Nepăstrând proporţiile, stoluri de fluturi antrenează, timp de câteva secunde,
un sentiment uitat prin stomac, ori apărut de niciunde,
angajaţi ocupaţi prin birouri cu multe carouri îşi abandonează rutina sau maşina,
(ca-n Falling Down sau cu energia pe care ţi-o dă James Brown)
cercuri concentrice evadează, presate, către imaginare plaje cu fete nestresate,
ochiul (ce părea definitiv) închis afară înăuntru se deşteaptă,
iar urâtul, măcar pe alocuri, se sparge, puf, pe fiecare treaptă,
cum striveşte copilul bulele unui ambalaj de plastic,
ca pe nişte supape deschise spre fantastic.

Fericirea nu “vine”, a înţeles Iv cel Naiv,
ea nu e vreun cadou alternativ, şi nici nu ţine de genitiv
(a mea, a lui, sau a lor),
ea se caută în prezentul indicativ,
descoperind că ai sau că eşti omul de care ţi-era dor.

Fericirea poate fi casnică, o iluzie de caşcaval elastică,
sau pur şi simplu starea în care te opreşti să-ţi pricepi alergarea,
dar fericit eşti şi atunci când
e chef cu prăjituri şi copii colorând
sau când încerci, şi reuşeşti, să te transpui
în blana unei pisici sau în galbenul de pui.

Iar dacă o simplă poezie face să vibreze lumea virtuală,
vă daţi seama ce putere are o carte de-a ne lua ca din oală.

*

Iar acum interviul, făcut într-o seară, pe net, timp de vreo două ore. Deopotrivă spontan şi profund, definindu-se pe sine în aluzii neaşteptate, IvcelNaiv e un spectacol de talent. Tot ce veţi citi în continuare el a scris pe loc, improvizând în timp ce eu nu făceam decât să aştept versul următor, şi încă unul.

*

M.M.: Îţi propun nu un interviu, ci un joc, în care te rog ca tu să continui, în versuri cu rimă, “provocările” mele.

Iv: Totul cu rimă, zici… Încerc.

M.M.: Despre mine, subiectiv…

- … fanii mă privesc admirativ
unii chiar nu-mi găsesc adjectiv
pentru mine însă e pur şi simplu distractiv
să calc pe muchia unui vers aproximativ

cu mersul ăsta mândru, de beţiv
în ale mele gânduri şi trăiri captiv
şi după toate astea să rămân fictiv

M.M.: Ochii mei prind aditiv…

- …şi devin contemplativ
de golul absolut când n-am motiv
sau de-ntuneric când sînt în paradisul olfactiv
cred că îmi place raiul mai mult ca idee
şi tot aşa mă-ndrăgostesc de o femeie
sufletul meu cred că locuieşte
aproape de cap, aşa că fireşte
sînt mai îndrăgostit de ideea de ea
decât de faptul că e cea mai cea
pe scurt, când văd un film, când iubesc sau strănut
fug cât pot, dar cât pot, de anacolut
ca o pisică urmăresc ghemul lucrurilor
dar numai pentru a găsi logica lor

M.M.: Caut instinctiv…

-… ca un câine osul, un potrivit adjectiv
să găsesc echilibrul între năbădăiosul “narativ”
şi lirismul meu atâta şi atâta de intempestiv
aş fi vrut să am un miros mai bun
să găsesc mai uşor metafora îngropată sub prun
de fapt caut să găsesc calea prin care
să scot din mine un mine mai mare
dar oricât aş încerca să fiu de abil
pot scoate din mine cel mult un copil

M.M.: Practic intensiv…

-… amorul fără prezervativ
între neuroni şi dendrite
să nasc nebănuite
corelaţii pe care natura-mi umană
le-a primit cumva, de undeva, de pomană
să le dau mai departe, să vedeţi şi voi
cum e să fii un tip fictiv care gândeşte cât doi;
căci da – asta mi se reproşează
că hiperanalizez fiecare fază
aşa o fi, dar am noroc
că îmi curg din minte pe foaie în toc
câteodată cu un debit aşa de mare
că-ţi dă atenţia jos din picioare

M.M.: M-aş dori mai coroziv…

-… cu mine însumi când sunt primitiv
şi întreprind acţiuni de care un cimpanzeu
ar fi mândru de la el din muzeu
căci ştiu – poet, fictiv, idealist – pare feeric
dar am uitat să vă zic că sînt un personaj fictiv destul de coleric

M.M.: Visez selectiv…

-… la al lumii portativ
să vă explic – cu cât sînt mai departe
destinaţiile parcă-s mai aparte
îmi fac cu ochiul doar junglele, pinguinii
stelele de mare şi beduinii
şi mai visez la ziua în care oamenii vor lua poezia
de pe raftul cu amnezia
şi o vor muta pe marginea căzii, pe noptieră
pe-un colţ de pat sau la măsuţa de machiaj pe etajeră
pe scurt – la momentul în care vor realiza
că de poezie e nevoie zilnic, da, da

M.M.: Iubesc definitiv…

-… încercarea asumat nereuşită de a fi exhaustiv
dar şi fustele cu pliuri, fără tiv
pe tipul cu nume ciudat – ha ha rogvaiv
şi meciurile real-barcelona. le sînt captiv
îmi place să pregătesc fripturi la grătar
şi salata cu nume de rege – caesar
iubesc mâncarea asiatică
şi partea simpatică
este că-mi place şi mai mult s-o prepar
aşa cum iubesc să mă târguiesc la bazar
dar cel mai mult cred că iubesc starea
în care stau ca un sac de cartofi şi privesc marea

M.M.: Prima parte a interviului, cea mai grea, s-a terminat . În partea a doua (şi ultima), te rog să continui, pentru vremurile de azi, ca într-un “sms” de-al tău, următoarele versuri. Limba noastră-i o comoară…

- … de ce n-o fură, şi o omoară?

M.M.: La un semn, deschisă-i calea şi se-apropie de cort…

- … bunică-miu’ c-un zâmbet larg, fluturând un bilet la pronosport.

M.M.: Din bube, mucegaiuri şi noroi…

-… se nasc cei mai adulaţi eroi.

M.M.: Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală…

-… şi de multe ori nici prea multă şcoală…
dar amândoi o viaţă intimă nasoală
şi ambii curăţă arma zi de zi în poală
şi oricare din ei aş fi tot mi-ar plăcea mirosul ăl de smoală
pe ambii să-i ferească dumnezeu de aţipeală
dacă nu se tratează de patologica sfială.

M.M.: Sunt peştişorul care se strecoară din năvod…

-… sînt capra stearpă hotărâtă să dea rod
sînt oricine altcineva dar nu irod
sînt tot eu, după ce-am căzut din pod
şi care dă pe twitter – am scăpat, oh my god

M.M.: Mulţumesc pentru interviu, creativule Iv…

-… acelaşi tip fictiv, sper că n-am apăsat vreun buton autodistructiv.

 *

La final, poemele mele preferate din volumul “Versez”:

Şi încă un fragment (din romanţa lui tic şi tac):

când mi-e foame e prânz
când mi-e iubire e mânz
când mi-e dor e nor alburiu
când plec la birou mereu e târziu
când copilul care eram îşi flutură eşarfa
el îmi indică zgaibe-n genunchi şi sinus de alfa

*

Tweet

E o nevoie firească: pe de o parte, de a eterniza acea poveste cu mijloace profesioniste şi de anvergură, iar, pe de altă parte, de a pătrunde în conştiinţa publicului mondial într-un mod atrăgător, prin momente de glorie naţională, de pildă, ori prin basme cu care ar rezona orice audienţă.

Marcel Iureş – care a jucat în peste 20 de filme turnate la Hollywood – a mers mai departe. Intrat în cercul select al cinematografiei americane şi având, deci, relaţiile necesare, el a propus Guvernului să i se alăture pentru a îndeplini acest vis. Asta se întâmpla acum câţiva ani.

Din dialogul de mai jos – un fragment din întâlnirea lui Marcel Iureş cu publicul de la TIFF Lounge – veţi afla cum este anihilată o asemenea iniţiativă de îngustimea şi dezinteresul “sistemului”.

Marcel Iureş la TIFF Lounge 2011. Foto: Nicu Cherciu (tiff.ro)

*

(…)

M.M.: Acum trei ani, spuneaţi într-un interviu că intenţionaţi să faceţi lobby pe lângă autorităţi pentru a realiza o afacere, în ideea că aveţi conexiunile necesare să aduceţi în România studiourile Disney, de pildă, sau pe Spielberg. Ce s-a întâmplat cu acel proiect?

- N-a fost niciun proiect. Semnalam o posibilitate. Contextul era unul de suferinţă că România nu are un brand. Se cheltuiesc zeci de milioane de parale pe ideea “să facem un brand al ţării noastre”. Ok. Dădeam şi eu o idee; am şi avut nişte întâlniri cu cineva din Ministerul Culturii. N-a înţeles. Nu e vorba de a înţelege, pentru că e zonă de risc în care autoritatea română, la oricare nivel, e captivă.

M.M.: Cum e privită lumea filmului la acel nivel?

- Prin teodolit. Aţi privit vreodată printr-un teodolit? Ce se vede prin teodolit e ceva miiititel şi foarte departe. E clar, dar e mic. Asta e dimensiunea artei în mentalitatea clasei conducătoare…

M.M.: În ciuda faptului că e singura zonă care aduce României notorietate bună…

- Ce propuneam eu era greşit: o schimbare din interior a percepţiei şi a mentalităţii. Nu contează ce vreau eu. Acum vă bag în filosofie… Dar dacă ar conta că eu fac lucruri extraordinare, că am făcut “Richard al III-lea”, că reprezintă nivelul şcolii româneşti de teatru, de scenografie, de regie, n-ar fi bine, pentru că, automat, m-aş transforma într-un făcător de aşa ceva – o marfă pe care o cumpără statul român. Nu. Eu am nevoie ca statul să stea în spatele meu, mai ales în film. E important ca statul să înţeleagă că există nişte puteri în ţara asta care pot face faţă cu brio oricărei provocări la nivel mondial.

