Să disecăm împreună.

1) Prima şi cea mai simplă idee este că utilizarea acestei expresii a devenit o metodă de a obţine un click în plus. Din moment ce nu comunici miezul ştirii încă din titlu, regulile acestei profesii se modifică: jurnalistul îi amână consumatorului întâlnirea cu obiectul dorinţei. Într-o lume aflată în criză de timp, expresia “vezi aici”, multiplicată cu numărul titlurilor în care apare, îi fură viewer-ului cel puţin câteva secunde din viaţă. Nu e mult, dar aici contabilizăm tendinţe, nu cifre.

2) “Vezi”, în loc de “vedeţi”, înseamnă că, indiferent cine eşti, ai fost redus automat la acelaşi nivel de educaţie sau coborât la aceeaşi vârstă cu autorul, cu furnizorul de conţinut, cel care te duce altundeva pentru a-şi atinge obiectivul. Şi, pentru că obiectivul lui (traficul) nu coincide cu al tău (informarea), eşti de două ori desconsiderat: o lipsă de respect iniţială, plus amânarea de care am vorbit la primul punct.

3) Trimiterea în altă parte pentru a afla ceea ce (pare că) te interesează se derulează imperativ. Ţi se cere să muşti o momeală, nu ţi se oferă o alternativă. Informarea nu are loc decât în urma unei amăgiri. Întâlnirea dintre autor şi cititor, prin informaţia care trece de la unul la celălalt, este faza secundă a unui şantaj implicit: “N-ai cum să afli dacă nu procedezi aşa”.

4) Pe lângă acest dispreţ, există şi un nivel superior al inducerii în eroare. “Vezi aici” apare după o relativă înconjurare a temei; când citeşti titlul ţi se spune, în mare, care e evenimentul, dar unul dintre amănunte îţi este ocultat cu pretextul că ar fi cel mai atrăgător. Se creează impresia (falsă) că pasul următor ar fi o lămurire răcoritoare, o lovire drept în ţinta până atunci întrezărită. Diversiunea ca “iluminare”.

5) Şi mai relevant decât verbul “a vedea” folosit la singular, ca tutuire imperativă, se dovedeşte însă celălalt termen al expresiei: “aici”. Căci “aici” se ascunde, sub o aparenţă benignă şi insignifiantă, ruptura de planuri. Citeşti “Vezi aici” şi eşti silit să mergi mai departe. Nu “vezi” nimic şi, mai ales, nu “aici”. “Aici”-ul e, întotdeauna, un “acolo”, altundeva. Semantica unui cuvânt foarte simplu şi precis implodează.

Între locul lui “aici” şi ceea ce promite el, acest cuvânt, se petrece, printr-un click, un drum prin satelit, mediat de neştiute servere. “Aici” devine, cu siguranţă, “non-aici”, oriunde altundeva, dar nu “aici”. Între cele două – promisiunea şi destinaţia – e o distanţă care nu mai are nimic de-a face cu spaţiul, ci, mult mai probabil, cu timpul.

“Vezi aici” anulează ierarhia, respectul, locul, situarea, discernământul, aşezarea, certitudinea. Şi “acolo” nu e nimic din ce te-ai aşteptat “aici” să găseşti. Vezi?

*

Tweet

Nu ştiu care e soluţia pentru criză sau pentru inflaţie, ce să facem în privinţa ruşilor sau a infractorilor de pe străzi. Tot ce ştiu este că mai întâi trebuie să vă înfuriaţi! Trebuie să spuneţi – “Sunt un om, la naiba! Viaţa mea are valoare!” Vreau să vă ridicaţi, să deschideţi fereastra şi să strigaţi – “Sunt furios ca dracu’ şi nu mai suport!”. Abia apoi vom vedea ce e de făcut cu criza şi cu inflaţia.

“I’m as mad as hell and I’m not gonna take this anymore!”, strigă Howard Beale, iar milioane de telespectatori ies la geamuri şi îşi urlă neîmplinirea la lună, deodată cu el.

Mi-am amintit acest film pentru că protestatarii de bună-credinţă din România trăiesc aceeaşi disperare: nu ştiu ce să mai facă cu vieţile lor. Aşa se explică diversitatea grupurilor şi absenţa liderilor. Manifestaţiile din ultimele zile sunt expresii ale unor destine în căutare haotică de soluţii.

