Ea e Judi Donaghy, cântăreaţă de jazz şi profesoară de canto, şefa departamentului Voce de la Colegiul de muzică McNally Smith (statul Minnesota). Pe el îl ştiţi. Cu el vă puteţi juca aici.

*

Tweet

Asta scrie pe site-ul casei de discuri new-yorkeze Tzadik, a faimosului jazzman John Zorn, unde Maria Răducanu şi-a lansat în această toamnă primul album american – “Ziori”, care conţine 11 piese cântate în româneşte.

Se întâmpla în octombrie, iar de atunci încoace, ea a trăit un moment şi mai fericit, poate cel mai fericit: a născut o fetiţă, a doua, după 18 ani de când devenise mamă pentru prima oară. Fetiţa are doar trei săptămâni şi, cum e firesc, mama ei nu s-ar desprinde de ea. Am reuşit, totuşi, să stăm de vorbă în ajunul Ajunului, după ce, în seara precedentă, Maria Răducanu cântase în clubul clujean Origine. Pentru toate aceste motive şi mai ales pentru starea pe care o transmite vocea ei, mi-am dorit un interviu din care să rămânem nu cu informaţii, ci cu sentimente.

Foto: myspace.com/mariaraducanu

*

Un fragment din interviul pe care îl puteţi citi integral aici:

(…)

M.M.: Cântaţi în foarte multe limbi. Cum simţiţi limba română faţă de celelalte?

- E limba sângelui meu şi n-am cum s-o simt decât extrem de intim. Am ajuns să cânt în foarte multe limbi nu dintr-o dorinţă de a prinde diverse trenuri internaţionale, ci pentru că, la un moment dat, s-a rupt o legătură intimă între mine şi cuvintele folosite zilnic sau compoziţiile care aveau texte proprii. Nu prea mai cred, nu prea mă mai regăsesc în exprimarea prin cuvinte, în limba română, acum. Şi pentru că nu mai cred în asta, am ajuns să cânt în alte limbi, dar pentru mine nu sunt limbi străine, ci onomatopee. Eu nu cânt cu cuvinte…

M.M.: Cântaţi cu culori?

- Cânt cu sunete, pur şi simplu. Nu cânt cu cuvinte, nu cânt cu informaţia pe care o dau cuvintele…

M.M.: Şi dacă ar fi să faceţi o paletă, nu neapărat cromatică?

- În niciun caz nu există informaţie. Poate tocmai de aceea muzica este atât de puternică: pentru că în tot ce trăim, şi dincolo de ceea ce trăim, atingem cumva, cu mici antene, lumi paralele; ştim că există alte feluri de a simţi şi de a trăi. Muzica nu mai are nevoie de informaţie, nu mai are nevoie de nimic. Nu ştii ce se întâmplă. E un fel de vid. Nu e un vid, e un mare plin acolo, numai că, lipsind informaţia, în muzică ajungi să nu mai poţi vorbi despre. Aşa cum eu nu pot să fac un tablou folosind culorile pe care le am în minte când cânt.

M.M.: Aseară, ascultându-vă, am avut senzaţia că vocea dumneavoastră e ca un animal fantastic, pe care îl controlaţi în majoritatea timpului, dar care ar fi foarte periculos dacă l-aţi scăpa de sub control. El e bine dresat acum, dar, la fel ca aisbergul, ascunde o parte mult mai mare…

- Cu siguranţă, şi de aceea îmi doresc să trăiesc mult, să mai scot la iveală câte ceva din ce face animalul ăsta. Aveţi dreptate, e o mare doză de neexplorat. Dar, cu riscul de a-mi face deservicii, trebuie să vă spun că există concerte bune şi concerte proaste…

M.M.: N-aveţi nevoie şi de un anumit public ca să iasă bine? Să fie linişte în sală…

- Nu, nu. Publicul e întotdeauna minunat şi vă jur că nu spun un clişeu. Publicul vine să primească…

M.M.: Nu vă deranjează că trec chelnerii printre mese, că se mai aude un râset?