M.M.: Şi statul nu stă în spate…

- Nu stă în spatele nimănui, nici măcar al poporului de multe ori. Accept că statul stă în spatele nostru când scoate pompierii şi jandarmii în pieţele publice. Atunci, da, e vizibil că stă acolo. Dar când e vorba să punem la cale ceva care să ne folosească tuturor, atunci e mai greu. Statul pune întrebări, se scarpină în cap, zice că e greu, “Ce, te pui cu americanii, te pui cu englezii, cu nemţii?”… Cum o să ne luptăm noi cu ăia? Eu trivializez un pic, dar, în mare, despre asta-i vorba.

Pe scurt, aş avea nevoie de statul român pentru un pachet care conţine trei sau patru producţii mari, care pot fi făcute cu oricare din marile culturi din Europa şi de peste ocean, dar cu o garanţie. Pentru că pe pământul ăsta, în cultura noastră, în istoria noastră, sunt poveşti cu valori universale. Cui să mă adresez ca să le fac vizibile şi transmisibile, Fondului Monetar Internaţional? M-am adresat Guvernului României, care n-a înţeles.

M.M.: Ce spuneţi dumneavoastră e că puteţi realiza această conexiune, că puteţi aduce know-how-ul marilor studiouri occidentale…

- N-am nevoie de know-how-ul marilor studiouri, am nevoie de parálele lor.

M.M.: Deci, finanţarea să vină de dincolo…

- Bineînţeles.

M.M.: … şi statul român ce să facă?

- Să acorde garanţii. E foarte simplu, de fapt. Au făcut asta pentru uraniu, pentru zăcămintele de petrol, şi nu se poate face pentru artă? Se poate face, bine-mersi, cu riscuri de o mie de ori mai mici. Marile studiouri pot fi aduse aici pe un pachet de poveşti bine găsit. Cu profituri gigantice, şi de imagine, şi de parale…

M.M.: Şi răspunsul care a fost?

- Răspunsul n-a existat. Se poate face o poveste despre cum nu primeşti niciodată niciun fel de răspuns la niciun fel de întrebare. E un tip de comportament, că de-asta zic de statul român. (…)

*

O parte mult mai amplă din dialogul lui Marcel Iureş cu publicul de la TIFF – în care povesteşte, de pildă, de ce nu vrea să trăiască în America – puteţi citi aici.

*

Tweet

Fragmentul care urmează face parte din întâlnirea lor cu publicul de la TIFF Lounge.

*

M.M.: Cine a avut ideea să vă distribuie în perechea “Cristina şi Paul”? Cum a început povestea acestei campanii?

Ioana Blaj: Am fost chemaţi la un casting, unde ne-am nimerit împreună şi cu Bogdănel, celălalt tip care apare în spoturi. După un prim casting am fost chemaţi la un recall cu Radu Muntean, regizorul spoturilor, şi… am rămas. Ideea în sine nu ştiu a cui a fost, dar am rămas toţi trei, exact cum fusesem la început…

Paul Ipate: Cu alte cuvinte, am ajuns acolo cinstit: am dat probă, n-am intrat pe pile…

Ioana: …şi nu o probă, ci două.

M.M.: Cât munciţi pentru un spot de 30 de secunde? Cât durează filmările?

Paul: Depinde de spot, depinde ce avem de făcut acolo. Există situaţii în care tragem 10-15 duble, dar şi situaţii în care totul e gata din a doua dublă.

Ioana: Dacă ar fi să facem o medie, ar ieşi cam o oră de filmare propriu-zisă pentru un spot de 30 de secunde….

Paul: Ceea ce înseamnă uneori 15 ore de muncă…

(întrebare din public): Care a fost spotul cel mai dificil de filmat?

Paul: Unul în Austria, la schi.

Ioana: A fost foarte periculos, pentru că Paul nu ştia să schieze, iar pantele erau destul de abrupte. Acolo a învăţat să stea în plug. Trebuia să simuleze o căzătură – era chiar spotul în care ne sărutam – şi trebuia să cădem în aşa fel, încât nici să nu ne lovim, nici să nu depăşim semnele puse de echipa de filmare. Ne-am făcut nişte vânătăi care au durat luni de zile….

(tot din public): Cu ce diferă, pentru un actor, abordarea dintr-un spot publicitar?

Ioana: Dorinţa fiecărui actor e să joace în filme şi să facă teatru. Asta nu înseamnă că proiectele mai mici, cum e campania Vodafone, nu ar avea valoare. Au mare valoare, iar aspectul financiar completează unele nevoi. E normal să ne dorim mai mult teatru şi film, şi nu telenovele…

Paul: Mai e ceva, nu doar simplul aspect financiar. Ştim cu toţii că un actor nu poate trăi din teatru. De fapt, principala sursă de venit a unui actor este ori filmul, ori un spot publicitar. Cât despre implicare, e adevărat: una e implicarea dintr-un teatru sau din film, şi alta e la spoturi. Asta nu înseamnă că nu ne facem treaba serios.

M.M.: Ca să înţelegem: un actor nu are decât două variante să câştige decent – telenovele şi reclame? În afară de job-ul principal…

Paul: Acestea sunt principalele activităţi adiacente ale unui actor…

Ioana: …dar spoturile şi telenovelele nu pot fi puse pe acelaşi plan.

Paul: Eu am prieteni care sunt actori şi care, ca să câştige un ban în plus, fac lucruri la care nu m-aş fi aşteptat niciodată…

M.M.: De exemplu?

Paul: De exemplu, am un prieten actor care e şi mecanic auto. Altul e şi stomatolog…

M.M.: Cât e salariul de la teatru al unui actor?

Paul: Variază de la 5 milioane până la circa 18 milioane…

Ioana: Dar 18 milioane, să ne înţelegem, câştigă cei mari…

Paul: Am un prieten foarte bun care a terminat actoria acum 2 ani, s-a angajat la teatrul din Ploieşti şi are un salariu de 5,5 milioane. În mână.

Ioana: Asta în condiţiile în care repetă cel puţin 8 ore pe zi, toată săptămâna. (…)

*

Continuarea discuţiei poate fi citită aici.

Tweet

Aranoa este multiplu câştigător al premiilor Goya (echivalentul Oscarului în Spania): în 1998, a fost considerat cel mai bun regizor debutant (pentru “Familia”), iar în 1999 şi în 2003, cel mai bun regizor (pentru “Barrio”, respectiv “Los lunes al sol”).

Fernando de Aranoa la TIFF Lounge. Foto: Cosmin Ignat (tiff.ro)

În 5 iunie, pe canapeaua de la TIFF Lounge, el a spus că, la Cluj, cu o zi înainte, avusese “cea mai lungă şi cea mai interesantă” conferinţă de presă din viaţa sa, şi asta cu atât mai mult cu cât majoritatea jurnaliştilor prezenţi nu-i văzuseră filmele.

Discuţia noastră s-a purtat prin intermediul translatorului, deci unele nuanţe s-au pierdut. Chiar şi cu acest inconvenient, am descoperit – şi sper că veţi descoperi şi dumneavoastră – un om foarte cald, cu un umor prietenos şi uneori doar sugerat, o personalitate deschisă şi lipsită de aroganţă. S-a bucurat văzând că spectatorii de la Lounge nu numai că-i văzuseră cel puţin un film, dar voiau să afle amănunte.

După finalul întâlnirii cu publicul, am mai rămas de vorbă câteva minute. Mi-a spus, ca pe un soi de profeţie, să ne bucurăm cât mai putem de filmele “noului val” pentru că, în mod normal, în România se va întâmpla ce s-a întâmplat în Spania acum 8-10 ani, când cinemaul de autor a virat spre latura comercială mai ales din cauza presiunii mass-media.

Şi mi-a mai spus despre Javier Bardem că, pentru a juca în “Los lunes al sol”, a renunţat la o propunere foarte bănoasă de la Hollywood, că e un tip cu care îţi tihneşte să stai ore întregi la bere şi că e nedrept ca un om ca el, care vrea să rămână egal cu sine însuşi, normal şi viu, să nu mai poată colinda terasele, în buna tradiţie madrilenă, doar pentru că, din primele minute, se găseşte cineva la o masă vecină care să anunţe paparazzi.

*

M.M.: În filmul “Los lunes al sol” este o scenă din care am dedus că iubiţi fotbalul. Pentru că sunteţi născut la Madrid, trebuie să-mi spuneţi: cu Real sau cu Atletico?

Fernando de Aranoa: Există o singură posibilitate: sunt fan al lui Atletico de Madrid.

M.M.: Cum se împart suporterii născuţi în Madrid?

- Real Madrid e o formaţie foarte cunoscută, probabil cea mai cunoscută din lume. Câştigă toate trofeele, mai puţin când joacă împotriva Barcelonei… Fanii lui Real sunt obişnuiţi cu succesul şi, când echipa pierde, ei suferă foarte mult. Noi, fanii lui Atletico, suntem obişnuiţi ca echipa să piardă şi, de aceea, în puţinele cazuri când câştigă, ne bucurăm cu atât mai mult. Pe scurt, noi preferăm emoţii mai puţine, dar mai intense.

M.M.: Rivalitatea dintre Real şi Atletico e comparabilă cu cea dintre Real şi Barcelona?

- Da, pentru că suntem echipe vecine în Madrid. Şi, când vecinii nu se înţeleg, lucrurile se pot înrăutăţi.

M.M.: Să continuăm cu “Los lunes al sol”, un film în care abordaţi problema şomajului. Pentru că se spune că România de azi seamănă cu Spania de acum 20 de ani, ce greşeli făcute în ţara dumneavoastră credeţi că am putea să evităm?

- Dacă aş şti răspunsul, aş fi ministrul Muncii… Filmul e făcut în 2001. Pe vremea aceea, problema şomajului era foarte gravă. Existase şi înainte, iar în zilele noastre s-a agravat. Sunt întrebat de multe ori dacă aş face filmul la fel, ţinând cont că, atunci, în Spania erau un milion de şomeri, iar acum sunt aproape 5 milioane. Eu spun întotdeauna că, atunci când faci un film, nu-l faci pentru a răspunde unor probleme de conjunctură, ci încerci să te poziţionezi într-un unghi din care povestea să aibă sens şi după mulţi ani.