Acesta este primul nivel de înţelegere a situaţiei, incoerenţa.

Următorul este paradoxul. Cum de se strâng laolaltă neo-marxişti cu naţionalişti ortodocşi, tineri şomeri cu pensionari nostalgici, intelectuali subtili cu ultraşi ahtiaţi să se înfrunte cu jandarmii? Ce uneşte aceste categorii?

Nu ura împotriva unui regim sau a unui preşedinte. Dacă era aşa, ar fi ieşit pe străzi şi înainte, şi altădată, sau separat, fiecare cu anturajul său. Traian Băsescu şi guvernul girat de el sunt doar ţintele actuale, nu cauza primară a disperării.

Pentru că ceea ce se întrevede este capul contrarevoluţiei care stă să se nască.

Niciuna dintre categoriile enumerate, nici hipsterii, nici ecologiştii, nici marginalii, nici studenţii, nu protestează în continuarea idealurilor din 1989, ci împotriva lor. Teama de alternativa particulară, respingerea tuturor partidelor, cererea de majorare a pensiilor şi a alocaţiilor, “închideţi mall-uri şi deschideţi fabrici”, ideile anti-bănci şi anti-multinaţionale, “să ne luăm ţara înapoi” – în esenţă, dorinţa ubicuă de a primi protecţie sau măcar un azimut din partea statului – sunt tot atâtea dovezi că, inconştient sau nu, fâşii-fâşii de Românie nu au asimilat, nu înţeleg sau chiar resping libertatea, democraţia şi capitalismul.

Revoluţia din 1989 este pe cale să eşueze la nivel mental pentru că singurul segment care mai crede în idealurile ei sunt “decreţeii”, generaţia care, în debut de maturitate, a primit acel dar excepţional. Prinşi între mai-tinerii care eludează marjele istorice şi bunicii rămaşi fără visuri, “decreţeii” trag încă România după ei, în ciuda României.

Acest paradox deschide calea nivelului trei, cel mai pervers: beneficiarii.

Nu contează zilele petrecute în stradă de manifestanţi, ci secundele în care se aprind luminile camerelor tv. Nu contează prezumţia de sinceritate, ci reflectarea ei “pe sticlă”.

În studiouri nu există obiective naţionale şi nimeni nu dă doi bani pe depăşirea crizei. Controlate din regia de emisie, aceste proteste antiglobalizare vor sfârşi, la fel ca nebunul Howard Beale, prin a folosi tocmai duşmanului lor. Rating-ul e noul totalitarism.

Text apărut în ediţia 25-31 ianuarie a săptămânalului “Kamikaze”. Le mulţumesc pentru această invitaţie.

 *

Tweet

Mă bucur că e un text despre generaţiile României (o temă pe care noi, câţiva prieteni, o rumegăm din 1990, de la “NU”), mă bucur că totul a pornit de la cea mai bună carte pe care am citit-o în acest an (romanul postum “Tozgrec”, de Ioan Petru Culianu) şi mă bucur că e vorba de un editorial apărut pe Impactnews, site-ul unde, timp de un an şi jumătate, am publicat idei de care sunt foarte mândru.

Câştigătorii concursului “Superscrieri”, organizat de Fundaţia Friends For Friends, au fost anunţaţi sâmbătă, 29 octombrie. Au existat cinci categorii (Eseu, Reportaj, Portret, Experiment şi Opinie), pentru care s-au înscris 213 persoane, cu 346 de materiale. Juriul a fost compus din Vlad Petreanu (preşedinte), Alexandra Bădicioiu, Cristi Lupşa, Julius Constantinescu, Larisa Ghiţulescu, Mona Nicoară, Vlad Mixich, Viorel Ilişoi şi Petrişor Obae.

La trei categorii au câştigat texte apărute în “Decât o revistă” (Oana Sandu – Eseu, Tea Teodorescu – Portret şi Ani Sandu – Reportaj), iar la Experiment, cel mai bun material a fost considerat cel al Lorenei Lupu, publicat pe viceland.com. Toate premiile concursului “Superscrieri” sunt aici.