- Ideea e alta: atunci când ai început să cânţi şi eşti acolo, nu se mai mişcă nimeni în sală. Deci, dacă, cumva, chelnerul trece, sau dacă râde cineva, înseamnă că ceva se întâmplă cu ceea ce faci… Oricât am crede noi că putem calcula sau controla o cântare, sunt două tabere care au moduri de manifestare destul de asemănătoare, de fapt, şi chiar şi arme destul de asemănătoare.

Dincolo de tot ce putem noi controla sau descrie, ca public şi ca artişti, există miracolul întâlnirii şi al frumuseţii, care se poate întâmpla, sau nu, la acea cântare. Şi care nu ţine, până la urmă, de aproape nimic. Atunci când e bine şi frumos, chiar nu ştii să spui de ce… Atunci nu mai e loc de minciună, şi eşti foarte fericit tu, cel de pe scenă, şi e foarte fericit şi omul din sală…

Când chelnerul trece, e vina ta. Când cineva râde, iar tu nu cânţi o piesă umoristică, e vina ta. Unii colegi de-ai mei din jazz, dacă nu avem succes, spun ceva de genul “- Ce public incult, iar noi, ce subtilităţi am pregătit…”. Nici vorbă. Din fericire, suntem şi altceva decât acele fiinţe care vin de-acasă cu aşteptări, frici, complexe, snobisme… Suntem şi altceva – mai frumos, mai bun, mai curat, mai luminos. Mai liber… Şi acel ceva îl face pe chelner să nu aibă curajul să treacă printre mese, chiar dacă are de luat o comandă de câteva milioane…

Eu am cântat şi cânt în diverse medii, iar cel mai ne-provocator mi se pare să cânt într-un mediu în care sunt sigură că o fac pentru oameni care mă înţeleg. Nu. E provocator să cânţi pe stradă, e provocator să cânţi în metrou, într-o cârciumă de mâna a şaptea din Ferentari… Pe oameni nu-i face să tacă decât respectul înfricoşat că “omul ăsta nu te minte”…

(…)

*

Ascultaţi două piese de pe albumul “Ziori”, prelucrări ale unor teme folclorice din Oaş:

*

Tweet

Hendrix: Îmi place să-i relaxez pe oameni, pentru că oricum sunt prea multe cântece “grele” în vremurile astea. Muzica devine prea “apăsătoare” (heavy), chiar până la stadiul în care e insuportabilă…

*

E un fragment din scurtul interviu dat publicităţii de cotidianul britanic “The Telegraph” la împlinirea a 40 de ani de la moartea lui Jimi Hendrix (18 septembrie 1970). Ziarul susţine că acesta ar fi fost ultimul interviu cunoscut pe care l-a dat Hendrix, cu o săptămână înainte de a se sufoca din cauza unei supradoze.

*

Hendrix e comemorat la Londra printr-o expoziţie deschisă în “singurul loc pe care l-a numit acasă” – un apartament din centrul metropolei, care îi aparţinuse şi compozitorului Georg Friedrich Händel, cu mai bine de 200 de ani înainte.

James Marshall Hendrix era un necunoscut chiar şi în ţara sa natală, Statele Unite, când, în septembrie 1966, ateriza la Londra, unde avea să locuiască până la moartea sa prematură (nu împlinise 28 de ani). Într-un articol excelent, reconstituire a celor 4 ani în care Jimi a marcat muzica secolului XX, jurnalistul Ed Vulliamy citează, printre alţii, două persoane esenţiale în destinul muzicianului.