Sper ca filmul să fie văzut şi peste 50 de ani, după ce eu nu mai sunt. Poate la cinematecă sau pe un canal tv necunoscut, la ora 5 dimineaţa… Sper ca, atunci când o persoană va vedea filmul peste 40-50 de ani, să aibă aceleaşi sentimente şi să înţeleagă acelaşi lucru ca un spectator din zilele noastre.

M.M.: Sunteţi de două-trei zile în România. Continuând acea comparaţie, aţi avut vreo senzaţie de déjà vu cu Spania din trecut?

- Am această senzaţie şi în Spania zilelor noastre, pentru că văd situaţii care s-au mai întâmplat. Aici, în România, am găsit lucruri care-mi sunt familiare, cum ar fi simţul umorului. Asta mi s-a întâmplat şi când am văzut filme româneşti, pe care le simt aproape şi în ceea ce priveşte “codurile” sociale…

M.M.: Bănuiesc că vi s-a spus în aceste zile că filmele dumneavoastră seamănă cu noul cinema românesc…

- Nu mi s-a spus, dar o iau ca pe un compliment…

M.M.: … Am avut acest sentiment mai ales datorită ritmului şi stilului de filmare…

- Cred că înţeleg de ce spuneţi asta. Are legătură cu simţul umorului şi, poate, cu un simţ al demnităţii în faţa înfrângerilor, pe care îl au multe personaje atât din filmele mele, cât şi din cele româneşti. Când am văzut filme româneşti, le-am simţit foarte aproape de inima mea.

Aşa cum s-a întâmplat în Spania, în 1975, şi aici a avut loc o schimbare. În ultimii ani, am călătorit prin America Latină, unde am mulţi prieteni, şi am observat acelaşi lucru. Aceste momente de schimbare sunt foarte interesante din punct de vedere creativ. Lumea are energie şi speranţă, totul e pe cale de a fi descoperit şi inventat. Există multe contraste cu ceea ce a fost înainte şi, deoarece contrastul este o excelentă sursă pentru umor, cinematografiile din aceste ţări sunt foarte vii.

M.M.: Ce filme româneşti aţi văzut?

- În ultimii doi ani am văzut patru sau cinci filme, în total. Sunt cele care au ajuns în Spania, pentru că ştim cu toţii cum funcţionează distribuţia. Îmi imaginez că acelaşi lucru s-a petrecut şi invers, şi că în România au ajuns tot vreo 4-5 pelicule spaniole. Important e că, din diferite motive, toate mi-au plăcut. Mi-aduc aminte perfect de “A fost sau n-a fost?”, care e o mică bijuterie, cu mult umor, şi care, în acelaşi timp, vorbeşte despre lucruri importante. Îmi amintesc de “Moartea domnului Lăzărescu” şi, bineînţeles, de filmul românesc care e cel mai cunoscut în Spania, “4, 3, 2″. Nu seamănă între ele, dar sunt foarte veridice: îmi place cum e spusă povestea şi e o plăcere să vezi actorii lucrând.

M.M.: Aceste filme au mai mult succes în străinătate decât în ţară. Există această problemă şi în cazul cinemaului independent din Spania şi, în particular, al filmelor dumneavoastră?

- Nu ştiu să răspund precis la această întrebare. Ieri m-am întâlnit aici, la TIFF, cu cineva care spunea că filmul spaniol are o imagine foarte bună în străinătate. Eu încercam să-i explic că imaginea pe care o are filmul spaniol, în Spania, nu e la fel de bună, probabil din cauza presei. Nimeni nu e profet în ţara lui. În ce mă priveşte, am avut norocul ca filmele mele să aibă succes atât în străinătate, cât şi în Spania. Cel mai bine primit de public şi de critică a fost “Los lunes al sol”.

Afişul filmului "Los lunes al sol" (Lunea la soare)

(întrebare din public): Există în filmul “Los lunes al sol” personaje inspirate din viaţa reală?

- La începutul filmului pusesem câteva fraze – pe care le-am scos ulterior – în care spuneam că el nu se bazează pe o întâmplare adevărată, ci pe mii de întâmplări adevărate. Sunt multe frânturi de istorii pe care le-am adunat din interviuri cu persoane aflate în şomaj. Când scriam scenariul, exista o situaţie specială în nordul Spaniei, unde un şantier naval era pe punctul de a se închide.

Nouăzeci de oameni care urmau să fie daţi afară s-au închis înăuntru. Am petrecut câteva săptămâni cu ei, ne-au permis să asistăm la şedinţele lor şi, deşi aveam scenariul scris pe jumătate, filmul şi-a găsit adevăratul spirit abia în acea perioadă. Un spirit de luptător, pe care atunci l-am înţeles cu adevărat.

Ca să prezint şi cealaltă faţă a poveştii, în film apare un bărbat mai în vârstă care are dificultăţi în a-şi găsi un serviciu. Noi, scenariştii, am descoperit un mic manual, un îndrumar despre cum să obţii o slujbă, şi acolo apăreau tot felul de sfaturi, cum să minţi în legătură cu vârsta, cum să te îmbraci tinereşte, cum să te prefaci că eşti altcineva. Personajul respectiv face acest lucru, îşi pune un tricou de-al fiului său, îşi vopseşte firele albe… Ceea ce vreau să spun este că un personaj îl creezi din mai multe surse, dintr-un om adevărat, dintr-o carte, din alţi oameni cu care intri în contact… Totul ajută la creionarea lui.

(altă întrebare din public): Tocmai am văzut filmul “Amador” şi am rămas impresionat de maturitatea viziunii şi de calmul cu care se întâmplă lucrurile. Cum aţi obţinut acest ritm foarte cizelat?

- Vă mulţumesc, în primul rând, pentru impresii. În acest film, totul vine de la personajul principal. Acel ritm liniştit de care spuneţi este ritmul protagonistei, felul în care înfruntă situaţiile complicate. Pentru cine nu a văzut filmul, personajul principal, Marcela, este o imigrantă peruană, venită dintr-un sat de munte, care lucrează la Madrid. Oamenii de la munte au acea linişte, acea seninătate de care vorbeaţi. Chiar dacă totul se prăbuşeşte în jur, ea îşi păstrează calmul şi eleganţa. Ea este cea care ne spune povestea; punctul ei de vedere apare în film.

Când lucram cu compozitorul, singurul caz în care muzica se integra perfect în film era atunci când adoptam punctul de vedere al personajului, când muzica ieşea din mintea ei. Când Marcela avea îndoieli şi muzica nu exprima acelaşi lucru, era în afara poveştii, ieşea din film.

Afişul filmului "Amador"

(acelaşi): Cât de mult din acest ritm vă caracterizează pe dumneavoastră?

- Ar fi o greşeală să impun ritmul meu, ca persoană. Este ritmul poveştii, al eroinei, al îndoielilor sale. Protagonista din “Amador” petrece foarte mult timp singură, iar pentru mine a fost o provocare să redau acest ritm în care ea stă atât de mult în spaţii închise, fără să vorbească cu nimeni. Am făcut şi alte filme, care, fără să fie “The Fast and the Furious” , au un ritm mult mai alert. Sunt filme “corale”, cu mulţi actori, mai ample, şi atunci eşti obligat să impui alt ritm.

M.M.: Între cele două, “Los lunes al sol” şi “Amador”, este o legătură evidentă: în amândouă există un personaj în vârstă pe nume Amador, jucat de acelaşi actor: Celso Bugallo. E la fel de trist şi de singur… De ce?

- Eu credeam că nimeni n-o să-şi amintească, dar multă lume şi-a dat seama. Celso Bugallo este un actor care-mi place foarte mult, iar “Los lunes al sol” era primul său film. Când am scris scenariul la “Amador”, l-am avut în minte pe el, iar în timpul filmărilor i-am spus tot aşa, nu pe numele său adevărat. Numele “Amador” nu se mai dă în ziua de astăzi. Când spui “Amador” în Spania, e clar că trebuie să fie vorba de cineva în vârstă…

M.M.: … şi are şi o semnificaţie specială în spaniolă…

- Da, “amador” înseamnă “cineva care iubeşte”. Cred că ceea ce face el cu Marcela este s-o înveţe să iubească.

(întrebare din public): De ce nu aţi intitulat filmul “Marcela”? Amador are o viaţă foarte scurtă în film, iar cel pe care-l vedem noi este Amador pe care-l “trăieşte” Marcela.

- Da, Marcela este personajul principal şi ea are grijă de Amador. Ca să răspund la întrebare, ar trebui să-şi acopere urechile toţi cei care n-au văzut filmul, pentru că răspunsul stă, practic, în ultima replică. (…)

*

M.M.: Toate cele trei filme care vă sunt proiectate la TIFF vorbesc despre singurătate. Fiecare prezintă un fel de a “lucra” cu singurătatea, de a o depăşi…

- Probabil că este prezentă în toate filmele, dar mai ales în “Amador”, unde ambele personaje suferă de singurătate. Poate şi pentru că cei apropiaţi, familia, nu-i bagă în seamă. Şi în “Los lunes al sol” există un personaj singuratic, dar, acolo, ideea principală este că solidaritatea contează şi că grupul reprezintă o putere. (…)

(întrebare din public): Când scrieţi un scenariu, porniţi de la personaje spre poveste sau invers?

- În cazul filmului “Amador”, au fost împreună, personajul cu povestea. Dar ceea ce încerc de fiecare dată este ca, în partea a doua a scenariului, să le dau libertate personajelor, pentru ca filmul să se construiască din perspectiva lor. Intru în mintea lor ca să-mi imaginez cum ar continua ele povestea. Mai ales când alegi finalul, nu trebuie să te gândeşti că ai un final genial şi să îl impui personajelor, ci să-l scrii împreună cu ele. Cred că personajele sunt cele care zămislesc povestea.

