.

*

Tweet

E setea generaţiei Facebook de a folosi cumva libertatea care i s-a dat.

De-a o îndrepta într-o direcţie, de-a-i aşeza un vector, de-a se hrăni din drumul ei intuit. Aceşti oameni tineri au atâta energie creativă, care acum se risipeşte, încât se implică, în disperare, în orice “proiect” sau “acţiune” care le poate aduce zâmbetul acela al oboselii împlinite ori umorile unui război în care să vibreze. În care să conteze că trăiesc.

Dar totul e haotic. Au fost lăsaţi singuri prea devreme, pentru că adulţii de la care aşteptau inspiraţie nu mai ştiu decât de bani. Bani, bani, bani. Iar ei, diferiţi şi dezamăgiţi, s-au săturat de bani. Vor să-şi doneze libertatea şi timpul unor scopuri gratuite: unor jocuri sau unor copii, unor oameni mai trişti ori mai bolnavi decât ei, unor copaci sau unor animale. Unor idei.

Nu-i condamnaţi pe aceia care au ajuns să se regăsească, paradoxal, în teze şi lecturi pe care noi, cei mai în vârstă decât ei, le credeam dispărute din orizontul magnetic. E forma lor de a spune că nu mai vor să audă, mereu şi mereu, despre bani, că vor să depindă de alt criteriu, că viaţa este şi poate fi altfel decât acest şanţ îngust prin care noi i-am învăţat să alerge fără ţintă.

Ei ies pe străzi, şi vor ieşi tot mai mulţi, pentru că noi, “mai-marii decât ei”, nu punem libertatea comună în slujba unei forme de iubire.

Ei se lasă ispitiţi să ceară distrugerea acestei lumi pentru că nimeni nu i-a învăţat să-şi ducă libertatea la următorul nivel. Să o planteze la rădăcina unui vis. În şcoli au văzut blazarea şi trecutul, iar în facultăţi, corupţia şi obedienţa. Mentorii pe care şi-i doreau sunt, pe sub măşti, maeştri ai compromisului ori mici funcţionari înspăimântaţi de sunetul prezumtiv al propriei opinii. Iar spaţiul public e doldora de cei care fac bani.

Nimeni nu i-a învăţat cum se ia libertatea şi se transformă alchimic în curaj. Ei, entuziaştii imaginilor frumoase pe care le schimbă pe internet, nu sunt în stare să aşeze un “Nu” în calea urâtului. Ei amestecă retragerea din realitate cu păstrarea respectului de sine şi, astfel, vrând-nevrând, se întorc la dedublarea bunicilor lor. Pierd puterea.

Şi, pentru că simt că pierd puterea, se agită, vor să distrugă, nu ştiu nici ei ce vor. Iar noi, privind obsedaţi înainte, nu mai pricepem că revolta lor e dragostea pe care nu ştiu cum să şi-o arate.

*

Tweet

Rari sunt cei care rămân acolo, căutători. Sistemele în care intrăm, inevitabil, ne aliniază, ne spun că “nu se poate”, iar impunerile induc teamă. De aceea, şi mai rari sunt aceia care, intraţi în sisteme, reuşesc să se întoarcă la copilăria tuturor secretelor tangibile.

Steve Jobs a fost unul dintre ei. Nu ştiu când şi cum a dat el peste marele secret, că nu îmbătrânim, de fapt, decât la trup. Că nu există ceea ce numim “oameni mari”. Că tragem, chiar şi când nu se vede, către un spaţiu – cât de mic, câteva minute, o seară, un zâmbet – în care să ne mai mirăm că sporii de păpădie se răspândesc când sufli, că fluturii sunt vii ori că poţi doborî cărăbuşi cu palma.

Dar a dat. Şi, de-acolo, de-atunci, trecut de linia aceea invizibilă dintre lumea care s-a orbit singură şi lumea unde totul e la vedere, a reînceput să se joace. Şi muzica a devenit, toată, a fiecăruia, şi obiectele s-au dezbrăcat de salopeta pe care scria “unealtă”, şi, miraculos, la fiecare atingere cu degetul s-a întâmplat ceva minunat, ca în copilărie.

Pe toţi oamenii pune Dumnezeu degetul. O dată, de două ori, de câte ori. Ultima oară, e cel mai mare secret.

*

Tweet

A-ţi câştiga dreptul de a merge pe propriul drum, nu atât în relaţia cu ceilalţi, cât mai ales în urma confruntării cu propriile spaime, te poate duce într-un loc aparent pustiu, unde rareori să ai senzaţia că până la tine răzbat ecouri.

Am învăţat, şi de fiecare dată mi-e greu să spun acest lucru, că oamenilor, majorităţii, le e mult mai simplu să fie conduşi. Că se obişnuiesc prea uşor cu falsa linişte că altcineva ia pentru ei deciziile împovărătoare şi că, de fapt, totul e mult mai sigur când te laşi, când devii rotiţă. Limitele apar limpezi, rutina se îmbracă în responsabilitate şi viaţa pare veşnică.

Dar dacă visezi asiduu că lucrurile pot fi şi altfel, dacă nu renunţi la a te proiecta într-o postură liberă, ai grijă. Pentru că s-ar putea să ţi se-mplinească.

Nouă, celor de la ORA de Cluj, ni s-a împlinit. Suntem o mână de oameni şi ne bucurăm în fiecare dimineaţă când urcăm, pe sub struguri copţi, într-o redacţie unde mâncăm unul din covrigii altuia, ne instalăm reciproc programe de calculator şi apoi râdem că prea ne luăm în serios. Noi ne facem cafeaua, noi spălăm pe jos, noi curăţăm WC-ul.

Ne-am întors, într-un fel, la începuturile acestei meserii. Singura problemă – deja ne-am dat seama de asta – e să reînvăţăm să fim liberi. Pentru că fiecare dintre noi a fost condiţionat să o apuce pe un anume tip de tunel, şi numai pe acela. Acum căutăm să ieşim la suprafaţă. Acolo, sperăm să dăm de singurătăţile dumneavoastră şi să ni le facem surori.

*

Ne puteţi citi, de astăzi, pe OradeCluj.ro. Vă aşteptăm şi vă mulţumim.

Tweet