Kathy Etchingham, singura femeie pe care Hendrix a iubit-o:

- “De multe ori, când era pe scenă, oamenii îl vedeau pe Jimi uimitor de serios şi de concentrat. Şi, dintr-o dată, pe faţă îi apărea un surâs, fără vreun motiv vizibil. Câteodată, când eram în casa din Brook Street, repeta o secvenţă la chitară ore întregi, până îi ieşea. Atunci, pe chip i se ivea un zâmbet larg sau îşi lăsa capul pe spate şi râdea…”

- “Cele mai bune momente ale lui Jimi au fost când celebritatea n-a stat în calea muzicii sale, iar cele mai proaste, când faima l-a copleşit, iar oameni care nu-l cunoşteau mai deloc i-au devenit brusc cei mai buni prieteni.”

- “Jimi a murit pentru că lucrurile simple au devenit complicate. Orfan de mamă şi cu un tată alcoolic, el a murit pentru că a rămas în acel apartament din Notting Hill cu o persoană total străină, care i-a dat o groază de somnifere fără să-i spună cât erau de puternice. Asta a fost, pe cât de banal, pe atât de complicat.”

Roger Mayer, inginerul care a creat “sunetul” caracteristic lui Hendrix:

- “Dacă arunci o piatră în lac, nu ai cum să prezici undele pe care le va naşte – depinde cum arunci piatra, depinde de vânt… Tehnologia digitală creează falsa prezumţie că poţi prezice acele valuri, însă eu şi Jimi căutam întotdeauna semnalele de avertizare. Când aude o repetiţie, creierul ştie că aceea nu mai este muzică, iar ceea ce percepi când îl asculţi pe Hendrix este muzică pură…”

*

Tweet

Prima pe care vreau s-o ascultaţi e Mihaela Pâţan, solista trupei sibiene “Guilty Lemon”, înfiinţată în 2007 şi câştigătoare, în 2008, a marelui premiu la Galele Studenţeşti de Jazz. Căutând-o pe Google, o găseşti pe Mihaela doar în două pagini de referinţe – vreo 20 de linkuri.

De pe blogul unei jurnaliste sibiene am aflat că trupa “Guilty Lemon” s-a stabilizat anul trecut la numai patru componenţi şi că nu poate fi auzită decât prin cluburi, la festivaluri sau cocktailuri private. Site-ul formaţiei n-a mai fost actualizat din 2007, când fondatorii erau studenţi la Academia de Muzică din Cluj, dar puteţi încă să descărcaţi cinci piese de-ale lor.

Pentru vocea Mihaelei Pâţan, vă propun această înregistrare făcută la ediţia 2008 a Festivalului de Jazz de la Sibiu:

*

Cea de-a doua voce de perspectivă este Iulia Constantin, la fel de “notorie” în ţară: are doar 86 de “followers” pe twitter. În vara lui 2009, ea scria pe profilul de pe myspace că are concerte de 4 ori pe săptămână la un hotel din Geoagiu Băi… Ulterior, ne invita s-o ascultăm, în fiecare vineri, la clubul Imperium din Sibiu. Nu ştiu dacă mai e valabil, poate ne ajută vreun cititor de acolo.

Din ce-am găsit pe net, Iulia Constantin s-a specializat în cover-uri, piese faimoase din repertoriul internaţional. E limpede că are nevoie de un impresar important, să se compună special pentru ea şi să apară la televizor. Altfel…

Iat-o cântând, anul trecut, la acelaşi bătrân şi rezistent festival de la Sibiu:

*

Tweet

Însă, cum se întâmplă mai mereu, au descoperit-o alţii, din alte ţări. Care o invită să concerteze, cântă împreună cu ea şi fac filme inspirate de vocea ei. Nici eu n-aş fi descoperit-o dacă n-aş fi primit un link (mulţumesc, Ştefan Guţiu!), pentru că televiziunile, cu excepţia TVR Cultural, n-o difuzează, iar la radiouri n-o auzi.