Scriitorul Ray Bradbury spunea că povestea e urma pe care personajele o lasă în zăpadă. E o metaforă foarte bună, pentru că, dacă încerci să obligi pe cineva să meargă pe urmele lăsate de altul în zăpadă, va ieşi un mers nenatural, “ortopedic”. Când scriu un scenariu, mă gândesc la personaje, sunt empatic, ţin la ele şi încerc să colaborez cu ele. Mă gândesc că sunt persoane în carne şi oase, pe care le cunosc şi cu care trăiesc în viaţa reală.

Există un fotograf maghiar, Robert Capa, care a făcut câteva portrete foarte emoţionante în războiul civil din Spania. Am citit undeva că, după mulţi ani, aflat la o universitate americană, a fost întrebat ce tehnică folosise pentru a realiza acele portrete. Şi el a răspuns: “E foarte uşor. Trebuie să-i iubeşti mult”. (…)

*

Tweet

Campania e una curajoasă, pentru că, atunci când se ajunge la personalităţi istorice, controversele apar imediat, la fel ca riscul de a aluneca în ridicol sau în naţionalism de proastă calitate. Ce-i drept, iniţiativa APIR vine pe un teren “arat”: nevoia românilor de a se regăsi ca naţie este tot mai acută.

Principalii destinatari ai campaniei sunt copiii şi adolescenţii care-şi iau modele din ficţiunile Hollywood-ului. Şi asta fiindcă ei nu află prea multe despre “Super Eroii” noştri – voievozi, haiduci ori personaje de basm – sau îi consideră neinteresanţi din cauza felului în care sunt prezentaţi în manuale şi în mass-media.

Despre surprizele acestei campanii, care va fi lansată oficial în septembrie, am povestit cu preşedintele APIR, actorul Alin Panc (foto).

*

Fragment din interviu (pe care-l puteţi citi întreg aici):

(…)

M.M.: Dacă ar fi să rezumi, care ar fi conceptul campaniei?

- Hai să ne regăsim şi să ne iubim şi să ne respectăm. Hai să fim mai educaţi.

M.M.: Bătălia despre care vorbim e una pentru cucerirea imaginarului colectiv. Cum crezi că pot lupta personaje istorice din manuale pe care adolescenţii le consideră plictisitoare cu personaje fictive care sunt susţinute de mecanismul global de marketing al Hollywoodului?

- Folosind exact ce îţi oferă pe tavă Hollywood-ul, adus în lumea noastră populară. Simplu şi concis: le facem o imagine mixtă Hollywodiano-Mioritică.

M.M.: Prin ce mijloace?

- Redesenarea imaginii marilor domnitori, redesenarea concretă. Şi desenarea eroilor de basm. Apoi, prin piese muzicale care le vor fi dedicate, clipuri video şi diferite accesorii.

M.M.: Adică marketing având istoria drept “client”?

- Istoria şi basmele.

M.M.: Nu e un risc să amestecaţi domnitori, haiduci, partizani anticomunişti şi personaje din folclor?

- Nu, nicidecum. Fiecare are locul şi faptele lui. Fiecare o să fie promovat separat.

M.M.: Să luăm voievozii, de pildă. Voi nu le repuneţi în discuţie faptele, ci aţi vrea ca destinatarii campaniei să “extragă” doar partea luminoasă a domniei lor.

- Nu ne considerăm docţi sau în măsură să emitem teorii despre ei, doar încercăm să reamintim, exact cum ai spus, lumina lor.

M.M.: Cum v-aţi gândit să ajungeţi în zona de interes a unor liceeni care au iPod, stau pe Youtube şi sunt foarte preocupaţi de look şi de gadgeturi?

- Exact cu ce îi preocupă: facem aplicaţii pentru acele medii. (…)

*

Tweet

Vlad Ivanov. Foto: Evenimentul zilei

Urmează un fragment din transcrierea acelei discuţii şi… o surpriză: din proprie iniţiativă, Vlad Ivanov a reprodus, pentru publicul de la TIFF Lounge, promo-ul pe care l-a făcut pentru serialul spaniol de televiziune “Crematorio”, în care joacă rolul un mafiot rus.

*

(…)

M.M.: Un eveniment mai recent care v-a marcat cariera este că aţi câştigat un casting şi aţi filmat pentru un serial de televiziune în Spania.

- Da, am luat casting-ul acum un an de zile. A fost destul de dificil, pentru că trebuia să vorbesc în rusă şi, în acelaşi timp, în spaniolă cu accent rusesc. Contrar numelui pe care-l port, Vladimir Ivanov, ştiu rusă, dar nu atât de bine; pot să susţin o discuţie elementară. În schimb, cu spaniola cu accent rusesc a fost destul de greu, dar am avut o profesoară drăguţă din Madrid, o rusoaică extrem de volubilă care, într-o săptămână, m-a învăţat ce vocale trebuie să înmoi.

Dacă vreţi să vă exemplific şi să râdeţi puţin, pot s-o fac… Jucam un mafiot rus care vine în Spania, în Costa Alba, şi monopolizează piaţa imobiliară. În final, omoară un om de afaceri spaniol şi preia puterea. Aşa sună calupul de publicitate pe care l-am făcut pentru Canal Plus :

Filmările pentru personajul meu au avut loc în primăvara şi vara trecută, timp de trei luni. A fost o experienţă uluitoare, pentru că am simţit încă o dată ce înseamnă să fii apreciat ca profesionist. Am rămas prieten pe viaţă cu foarte mulţi din echipa de acolo.

M.M.: Serialul se numeşte “Crematorio”, iar personajul dumneavoastră…

- Traian.

M.M.: O coincidenţă...

- Da. Acest serial tv este un început destul de curajos pentru Canal Plus. E prima lor mini-serie artistică. A făcut al doilea rating din Spania, după o mini-serie regizată de Tom Hanks şi de Steven Spielberg.

M.M.: Cât a cântărit câştigarea acelui casting şi plecarea în Spania în decizia dumneavoastră de a deveni freelancer?

- A fost esenţial. Mi-am dat seama că, după ani de zile de stat într-un sistem bugetar, dar mai ales în ultima vreme – după ce am “erupt”, cum spun unii jurnalişti, în filmul românesc -, am avut extrem de multe oportunităţi cărora nu le-am dat viaţă. Şi-atunci am început să mă întreb ce fac dacă acum, când am şi energia necesară, şi am şi oferte, continui să refuz doar pentru că sunt integrat într-un sistem bugetar care nu-mi permite acest lucru… Aşa am hotărât să rup această legătură, pe cale amiabilă, şi am renunţat la statutul de actor angajat al unui teatru. Asta nu înseamnă că nu joc în continuare la Teatrul Naţional. Mă bucur că acest statut de freelancer îmi oferă o mobilitate şi o libertate fantastice. (…)

*

Puteţi citi aici mult mai mult din întâlnirea lui Vlad Ivanov de la TIFF Lounge.

Tweet

Discuţia care urmează redă o mare parte din întâlnirea lui Dragoş Bucur cu publicul de la TIFF Lounge. Am pornit de la filmul menţionat şi am ajuns la condiţia actorului român, la compromisurile pe care e silit să le facă, dar şi la şansele sale de a intra pe pieţele europeană şi americană.

Dragoş Bucur la TIFF Lounge. Foto: Adi Marineci (tiff.ro)

*

M.M.: Cum ai ajuns la casting pentru filmul “The Way Back”?

- În 2002, am avut, aşa, o nebunie – m-am gândit să înfiinţez o agenţie de casting. O perioadă, a fost ok, m-am distrat, agenţia a făcut bani, dar, de la un moment dat, n-a mai funcţionat atât de bine. Mă gândeam – “De ce am eu nevoie de asta?”, până într-o zi, când am primit un e-mail de la Anamaria Marinca, via Doru Cătănescu, un actor din aceeaşi generaţie cu mine. E-mailul era trimis de o directoare de casting destul de cunoscută în America, Linda Todd, şi spunea – “We are looking for East European actors for a big budget movie” (Căutăm actori est-europeni pentru un film cu buget mare – n.M.M.). Aşa ceva tot auzi, America, “big budget movie”, şi-am zis “Ok, hai să-l lăsăm”. Au trecut 5-6 săptămâni şi, într-o zi, am revăzut mailul şi mi-am zis – “Dacă tot am o agenţie de casting, hai să trimit şi eu nişte actori”. Am trimis vreo 8 actori, printre care am pus şi fotografia mea.

M.M.: Cine erau ceilalţi?

- Alexandru Potocean, care a şi jucat în film, Boguţă, Bordeianu, Vasluianu, cred că Mimi (Brănescu – n.M.M.), Papadopol… Prietenii mei. Evident, există găşti şi-n domeniul nostru şi, într-un fel, e firesc: ne ridicăm unii pe alţii. Cert e că am trimis aceste fotografii ca agenţie de casting, nu din partea mea. Am fost chemat la casting la Berlin, am dat proba, am luat-o, şi-atunci mi-am zis – “Uite de ce ai făcut agenţia”.

M.M.: Proba a fost pentru personajul Zoran, pe care îl joci în film?

- Da, proba a fost pentru acest personaj, iar Potoceanu a dat şi el pentru personajul pe care l-a jucat, Tomasz. Proba s-a dat la Berlin, în Ritz Hotel, într-o cameră cel puţin cât cortul ăsta, dar în prezenţa regizorului, ceea ce a contat foarte mult.

M.M.: Ceilalţi pe care i-ai propus au fost chemaţi să dea probă?

- Nu, numai eu şi Potocean.

M.M.: Cum îţi explici?