*

Legionarii, comuniştii şi noi. Ficţiunile a trei generaţii (I)

“Avem impresia că suntem primii pentru care lumea nu mai prezintă nici o stabilitate – vreau să spun după război, cu societatea asta de consum, suprapopulaţia şi celelalte. În realitate, stabilitatea trebuie să fi fost întotdeauna o ficţiune (…). Orice generaţie construieşte o ficţiune pentru generaţia următoare, o ficţiune numită mamă, casă, educaţie, religie. Iar între o ficţiune şi cealaltă nu există o strictă continuitate; dimpotrivă, nu e rar ca un tânăr să se revolte, să renege ficţiunea de stabilitate a părinţilor. Oricum însă, dacă nu se sinucide, dacă nu este prea puternic ori dacă nu vrea să cadă iremediabil în marginalitate, atunci va fi obligat – şi cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru el – să elaboreze o ficţiune nouă pentru propriii săi fii şi fiice.”

Am citat din “Tozgrec”, fascinantul roman postum al lui Ioan Petru Culianu apărut de curând la editura Polirom. În acest citat se găseşte un fir de idee care, dacă e tras cu binişorul, ne poate ajuta să înţelegem mai bine istoria politică şi mentală a României din ultimii 70-80 de ani, dominată de două ficţiuni, legionarismul şi comunismul, care nu şi-au pierdut încă puterea de seducţie.

Mai întâi, să limpezim premisele. Nevoia de stabilitate e definitorie pentru oameni şi traiul lor împreună, deci nu mai trebuie justificată căutarea de metode care să o facă posibilă. De ce, însă, ficţiunea ar fi cea mai eficientă dintre aceste metode? Pentru că numai un ideal, numai un ţel inventat, dotat cu elemente ale perfecţiunii, poate atrage o masă mare de indivizi într-o asemenea măsură, încât ei să se grupeze pentru a-l atinge, renunţând astfel la conflictele interne cauzatoare de pericol constant. Numai o ficţiune cu promisiuni comune, destinate tuturor, stârneşte suficient magnetism pentru ca indivizii să-i subsumeze o parte din acţiunile lor sau chiar întreaga viaţă.

Frica de moarte poate fi deviată sau atenuată prin amăgirea că participi la un scop general foarte nobil şi transpersonal, situat într-un orizont de timp acceptabil.

Asta au înţeles şi aşa au procedat atât legionarii, cât şi comuniştii. Mântuirea ca neam – adică o fericire colectivă în viaţa de apoi, şi dispariţia inegalităţii – adică o fericire colectivă pe această lume, ambele respectă criteriul de ideal pentru care te poţi minţi că merită să te sacrifici. În plus, propaganda însoţitoare te convinge că acest ideal poate fi atins dacă nu de generaţia primă, întemeietoare, atunci măcar de copiii acesteia sau, cel mult, de nepoţi. Acesta e orizontul “acceptabil” de care vorbeam, al cărui miraj energizează decizia de înrolare.

Păstrând termenii lui Culianu, este evident că o generaţie nu construieşte voluntar o astfel de ficţiune: nu există un acord majoritar care să fie preliminar formulării visului. O dovadă la îndemână este că legionarismul s-a întărit prin aderenţă benevolă, în timp ce comunismul a beneficiat de impunere violentă, fiind îmbrăţişat şi asimilat abia în faza a doua. Discuţia poate fi interminabilă, fiindcă ramificaţiile şi cauzele unei dominante istorice provin din multe domenii ale existenţei; important, până aici, este să înţelegem de ce au reuşit cele două ideologii să coaguleze şi să rămână repere în imaginarul colectiv.

Ideea lui Culianu explică şi obsesia comuniştilor faţă de “pericolul legionar” atât în primele decenii de după preluarea puterii, cât şi după 1989, când tiparele bolşevice ale educaţiei n-aveau cum să se estompeze subit. Iar explicaţia e aceasta: ficţiunile “se simt” reciproc, se detectează precum femeile care-şi dispută acelaşi bărbat puternic. Ele nu pot coabita, niciuna nu poate tolera rămăşiţe ale celeilalte, deoarece orice sâmbure îngropat poartă în sine potenţialul triumfului. Ca atare, adepţii lor se adulmecă, se urmăresc şi se anihilează indiferent de mediul unde se ascund sau se intersectează.