Mie, după ce i-am ascultat mai multe piese pe Youtube şi pe MySpace, mi-a venit să deschid o rubrică intitulată “România frumoasă“, care să înceapă cu ea. Ascultaţi-o şi dumneavoastră, mai întâi cântând prelucrări ale unor teme autohtone:

Dar ea nu cântă muzică tradiţională doar din România, ci “străbate” Europa, începând din Rusia nomazilor, trecând prin Franţa şi Spania, şi ajungând la fado-ul portughez:

“Que estranha forma de vida/ Tem este meu coração”…

Concluzia e una singură (şi o preiau din acelaşi articol despre care vorbeam la început): “Viaţa unui om – eventual şi bruma de artă din ea – sunt, totuşi, libere de adunări şi scăderi, de chitanţe şi note de plată”.

*

Tweet

*

Tweet

- cel mai bun spot TV din 2009: Dorna – Alergătorii (realizat de agenţia McCann Erickson);

Cel mai bun print: Salvaţi Delta – Fără plastic ar fi fantastic (agenţia Next Advertising);

Cel mai bun spot radio: Bădăranul de cinematograf – Radio Guerrilla (agenţia Propaganda);

Cea mai bună campanie: Antimitocănie – Radio Guerrilla (agenţia Propaganda);

Am şi o satisfacţie personală. Reclama mea preferată de anul trecut, Orange – Metro Love (realizată de agenţia Publicis), pe care am inclus-o între superlativele mediatice ale lui 2009, a câştigat una dintre secţiuni: cea mai bună coloană sonoră a unui spot tv. Piesa e “I’m yours”, de Jason Mraz.

Găsiţi aici rezultatele complete ale BestAds 2009, o ediţie care, după părerea mea, a suferit din cauza lipsei de creativitate din advertisingul autohton. Aproape nici o reclamă de anul trecut nu este memorabilă. Dacă genistul de la Cosmote sau aşa-zisul “thriller” de la Romtelecom se găsesc între primele locuri, comentariile devin inutile.

*

Foto: iqads.roTweet

Soluţia e să nu te laşi. Chiar dacă nu te mai interesează, chiar dacă ai aflat, ştii sigur, că există rosturi mult mai importante cărora să le dai din timpul “tău”, nu te lăsa. Nu îmbătrâni muzical, nu asculta aceleaşi şi aceleaşi trupe sau piese pe care le ştii din liceu sau din facultate. Fii deschis şi rămâi tinerel.

Această introducere “aspiraţională” e scuza mea pentru că abia de curând, datorită DJ-ilor de la Radio Guerrilla, i-am descoperit pe Sharon Jones & The Dap-Kings. Care cântă “ca pe vremuri” şi mă obligă să reiau bucuros postările cu muzică “de seară”.
Recuperez cu trei piese ale formidabilei negrese de 53 de ani. Prima, cea mai cunoscută, face parte din coloana sonoră a filmului “Up in the Air”. Dacă o ştiţi, treceţi direct la celelalte două.

P.S. Era să uit: am și o întrebare. Serioasă. Versurile primei piese încep aşa: “This land is your land, this land is my land/ From California to the New York Island/ From the Redwood Forest to the Gulf Stream waters/ This land was made for you and me”. Şi continuă în acelaşi stil. Au fost compuse de Woody Guthrie în 1940.
Când le-am auzit prima dată, m-am întrebat automat: nu-i aşa că am ironiza fără pardon o piesă românească de azi, care să nu fie manea sau populară, dacă am auzi ceva de genul “Ţara asta-i pentru noi, din Băicoi la Dorohoi”? De ce la “ei” nu ni se pare ridicol? Hai, ştiu că ştiţi

*

Tweet

Noi vă urăm cu glas tare, noi vă urăm cu glas tare,
Voi să ne cinstiţi cu sare, voi să ne cinstiţi cu sare.

Noi să vă urăm de bine, noi să vă urăm de bine,
Voi să ne cinstiţi cu pâine, voi să ne cinstiţi cu pâine.

Sanatate vă dorim, sanatate vă dorim,
Voi să ne cinstiţi cu vin, voi să ne cinstiţi cu vin…”

“Piţărăi” – aşa se numeşte obiceiul colindatului în satul moşilor mei pe linie paternă…Tweet

Tweet