- Aici e mai mult de discutat. Există actori români care încearcă să “spargă piaţa” americană sau englezească plecând din ţară. Dacă mă-ntrebi pe mine, ăsta e un drum foarte complicat, pentru că, acolo, mergi pe stradă, îl iei pe unul, la întâmplare, îl întrebi ce e şi zice “actor”. Şi există cealaltă variantă, să reuşeşti în ţară şi să se facă un soi de echivalare a meritelor. Casting-urile se fac aşa: există o imagine a personajului, pe care o are regizorul, şi există actorii, câteva mii. Dacă se suprapune imaginea personajului cu imaginea ta, ai noroc. Deci, pe lângă această suprapunere, au contat foarte mult CV-urile. Pentru că Potocean jucase în “4, 3, 2″, care este un film mai mult decât cunoscut, iar eu, la rândul meu, aveam nişte filme care confirmaseră…

M.M.: “Moartea domnului Lăzărescu”, “Boogie”, “Poliţist, adjectiv”…

- Nu, “Poliţistul” a fost după. A fost o mică aventură. Am aflat că am luat rolul pentru “The Way Back” şi ştiam că urmează să încep filmările la “Poliţist, adjectiv”. Am trecut prin nişte nopţi nedormite, pentru că filmările se suprapuneau şi trebuia să aleg între cele două filme. Şi alesesem “Poliţist, adjectiv”. Din fericire, s-au amânat filmările la “The Way Back” şi-am reuşit să le fac pe amândouă. “Poliţistul” s-a filmat cam cu 6 luni înainte, dacă nu mă-nşel.

M.M.: Asta se întâmpla în anul…

- 2008. În noiembrie s-a turnat “Poliţistul”, iar filmările la “The Way Back” le-am început în februarie 2009. Revenind: dacă n-aş fi făcut filmele din România, probabil că fotografia mea ar fi fost pusă deoparte. Asta bănuiesc. Pentru mine aşa au funcţionat lucrurile: am făcut nişte lucruri aici, am avut norocul să apar în filme ca “Marfa şi banii”, “Poliţistul”, “Boogie” ş.a.m.d., şi toate astea au făcut ca acei oameni din afară să se uite puţin mai atent la fotografia mea.

M.M.: Când vine vorba de “The Way Back”, toată lumea laudă, în primul rând, peisajele şi imaginea. Unde aţi filmat?

- Cea mai mare parte a filmărilor au avut loc în Bulgaria – ceea ce pentru mine a fost foarte comod, pentru că în fiecare weekend mă urcam în maşină şi veneam acasă -, prin jurul Sofiei, în decor: mare parte din ce vedeţi în pădure e un decor construit, cu copaci adevăraţi, foarte impresionant. Am mai filmat vreo lună şi ceva în Maroc, iar ultimele două săptămâni, în India. Cam ăsta a fost traseul.

M.M.: Secvenţele din deşert sunt filmate în Maroc?

- Bucata din scenariu care se petrece în deşertul Gobi a fost filmată în Sahara şi prin centrul Marocului, Siberia şi Tibetul au fost filmate în Bulgaria, iar India, în India.

M.M.: Ai avut probleme în deşert din cauza diabetului?

- Eu am ales să nu vorbesc despre boala asta până acum doi ani. Şi am ales să nu vorbesc tocmai din cauză că oamenii se gândesc că poate sunt probleme, poate nu rezişti să filmezi 14 ore… Eu am făcut până acum vreo 15 filme, dintre care numai două, “Marfa şi banii” şi “Furia”, înainte de a avea diabet. Dacă le-am făcut pe toate celelalte având diabet, inclusiv “The Way Back”, unde filmam 16 ore pe zi, este evident că poţi fi actor – şi poţi fi foarte multe altele – având diabet. Cam asta e: nu vreau să fac o paradă din treaba asta.

M.M.: Te-am întrebat mai ales din cauza secvenţelor din deşert…

- Evident că sunt nişte probleme, există nisip, trebuie să-ţi iei glicemia, corpul reacţionează altfel la insulină când e cald, sunt lucruri de care trebuie să ţii cont, dar se poate trăi. Aşa cum poţi trăi cu dureri de măsele sau cu băşici la picioare, poţi trăi şi cu diabetul.

M.M.: Mai am o întrebare, după care voi lăsa publicul: regizorul Peter Weir ţi-a cerut să vorbeşti engleză normal, cu accentul tău, sau ai lucrat la accent?

- Aici e o capcană şi, dacă-mi permiţi să dau sfaturi, o să dau sfatul ăsta. Eu nu sunt un vorbitor de engleză foarte bun. Vorbesc, înţeleg, dar accentul meu este, evident, de est-european get-beget. Majoritatea actorilor care nu sunt englezi sau americani, când se duc la audiţii, încearcă să imite accentul englez sau american. Eu mi-am învăţat textul foarte bine, l-am repetat cu Potocean, acasă… Am ajuns la probă şi-aveam de ales: fie mă chinuiam să imit acel accent englezesc, american, rusesc sau sârbesc, ce era nevoie, fie vorbeam exact aşa cum vorbesc eu şi mă concentram pe felul în care gândeam. În timpul probei, s-a întâmplat de vreo 4-5 ori să mă corecteze – “N-am înţeles ce-ai spus” sau “Mai spune o dată cuvântul ăla”, s-a întâmplat apoi şi-n timpul filmărilor de vreo 7-8 ori, dar probabil că am interpretat mai bine decât toţi ceilalţi care vorbeau engleză mai bine decât mine. Am avut de ales: joc mai bine sau vorbesc engleză mai bine? Şi, de aici, un sfat pe care l-aş da actorilor care se duc să dea probă în altă limbă decât româna – să încerce să interpreteze mai bine, iar accentul, dacă e, bine, dacă nu, iar e bine.

(întrebare din public): Cum a fost să lucrezi cu Peter Weir în comparaţie cu Radu Muntean, de exemplu, sau cu alţi regizori români?

- Eu cu Radu sunt prieten, cu Cornel (Porumboiu – n.M.M.), la fel. Ne cunoaştem foarte bine. Evident că relaţiile sunt diferite pe platoul de filmare. Când stai în faţa unuia care are dublul vârstei tale şi te gândeşti că a fost nominalizat de vreo 5-6 ori la Oscar şi a făcut filmele pe care le-a făcut, din start pleci puţin stresat. Dacă asta se întâmplă mai mult de 3-4 zile, îţi anulează orice şansă de a-ţi ieşi bine rolul. Şi-atunci, după câteva zile de acomodare, am început să mă comport aşa cum mă comport eu pe platoul de filmare. Mie-mi place să cred – şi spun asta fără modestie – că sunt un actor profesionist. Poate nu-s cel mai talentat din lume, dar sunt unul dintre actorii profesionişti buni din ţară. Şi-atunci, dacă faci treaba asta foarte bine pe platou, ceilalţi văd.

Filmările la “The Way Back” au durat vreo 4 luni, dar, după primele 2-3 săptămâni, atitudinea regizorului faţă de mine s-a schimbat. Au fost scene care s-au modificat datorită mie, au fost scene în care regizorul spunea “Uite, Dragoş, aş vrea chestia asta…”; şi, împreună, descopeream scenele respective… Ideea e că, după o anumită perioadă, am ajuns pe picior de egalitate, nu ca experienţă, ci ca şi comunicare. (…)

(tot din public): Ce te-a făcut să alegi “Poliţist, adjectiv” în momentul în care trebuia să decizi între el şi “The Way Back”?

- E o discuţie lungă, dar am să încerc să fiu scurt. Am ales “Poliţistul” după multe nopţi nedormite, repet, şi după multe discuţii, cu Dana (soţia lui – n.M.M.), cu prietenii… În primul rând, aveam foarte mare încredere în Cornel – şi am în continuare – şi, apoi, eu sunt un tip destul de loial. Eram implicat în acest proiect încă de la primele variante ale scenariului, cu vreun an şi jumătate înainte de a-l filma, şi… aşa am simţit. M-am gândit mult, l-am sunat pe Cornel, prima oară i-am zis că nu mă duc, apoi m-am răzgândit… A fost complicat, pentru că mă gândeam, firesc, “îmi închid poarta către piaţa vestică sau refuz ceva ce e gândit de mult?”…

*

M.M.: Ce diferenţe sunt pe platou, din perspectiva actorului, între o producţie de-a noastră şi una străină, cu buget mare? Nu mă refer la onorarii…

- Eu am nişte nemulţumiri faţă de cum se filmează în România. Şi aici nu mă refer la proiectele astea dragi şi apropiate mie, cum sunt “Poliţistul” sau “Boogie”. De cele mai multe ori, până şi la proiectele internaţionale, actorii români stau pe scaune de plastic, la umbra rulotelor actorilor străini. Îţi vine să te dai cu capul de pământ… Sunt foarte puţini actori români care, atunci când intră într-o producţie internaţională, sunt trataţi egal cu cei veniţi din afară, deşi, de multe ori, cei veniţi din afară sunt sub cota alor noştri.

E un lucru care mă înnebuneşte şi chiar încerc să fac anumite lucruri în direcţia asta. În străinătate nu se întâmplă aşa ceva; la “The Way Back”, de pildă, până şi actorii bulgari cu roluri episodice aveau rulotele lor. Bine, ale lor erau ceva mai mici, dar aveau, erau trataţi ca nişte actori. Dincolo de asta, nu sunt mari diferenţe. Echipele de filmare româneşti sunt foarte bune. Diferenţele se văd în altele: unde se găsesc locaţiile, câte zile de filmare ai pentru o secvenţă, unde se face sunetul sau etalonajul ulterior… (…)

M.M.: Ce crezi despre “dilema” actoricească de a juca sau nu în telenovele?

- Ştii cât ia pe o zi de filmare un actor român mai prost cotat, unul care nu e vedetă? I se oferă în jur de 100-150 de euro pe zi. Asta în condiţiile în care, dacă ai noroc, filmezi 10 zile pe an. Dacă ai noroc. Asta înseamnă vreo 1500 de euro într-un an, adică 125 de euro pe lună. Dacă n-ai norocul să fii angajat într-un teatru pe alte 15 milioane, mori de foame. Şi, crede-mă, mori de foame. Producătorul vine la tine şi-ţi spune – “N-am bani, zi mersi că joci, mai am încă zece care-aşteaptă”. Şi tu taci din gură şi joci. Şi-atunci, ce să faci? Aştepţi zece ani după ce-ai terminat facultatea să prinzi un rol sau încerci să faci diverse lucruri în care îţi exerciţi meseria de actor? Până la urmă, asta faci; în nişte condiţii nu atât de bune, ritmul e înnebunitor, totul e pe repede înainte, rezultatul de cele mai multe ori e prost, dar îţi faci meseria şi câştigi nişte bani cu ceea ce ai învăţat. Poţi să-i condamni? Nu poţi. Pentru că stai un an, stai doi ani, şi nu te cheamă nimeni într-un film.