Să rezumăm: în anii ’30-’40 ai secolului trecut, cea mai influentă vrajă colectivă a fost făgăduinţa unei Românii “ca soarele sfânt de pe cer”. Îi recunosc fascinaţia chiar şi unii care nu i-au cedat, precum Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau, mai recent, Mircea Ionescu-Quintus. Generaţia celor născuţi la început de secol se antrena pentru stabilitatea prin credinţă în timp ce refuza liberul arbitru al celor de altă părere. Sovieticii i-au omorât sau i-au distrus în puşcării, altfel nu i-ar fi înduplecat. Şi viaţa a mers înainte, cum se spune, iar grosul generaţiei de la mijlocul secolului, victimă a terorii şi spălării creierelor, a ajuns să creadă în utopia egalitară ori să se autosugestioneze că şantierele sunt locul şi modelul dăruirii de sine.

Dăm istoria pe “repede înainte” şi iată-ne pe noi, ucenicii dedublării, copiii comuniştilor şi nepoţii generaţiei seduse de Căpitan, defrişând o lume în care adevărul şi libertatea au şansa de a trece de pe verso pe faţa realităţii. Am trăit ficţiunea părinţilor şi am aflat-o şi pe cea a bunicilor, dar, cu toate că ambele continuă să inspire şi să înfierbânte, suntem pe cale să ne elaborăm, inevitabil, propria iluzie, în care ne învăluim copiii, generaţia lumii virtuale. Dar despre asta, în textul de săptămâna viitoare.

*

“Americanii”. Ficţiunile a trei generaţii (II)

N-am putut începe acest text până n-am găsit generaţiei noastre (generaţia X sau a “decreţeilor”) un nume rezultat din propria ficţiune de stabilitate. Am cântărit multe variante – individualiştii, protectorii, ocrotitorii, integraliştii, împliniţii, “haberiştii” (de la latinescul habere – a avea), reducţioniştii, ambiţioşii, insularii, ne-naţionalii, singularii, familiştii, carieriştii ş.a.m.d. Niciuna nu m-a mulţumit, niciuna nu acoperea toate caracteristicile, niciuna n-a aprins beculeţul acela misterios care face “tilt!” când ştii. De fapt, singura ficţiune capabilă să ne circumscrie generaţia, singurul nostru vis comun, al binecuvântaţilor-norocoşilor care am primit darul revoluţiei în plină adolescenţă sau tinereţe, este America. O Americă idealizată, un refuz al realităţii.

Rezum ce-am scris în primul “episod” (pornind de la un citat din Ioan Petru Culianu): cea mai eficientă cale spre stabilitatea unei comunităţi (cu atât mai mult a unei ţări) este crearea unei ficţiuni, a unui ideal veridic care să mobilizeze indivizii, atenuându-le astfel sentimentul inutilităţii şi frica de moarte. Teoretic, această “înregimentare” solidarizează şi micşorează riscul violenţei în respectiva comunitate. Ficţiunea câştigătoare, cea care ajunge să reprezinte iluziile unei generaţii, poate fi impusă din exterior (de pildă, comunismul), sau se poate închega precum mercurul, natural, fiind consecinţa unui proces mental care dă în pârg.

Apariţia acestui magnet pe care fiecare generaţie şi-l “aruncă” undeva, în viitor, este inevitabilă; comunitatea fabrică oricum un vis dominant. În plus, e esenţial să înţelegem că acel vis e mincinos: el vrăjeşte şi poate avea chiar efecte benefice la nivel personal sau social, însă, judecat ulterior, rămâne totuşi o uriaşă amăgire colectivă.

Mai spuneam săptămâna trecută că generaţia bunicilor noştri a fost fascinată de legionarism, iar cea a părinţilor a crezut în comunism, acestea fiind cele mai influente ficţiuni în România secolului XX. Ele au supravieţuit şi continuă să atragă, dar, pentru că şi curentele de idei se stratifică, cel de acum are doar nuanţe răzleţe de verde ori de roşu pur.

Destul cu recapitularea. De ce cred că ficţiunea definitorie a generaţiei decreţeilor este “America”, iar noi, membrii acesteia, putem fi denumiţi “americani” (neapărat cu ghilimele)? Nu vă grăbiţi: nu propun asta doar pentru că filmele şi muzica de peste ocean, star system-ul şi întregul lor mod de viaţă ne-au hrănit fantasmele până în 1989 şi continuă să ne servească drept modele. E mai mult decât atât.