Eu am reuşit să nu joc în telenovele pentru că am făcut alte proiecţele, agenţia de casting, un bar, acum e şcoala de actorie… Nu mă îmbogăţesc din ele, dar îmi permit să refuz lucruri care nu sunt conforme cu idealul meu în actorie. Dar, altfel, n-ai cum. Nu mai vorbesc dacă ai copil. Ok, îţi urmezi visul, vrei să fii cel mai mare actor din România, dar trebuie să duci copilul la grădiniţă: ce faci? Ce faci? Şi apare unul de la vreo casă de producţie şi-ţi zice “- Băi băiete, 200 de euro pe zi, poţi să zici mersi că ţi-i dau…”, şi-atunci îţi vine să…

(întrebare din public): Regizorii n-au reticenţe când e vorba de un actor care a preferat telenovela în locul sacrificiilor pentru film?

- Ba da, dar nu-i corect. Ştii câţi spectatori are un film românesc în perioada asta? Nu face mai mult de 20.000… Şi-atunci de ce să nu iei un actor care a apărut într-o telenovelă? Mai ales că oricum nu-l faci pentru spectatorii din România! Majoritatea regizorilor fac filme pentru că-şi urmează visul sau pentru festivaluri. Cine ştie, la Cannes, că Bordeianu sau Papadopol au jucat într-o telenovelă? Deci, această reticenţă e greşită. Pe de altă parte, la noi regizorul e stăpânul. El hotărăşte, el face casting-ul, nu e ca afară…

(din public): Câte asemenea propuneri ai refuzat?

- Două. Asta era prin 2005. Am primit două propuneri, le-am refuzat şi de-atunci nu mi s-a mai propus.

(întrebare din public): Ai vorbit de actori care, presaţi de circumstanţe, sunt nevoiţi să accepte roluri pentru 150-200 de euro. Pe tine ce te-a motivat să treci de la “The Way Back” la “Naşa”?

- Să ştii că eu sunt foarte mulţumit de “Naşa” asta. Când am citit scenariul, am crezut că n-o să iasă prea bine, recunosc. Dar, unu la mână, filmasem cu Jesús del Cerro, am încredere în el şi mă înţeleg foarte bine cu el pe platou, şi, doi la mână, am fost plătit foarte bine. Da, şi eu trăiesc din actorie! Mai fac mici chestii care-mi asigură perioadele de pauză, dar 80% din banii pe care-i câştig sunt din actorie. Uneori, accepţi proiecte în care nu crezi atât de mult, dacă ai “cârlige” – un regizor bun, un scenariu bun, un partener bun… Dar, repet, eu sunt foarte mulţumit şi cred că trebuia să se întâmple un film ca “Naşa”. E prima oară când văd reţeta asta funcţionând la noi.

(acelaşi spectator): Asta dacă ai o piaţă care cere un asemenea film, dar, la noi, eu zic că mai e loc pentru alte filme până să se facă unul ca “Naşa”…

- Un prieten de-al meu a zis aşa: “Trebuie să se facă pace între regizorii români şi spectatorii români”. Şi eu cred că are dreptate.

M.M.: Despre ce e “Naşa”?

- E o comedioară cu nişte vedete din muzică, au mai adus şi oameni din film, dar, pe bune, a ieşit bine. Te uiţi la el şi râzi. Şi crezi convenţia respectivă; nu e musical, dar e în acea direcţie. Şi sunt câţiva actori acolo, cum e Leonid Doni, care fac roluri bune…

(din public): Dacă ţi-a plăcut atât de mult acest gen de film, de ce nu ai optat pentru un rol mai puternic?

- Crezi că eu mă duc la MediaPro şi zic “Vreau rolul ăsta!”, că bat cu pumnul în masă? N-am statutul ăsta… (râsete în public)

(acelaşi): Dacă auzim asta de la tine, înseamnă că nu putem avea pretenţii nici de la ceilalţi actori…

- Tu despre ce vorbeşti acum? Despre a-şi impune un actor rolul pe care vrea să-l joace? Sau despre a-şi impune un preţ?

(acelaşi): Nu neapărat rolul, cât să daţi un exemplu către ceilalţi actori, să nu accepte roluri doar pentru bani…

- Dacă aş accepta numai rolişoare, cred că ar fi greşit, dar, slavă Domnului, nu stau numai în de-alea… E de făcut alegeri. Ce vrei să spun? Eu, cu banii de pe “Naşa”, mi-am făcut pivniţa la casă…

(altă voce din public): Vreau să te întreb despre stilul cu scene lungi din filmele româneşti. Îmi imaginez că e foarte greu, mai ales când joci în tandem cu altcineva, când aveţi atâtea replici de spus, minute în şir…

- Mie-mi place. Eu sunt format ca actor de teatru. Am început în 1994 la Teatrul “Podul”, la domnul Cătălin Naum, şi până-n 2000, când am făcut “Marfa şi banii”, n-am avut de-a face cu filmul. Am făcut teatru până acum 7 ani, şi-am jucat mult. M-am format în această direcţie, cu repetiţii foarte stricte, cu pauze bine hotărâte, cu replici pe care nu le modifici. Eu mă simt bine în acest tip de filmare. Mie mi-e puţin mai greu să filmez cadrele scurte: reacţie, stop, mută camera. Evident, le faci şi pe-alea, dar, de bine, de rău, în cele lungi intri într-o stare, într-un ritm.

(aceeaşi voce): Dar se întâmplă să mai uiţi câte-un cuvânt sau să uite colegul…

- Mai tragi o dublă, asta e. De exemplu, secvenţa din “Poliţist, adjectiv” cu Ivanov şi cu Ionel Stoica am repetat-o două zile, în timpul filmărilor, şi dup-aia, tot două zile, am filmat numai acea secvenţă, care are, cred, vreo 15 minute. Asta înseamnă vreo 7 minute utile pe zi, ceea ce este cam dublu a ceea ce se filmează în mod normal.

(aceeaşi): Cât de mult contează “chimia” dintre tine şi cel cu care joci într-o astfel de scenă?

- Foarte mult. Mult mai mult decât în celălalt tip de filmare, american. E greu să păcăleşti în acest tip de filmare.

(aceeaşi): Crezi că acest trend care apare acum, cu comedii precum “Ursul” sau “Naşa”, vine dintr-o nevoie a publicului românesc, că există o cerere pentru filme mai uşurele, dar tot cu iz naţional?

- Sigur există o cerere. Şi mai e ceva: orice piaţă ar trebui să-ţi ofere mai multe lucruri. Nu poţi să mănânci caviar în fiecare zi. Să zicem că mă duc azi la restaurant, mănânc ficat de gâscă cu gem de caise, dar, peste câteva zile, poate vreau doi mici… Eu nu condamn diversitatea în producţiile româneşti. Probabil că sunt unii actori, regizori sau producători high-class care vor înjura acest tip de filme; eu nu le înjur, eu cred că sunt necesare şi nu o spun pentru că am jucat în “Naşa”.

*

(întrebare din public): E suficient un rol precum cel din “The Way Back” pentru începutul unei cariere internaţionale?

- Nu e suficient, dar este necesar. E un întreg complex de împrejurări… În primul rând, faptul că eu şi Potocean am jucat în acest film fără a avea agent a fost un mare-mare noroc. Faptul că am făcut acest film şi că am fost în “Shooting Stars” (program susţinut de Festivalul de la Berlin – n.M.M.) m-a ajutat să-mi găsesc un agent. Abia acum am intrat în normalitate pe piaţa străină. Abia acum am acces la casting-urile care se desfăşoară în Londra, cel puţin eu acolo am agentul. Fără un agent acolo, nu ai cum, nu afli, nu te duci. Deci, trebuie să joci într-un film important, trebuie să ai un agent, trebuie să fii talentat, trebuie să fii serios, trebuie să ai ceva bani – dacă nu locuieşti în Londra – ca să poţi călători la casting-uri, trebuie să începi să cunoşti oameni…

M.M.: Londra e un soi de capitală europeană a filmului…

- Da, e nucleul prin care trec toate casting-urile hollywoodiene pentru actori europeni. În general, cam tot ce se întâmplă prin Europa, în materie de film, trece prin Londra.

M.M.: Ce porţi ţi-a deschis programul “Shooting Stars”?

- “Shooting Stars” nu ţine de Festivalul de la Berlin, dar este lipit de el. În fiecare an, organizaţia European Film Promotion propune actori care îndeplinesc anumite criterii, câte unul dintr-o ţară. Din aceşti actori sunt aleşi zece, care ajung la Berlin şi care, timp de cinci zile, sunt periaţi, lustruiţi şi promovaţi: “Uite, ei pot fi vedete”. Tu stai la masă şi directorii de casting şi agenţii se plimbă pe acolo. “- Bună ziua. – Bună ziua. – Ce mai faceţi? – Bine, luaţi un CD. – E bine? – Da, e bine”. Pare neimportant, dar pe mine m-a ajutat foarte mult. După acest moment am intrat în legătură cu un agent german, prin el am făcut un film în Germania, după care, tot prin cineva de la Berlin, din juriu, am ajuns la agentul pe care-l am acum la Londra. Şi tot datorită Berlinului joc acum în serialul tv “Titanic”, care va fi difuzat anul viitor de ITV în Anglia şi de ABC în America… Se leagă, e efectul de domino. Se dărâmă o piesă şi, dacă ai noroc, drumul merge mai departe. (…)

(întrebare din public): Ai pomenit despre “Marfa şi banii” că reprezintă trecerea ta de la teatru la film. Am citit într-unul dintre “AperiTIFF”-uri că îl consideri unul dintre rolurile tale cele mai bune. Povesteşte-ne cum a fost trecerea asta pentru tine, ce-a fost diferit, ce-a fost foarte greu şi cum de ţii minte acest rol ca fiind atât de important…

- În primul rând, e primul. Niciodată nu uiţi prima întâlnire. Am avut foarte multă încredere în Cristi Puiu şi ce spunea el, aia făceam. Noi am avut norocul să fim formaţi de Cristi Puiu. El are un stil de a gândi cinematografic pe care, dacă îl prinzi şi îl de-prinzi, te poţi descurca cu orice alt stil.