Cel mai vizibil atribut al ficţiunii în care trăim noi, “americanii”, este renunţarea la proiectul naţional. Legionarii voiau mântuirea neamului, iar comuniştii promiteau o ţară de oameni fericiţi; generaţia noastră nu are niciun scop de o asemenea anvergură, n-a fost şi nu va fi în stare să lanseze o viziune pentru România pur şi simplu pentru că, trezindu-se cu libertatea în braţe, s-a spart în suma scopurilor individuale ale membrilor săi, astfel delimitându-se inconştient de predecesoarele sale. (De aceea, printre variantele de nume apăreau “individualiştii”, “reducţioniştii” sau “ne-naţionalii”).

Descoperirea libertăţii a însemnat, poate în primul rând, posibilitatea îmbogăţirii. Ca efect al educaţiei sau îndoctrinării, banii nu constituiau obiectiv în sine pentru bunicii, respectiv părinţii noştri. Noi, “americanii”, i-am readus, după 1989, în postura de principală scară de valori. Asta a determinat şi obsesia pentru reuşita profesională, şi formarea unei categorii solide de “însuraţi” şi “măritate” cu job-ul, şi munca până la istovire, bolile, depresiile, refugiile sau scârba faţă de politică. (Aşa mi-au venit “haberiştii”, “ambiţioşii” sau “carieriştii”).

Ca de obicei, în tot răul e şi-un bine. Unul imens şi însufleţitor, care ne-a făcut cea mai tradiţionalistă generaţie din Europa, potrivit unor studii date publicităţii în urmă cu circa trei ani. Noi, “americanii”, nu ne-am mulţumit cu cariera: am vrut şi familie. Şi aici intervine altă trăsătură definitorie, un alt efect al privaţiunilor pe care le-am văzut la cei mai vârstnici: ne creştem copiii în cuiburi, îi adăpostim cu asupra de măsură, le oferim aproape totul fără a-i confrunta serios cu pericole exterioare. Excepţionalul scriitor sârb Milorad Pavić spune, la un moment dat, în “Ultima iubire la Ţarigrad”, că generaţia învingătorilor, sigură şi stăpână pe forţa sa, creşte o generaţie de învinşi. (Astfel am ajuns la “protectorii”, “ocrotitorii”, “familiştii”…)

De fapt, o parte a vălului în care ne auto-înfăşurăm este că le vrem pe toate. Nu ne-ajung nici profesia, nici familia, banii, relaţiile sau măcar credinţa. Şocul revoluţiei – şi vă puteţi convinge zilnic de acest lucru – a fost atât de puternic, încât, de atunci încoace, ne alimentăm, şi încă e suficient “combustibil”, cu optimismul că suntem speciali şi, mai grav, că tot ce se întâmplă bun ni s-ar cuveni. (“Integraliştii”? “Împliniţii”?)

Dar cea mai mare dintre minciunile în care ne lăfăim, substanţa ficţiunii noastre, mirajul care ne adoarme fără să ne dăm seama (şi care mi-a aprins beculeţul acela misterios, când ştii), este relaxarea inexplicabilă, idilica pajişte, anularea instinctelor şi alte definiţii pentru o iresponsabilă senzaţie că generaţia copiilor noştri nu este şi nu va fi ameninţată de nimic. Noi, “americanii”, trăim cu impresia – complet aberantă, însă care ne apără de realitate – că urmaşii noştri n-au altceva de făcut decât să-şi împlinească vocaţia. De aceea nu-i pregătim pentru eventuale războaie, foamete, sărăcie sau dezastre naturale; de aceea am uitat şi ne e indiferent, la o adică, vreun obiectiv naţional: am construit o ficţiune de stabilitate ca o insulă paşnică şi prosperă, refuzând ideea oricărei posibile agresiuni.

Ne creştem copiii ca şi cum, după moartea noastră, se va instaura armonia mondială, iar ei, destinşi, naivi şi luminoşi, vor trăi fericiţi oriunde le va plăcea, alegând uşor, călătorind simplu şi respirând curat.

*

Cele două părţi ale acestui editorial au apărut pe Impactnews în 14, respectiv 21 martie 2011. Le puteţi vedea aici şi aici.