M.M.: De ce?

- Are un soi de realism, aşa, cristal. Nu poţi să minţi în filmele lui. De ce spun că e unul dintre cele mai bune roluri ale mele – şi mi-e puţin neplăcut când o spun? Pentru că e singurul film în care nu mă prind descoperit. E singurul. Poate pentru că nu ştiam tehnică de film, poate pentru că aveam foarte mare încredere în regizor, poate pentru că m-am aruncat sută la sută, dar eu, când mă uit la “Marfa şi banii”, nu mă prind minţind. Şi cred că, dacă deprinzi acest lucru în film, dup-aia poţi să te şi prefaci, poţi să joci şi în “Naşa”, în orice. E mai greu dacă începi invers.

Noi, la “Marfa şi banii”, am repetat ca la teatru; fiecare întoarcere de cap era stabilită, cu pauză, cu gând, cu ritm. E greu să descrii acea emoţie. Acum, când termină facultatea, actorii se gândesc că pot face film, dar în ’99 nu visai aşa ceva. Nici nu-ţi trecea prin cap. Şi când, dintr-o dată, ni s-a oferit şansa, a fost aşa: “Fă ce vrei cu mine”. Acum mai strâmbăm din nas, mai comentăm, ne mai dăm cu părerea… (…)

*

Tweet

Interviul care urmează se vrea o parte din aceste acţiuni şi o încercare de a vă aduce mai aproape de figura lui Ioan Petru Culianu, implicit de a-i căuta cărţile.

Ileana Petre este singurul ziarist român care a realizat şi publicat, în serial, o amplă investigaţie despre uciderea lui Culianu. Se întâmpla în 1995, când ea era redactor la “Ziua”. Cel mai greu şi cel mai important: a obţinut de la Poliţia din Chicago toată documentaţia întocmită în dosarul crimei, inclusiv portretul-robot al asasinului. Un exemplu de jurnalism făcut temeinic, într-o vreme când internetul abia pătrundea în România…

Ileana Petre a fost redactor-şef la Realitatea TV (2000-2003), apoi editor general, timp de 6 ani, la Prima TV, iar din 2010 este editor la "Adevărul de Seară"

*

Fragment din interviu (pe care-l puteţi citi integral aici):

(…)

M.M.: Concret, ce documente ţi-a trimis Poliţia din Chicago?

- Am avut toate pistele luate de ei în calcul. 1) Varianta sinuciderii, exclusă ulterior. Nu s-a găsit niciodată arma crimei, aşa cum nu s-a găsit nici ucigaşul. Asasinul a folosit o Beretta, calibrul 25, un pistol mic care intră într-o poşetă de damă. 2) Varianta asigurării de viaţă. Culianu avea o asigurare de viaţă în valoare de 150.000 de dolari. S-a presupus că logodnica sa, Hillary Wiesner, ar fi putut fi interesată de aceşti bani. A fost exclusă şi această variantă. De altfel, fosta lui logodnică şi-a dedicat mult timp din viaţă aflării asasinului. El avea 41 de ani, ea, 27. Era o diferenţă de vârstă destul de mare şi asta i-a făcut pe anchetatori, iniţial, să creadă că ar putea fi vorba de un interes material.

M.M.: Dar am citit că nu ea era beneficiarul asigurării…

- Nici eu nu ştiu cine a luat banii pe asigurare. Aşa s-a spus iniţial, că nu logodnica ar fi fost beneficiara, dar se pare că exista totuşi o clauză care o favoriza. Asta face parte din secretul firmelor de asigurări şi probabil că acest aspect nu va ieşi la iveală decât dacă omul care a încasat banii va recunoaşte acest lucru.

M.M.: Continuă, te rog, cu variantele…

- 3) S-a luat în calcul data asasinatului, 21 mai, zi în care ortodocşii sărbătoresc Sfinţii Constantin şi Elena. Asta e varianta fanatismului religios. Cu puţin timp înainte, lui Culianu îi fusese spartă casa. El s-a plâns unor apropiaţi că i s-au furat nişte dischete. Acei apropiaţi l-au întrebat ce avea pe acele dischete, iar el ar fi răspuns: “Lucruri esenţiale”. Greu de presupus la ce se referea. Puteau fi chestiuni politice, legate de România, sau chestiuni religioase.

M.M.: Nici logodnica lui nu ştia ce conţineau dischetele?

- Se pare că nu. Cei care l-au cunoscut pe Culianu spun că erau mai mulţi oameni într-unul. Cu prietenii era retras şi tăcut, iar la cursuri şi în relaţia cu studenţii săi avea un aer optimist şi dezinvolt. 4) Ultimul său apel telefonic, cu doar două minute înainte de a fi asasinat, a fost în Columbia. Aşa s-a presupus că ar avea de-a face cu un cartel al drogurilor. 5) Varianta homosexualităţii a fost şi ea luată în calcul. S-a presupus că ar fi putut fi o crimă pasională a unui fost partener suficient de gelos, deoarece Culianu urma să se căsătorească cu Hillary Wiesner. 6) O altă variantă a fost cea a unei presupuse conspiraţii a unui cuib de foşti legionari stabiliţi în Chicago. 7) În sfârşit, varianta fostei Securităţi, interesată să-l lichideze pentru că scria articole negative la adresa lui Ion Iliescu şi a regimului de la Bucureşti. Un puzzle, dacă stăm să ne gândim. Toate sunt variante plauzibile, niciuna nu este însă suficient de palpabilă.

M.M.: Varianta KGB nu exista în documentele pe care le-ai primit?

- Se face referire doar la o execuţie “în stil KGB”. Cel care l-a asasinat a fost un profesionist, fără îndoială. L-a aşteptat să se ducă la toaletă, a intrat în cabina alăturată, s-a urcat pe toaletă şi l-a împuşcat în ceafă. Glonţul i-a ieşit prin nară. Criminalul era stângaci. L-a executat chirurgical. Culianu a fost descoperit de un student de-al său la doar câteva secunde după aceea. Sângele nu apucase încă să se prelingă pe pardoseală. (…)

*

Interviul întreg, aici.

Tweet

Foto: Andrei Neamţu. (Click pe imagine pentru a o mări)

Acum, tot pentru caii sălbatici condusese toată noaptea. Spera să prindă, şi a reuşit, imagini cu animalele pregătite pentru sacrificare. Pentru că Dan Curean – regizor, director de imagine şi realizator la TVR Cluj – e pe cale să finalizeze un al doilea documentar, mai amplu, despre caii din Deltă, pe care vrea să-l distribuie şi în cinematografe.

Dan Curean. Foto: ftr.ro

E încercarea lui de a salva acest miracol al naturii, ameninţat de complicitatea involuntară dintre administraţia Rezervaţiei Delta Dunării şi nişte afacerişti care se folosesc de sărăcia localnicilor pentru a exporta carne de cal în Italia. Ambele tabere au interes să prindă caii: administraţia e îngrijorată excesiv de copacii pe care animalele îi rod în Pădurea Letea, iar speculanţii plătesc doar 2-300 de lei pentru un cal prins, pe care, ulterior, îl vând la kilogram.

La fel ca în multe alte cazuri, în loc să fim recunoscători şi să ne protejăm comorile, închidem ochii, indiferenţi, sau nu vedem minunea din cauza câtorva copaci.

Foto: Andrei Neamţu

*

Fragment din interviul cu Dan Curean (pe care îl puteţi citi integral aici):

M.M.: Când ai văzut prima dată caii sălbatici din Deltă?

Dan Curean: Am aflat de subiectul ăsta fiind la o altă filmare. Făceam o serie despre comunităţile etnice mai speciale din România şi am ajuns la Letea, care e un sat de haholi, o comunitate particulară de ucrainieni. Fiind acolo, băiatul gazdei la care stăteam zice: “- Mergem să prindem cai”. “- Ce cai?”. “- Caii sălbatici”. “- Ce cai sălbatici?”. Aşa am aflat povestea. După ’89, când agricultura de stat n-a mai funcţionat, iar satele din Deltă s-au depopulat uşor-uşor, o parte din caii de la vechiul CAP, dar şi cai de la săteni au fost lăsaţi liberi în câmp, fiindcă nimeni nu mai avea la ce să-i folosească.

M.M.: “Fondatorii” hergheliei au fost, deci, cai domestici…

- Evident. Au fost cai domestici, sălbăticiţi. Exact ca în cazul mustangilor sau al cailor Brumby din Australia. Am putea spune că aceşti cai sunt nişte mustangi de România, mustangi de Deltă. Ce este spectaculos e că generaţii de-a rândul s-au născut în sălbăticie. Sunt deja grupuri întregi de cai născuţi în sălbăticie, care “n-au făcut cunoştinţă” cu omul. Şi unde? Într-un mediu în care s-au alimentat şi au trăit total natural, fără intervenţia omului, un mediu închis, cu destul de puţini prădători specifici acelui spaţiu. Acea zonă în care sunt satul Letea şi pădurea Letea e complet înconjurată de ape.

M.M.: Poţi estima câte generaţii au trecut de la “fondatori”?

- Gândeşte-te că în fiecare an se nasc mânji. Dar fenomenul exista şi înainte de ’89. Chiar dacă era agricultură cooperativizată, oamenii îşi lăsau caii liberi în câmp când nu mai lucrau cu ei. Nu se ştie care dintre acei cai au fătat prin câmp, dar existau exemplare sălbăticite şi înainte de ’89. Eu cred că s-a ajuns cam la a 7-a sau a 8-a generaţie.

M.M.: Nu mi-ai spus în ce an s-a produs acea primă întâlnire…

- Se întâmpla acum 5 ani. Aflând absolut întâmplător această poveste – care nu era foarte cunoscută –, mi s-a părut fascinant că, în urma unui cataclism social cum a fost căderea comunismului, animalele lăsate în pace şi-au văzut de treabă şi au revenit la o formă sălbatică, cu o putere de regenerare spectaculoasă. Caii de la Letea trăiesc şi sunt organizaţi în grupuri exact ca în viaţa sălbatică reală…

M.M.: Din câte ştiu, mai există astfel de herghelii şi în alte zone din Deltă…

- Există, da, dar poate nu de mărimea celor de la Letea. Am mai văzut, de exemplu, un grup de vreo 200 de cai pe un grind izolat de pe braţul Sfântu Gheorghe. Tot aşa, în urma aceluiaşi fenomen…

M.M.: La Letea sunt peste 2000 de cai, cum se spune?

- Nu, nici vorbă. E un mit. Când am stat prima dată şi-am umblat să-i filmez, eu am văzut vreo 4-500, să zicem. Cu cei pe care nu i-am văzut, să fie 6-700, pe toate întinderile respective.

M.M.: Între timp, câţi au rămas?

- Vorbim de etape succesive de triere. În primii ani, nu i-a deranjat nimeni, însă iarna 2009-2010 a fost crâncenă. Cred că un sfert dintre cai au murit atunci. Dar, înainte de asta, până pe la începutul anilor 2000, funcţiona ilegal un soi de comerţ cu carne de cal pentru Italia. De aceea populaţia de cai sălbatici era ţinută sub control, fiindcă-i mai luau sătenii. Exportul s-a oprit când s-a sesizat că unele exemplare aveau anemie infecţioasă. Asta a fost a doua şansă a cailor: de atunci n-au mai fost deranjaţi de om şi s-au putut înmulţi.

Foto: Andrei Neamţu

M.M.: Sătenii ce părere au despre cai?

- Marea majoritate nu are treabă cu ei. Cel mult le mai strică un gard, dar acestea sunt cazuri izolate, şi o spun cu toată răspunderea. Caii stau departe de sat, în pădure şi pe câmpuri. În schimb, administraţia Rezervaţiei e supărată fiindcă, iarna, caii se refugiază în pădurea Letea ca să se protejeze de frig şi de vântul foarte puternic. Acolo supravieţuiesc iarna, pentru că mai găsesc iarbă printre copaci. De unde vine tot circul? Administraţia Rezervaţiei spune că grupurile de cai sălbatici distrug pădurea. Într-adevăr, iarna, caii folosesc coaja de copac ca pe un aditiv alimentar – asta e explicaţia pe care am primit-o de la un medic veterinar. Caii rod scoarţa de copac ca pe un medicament împotriva diareei şi ca aport caloric.

M.M.: Ce fel de copaci rod?

- Asta am vrut să zic: ei mânăncă exclusiv scoarţă crudă de plop alb. Plopul nu e o specie protejată. Mai mult, plopul e o specie adusă şi plantată la marginea Pădurii Letea cu ani în urmă, ca să apere nucleul pădurii de vânturi. Pădurea Letea este un habitat protejat nu datorită unor specii rare – pentru că e o pădure obişnuită -, ci pentru că e fixată pe un grind de sare. Din ce-am văzut şi din mărturiile oamenilor care sunt de meserie, caii distrug exclusiv plopul alb, şi doar arborii mai tineri. Specialiştii cu care am vorbit spun că pădurea nu este dezechilibrată. Pădurea are putere de regenerare, e aceeaşi. Dacă acei cai s-ar fi înmulţit mult mai tare, atunci s-ar fi pus problema că ar ameninţa ecosistemul, dar, deocamdată, nu e cazul. Ba, într-un fel, ei fac un fel de selecţie a vlăstarilor. (…)

*

Continuarea interviului, aici.

Secvenţe din viitorul film al lui Dan Curean găsiţi aici, la secţiunea “The Horses”.

Mai multe fotografii realizate de Andrei Neamţu în Deltă, pe blogul său.

*

Tweet

“Sam cel Român” îşi spune americanul fascinat de limba noastră şi de stilul nostru de viaţă. Cartea lui se numeşte “The Complete Insider’s Guide to Romania” (un amplu fragment puteţi citi aici) şi explică, pe înţelesul oricărui vorbitor de engleză, care-i treaba cu românii, de la Dracula la mâncatul de mici, de la cursul valutar la prepararea mămăligii şi de la simplitatea satului până la răspândirea internetului. Văzută prin ochii lui Sam, România e un loc unde e bine să trăieşti; numai românii par să fi uitat.

N-am corectat deloc frazele lui Sam din punct de vedere gramatical. Le-am lăsat întocmai, pentru autenticitatea dialogului nostru (realizat pe messenger). Tot ce am făcut a fost să pun diacritice şi semne de punctuaţie.

*

Fragment din interviu (pe care îl puteţi citi integral aici):

(…)

M.M.: Cum te-ai hotărât să scrii o carte ca un ghid?

- Acum un an, adică în primăvara 2010, am fost la ambasada americană în Bucureşti. Şi am intrat, am ieşit, am intrat din nou, să fac treaba cu ei acolo, ceva cu paşaportul meu. Şi afară era paznici români, adică o echipă specială să apare clădirea din atacuri…

M.M.: Să apere de atacuri…

- Ahh, mersi. Şi când am ieşit, şi când am intrat, am vorbit un pic cu ei, şi unul mi-a zis: “Vai, îmi dau seama că chiar este un ardelean”, după cum vorbesc limba română… Şi am zis, “Nu, omule, de fapt sunt american”. Şi după aia am dat seama, uau, aşa de mult am trăit aici, că şi români cred că sunt un român. Şi am dat seama că am călătorit şi până vest, şi până est, şi în Maramureş, Banatul, Moldova etc, şi cine ştie mai mult despre România decât eu? Cine, care este un străin adică, ştie mai mult despre România? Am călătorit, vorbesc limba, am trăit şi în oraşe mari, şi într-un sat, am dansat hora, am făcut tot ca un cetăţean, dar sunt un american şi pot să explic cum e România…

M.M.: În câţi ani ai ajuns să vorbeşti bine româneşte?

- Doar 10 ani.

M.M.: Deci abia acum zici că ştii bine…

- Nah. Prefer să zic numai că mă descurc.

M.M.: Cu scrisul a fost mai greu?

- Da, că niciodată n-am fost la un curs oficial, cum să scrie româneşte corect…

M.M.: Spune-mi ce locuri din România îţi plac şi de ce.

- Braşov, o bijuterie. Maramureş – e super acolo. Îmi place şi Iaşi, şi Cluj, bineînţeles. Braşov e cel mai frumos oraş în România, dar prea frig la iarnă, bate vântul prea tare.

M.M.: La ţară, pe unde ai fost?

- Am petrecut o săptămână în Ţara Moţilor. Foarte frumos acolo. Şi am trăit într-un sat la Muntiile Băişorii pentru câteva săptămâni, şase sau şapte. Foarte frumos. Şi am un coleg şi părinţii lui trăieşte într-un sat în judeţul Sibiu, cu grădină, o vacă, tot ce îţi trebuie.

M.M.: Cum te descurci, din ce faci bani?

- Acum sunt scriitor, banii vin din cărţi, dar acum un an am lucrat încă o dată pentru guvernul american, prin internet. Vorba de baze de data şi tot aşa, foarte plictisitor.

M.M.: Poţi trăi din vânzarea cărţilor pe care le scrii?

- Nu prea bine, dar mă descurc. Sincer, chiar acuma am semnat nişte contracte cu biblioteci aici, în România, să pun la vânzare cartea mea.

M.M.: Cam câte exemplare s-au vândut din cartea ta?

- Aici în România? Numai 50. Dar în America, prin internet vând cam 60 exemplari fiecare lună în format paperback. Versiunea digitală vând mai bine, că oameni acolo are e-reader-uri, Kindle, iPhone…

M.M.: Am citit pe blogul tău despre experienţe “triste” cu oficiile de turism româneşti. Ce-ai face dacă ai fi ministrul Turismului?

- I-am scris nu ştiu câte emailuri, fără nici un răspuns. Am scris un email către fiecare asocaţie oficială de turism. Şi primarul aici, în Cluj…. ştii tu, cred.

M.M.: Ce le propuneai?

- Să lucrăm împreună, că eu am o grămadă de cititori străini care sunt interesat în România sau a venit deja în România sau cunoaşte oameni în România. Şi împreună putem face treabă, nu? Să promovează România!

M.M.: Şi?

- Şi nimic, că majoritatea nu mi-a dat nici un răspuns, nici un “mulţumesc, dar nu”. Nimic, chiar nimic. Şi am trimis nişte exemplari la ministrul Turismului. Nimic.

M.M.: Avantajul cărţii tale este că e scrisă exact pe mintea turistului occidental, îi spui ce vrea să afle într-un limbaj simplu.

- Exact. Deci hai să lucrăm împreună. Nu e vorba de bani. N-am cerut nici un leu, am vrut numai să lucrăm împreună să promovează România.

M.M.: “Să promovăm”…

- Aşa-i. Promovăm. Din partea ei numai să aude “Am fost la un târg de turism”. Wow, şi ce dacă? Asta nu face nimic.

M.M.: Cum îţi explici că românii îşi văd ţara mult mai prost, mai urât decât o vezi tu?

- Ce să aude şi să vede la televisor şi la radio? Numai lucrurile rele. Şi din asta, oameni aud numai cea ce este rău şi nimic despre cea ce este bun. Ministrul Turismului tot timpul plânge. Şi dacă ea nu are nimic să spune bun despre România, cine o face? Numai eu…

(…)

Tweet