*

Tweet

Am încercat să găsesc “rădăcinile” unor idei şi, până la urmă, am dat de un fir roşu pe care l-am numit “Revoluţia biografică”. Asta e ceea ce cred că ni se petrece de când au apărut blogurile şi reţelele “sociale”. Inclusiv mie, dovadă această postare .

Îmi cer scuze că prezentarea e compusă din două părţi, dar primului “cameraman” i s-a umplut cardul. Alte filmuleţe de la evenimentul intitulat “Din On în Off” găsiţi aici.

Iată-mă-s, cu accentul de Cluuuj şi cu emoţiile inevitabile.

*

Tweet

A-ţi câştiga dreptul de a merge pe propriul drum, nu atât în relaţia cu ceilalţi, cât mai ales în urma confruntării cu propriile spaime, te poate duce într-un loc aparent pustiu, unde rareori să ai senzaţia că până la tine răzbat ecouri.

Am învăţat, şi de fiecare dată mi-e greu să spun acest lucru, că oamenilor, majorităţii, le e mult mai simplu să fie conduşi. Că se obişnuiesc prea uşor cu falsa linişte că altcineva ia pentru ei deciziile împovărătoare şi că, de fapt, totul e mult mai sigur când te laşi, când devii rotiţă. Limitele apar limpezi, rutina se îmbracă în responsabilitate şi viaţa pare veşnică.

Dar dacă visezi asiduu că lucrurile pot fi şi altfel, dacă nu renunţi la a te proiecta într-o postură liberă, ai grijă. Pentru că s-ar putea să ţi se-mplinească.

Nouă, celor de la ORA de Cluj, ni s-a împlinit. Suntem o mână de oameni şi ne bucurăm în fiecare dimineaţă când urcăm, pe sub struguri copţi, într-o redacţie unde mâncăm unul din covrigii altuia, ne instalăm reciproc programe de calculator şi apoi râdem că prea ne luăm în serios. Noi ne facem cafeaua, noi spălăm pe jos, noi curăţăm WC-ul.

Ne-am întors, într-un fel, la începuturile acestei meserii. Singura problemă – deja ne-am dat seama de asta – e să reînvăţăm să fim liberi. Pentru că fiecare dintre noi a fost condiţionat să o apuce pe un anume tip de tunel, şi numai pe acela. Acum căutăm să ieşim la suprafaţă. Acolo, sperăm să dăm de singurătăţile dumneavoastră şi să ni le facem surori.

*

Ne puteţi citi, de astăzi, pe OradeCluj.ro. Vă aşteptăm şi vă mulţumim.

Tweet

Redacţia noastră e la etajul întâi

Patru oameni curajoşi şi încăpăţânaţi mi-au acordat încrederea lor necondiţionată. Bianca Felseghi, Codruţa Simina, Cosmin Lucaci şi Mihai Bacalu. Lor trebuie să le mulţumesc mai întâi, pentru că au spus “da” fără ezitare şi riscă să o ia de la început alături de mine.

Vom face împreună un site la adresa oradecluj.ro. Lansarea va fi în această lună, dar avem nevoie de câteva zile să ne obişnuim cu ritmul, şi unii cu alţii. Vrem să facem presă şi să ne placă. Vrem să venim bucuroşi la muncă şi să regăsim acea electricitate creativă care se naşte în redacţiile entuziaste.

Am socotit: au trecut 40 de luni de când n-am mai mers la redacţie, de când n-am mai trăit presiunea termenului-limită, dar nici emoţia ziarului pe care-l deschizi a doua zi. În tot acest timp, am continuat să mă gândesc la subiecte şi să caut idei. Datorită site-urilor cu care am colaborat (mulţumesc, Impactnews.ro!), am rămas în presă, fiind, totuşi, în afara ei.

Le mulţumesc miilor de oameni, majoritatea neştiuţi, care mi-au citit blogul şi care mi-au transmis, într-un fel sau altul, că le place. Ei m-au ţinut în priză şi m-au obligat, discret, să fiu pretenţios cu mine însumi.

Pentru aceste motive, nu spun că mă întorc în presă. Nu cred că am plecat vreodată. Mă întorc într-o redacţie, în această redacţie, pentru că aici, împreună, vom fi liberi.

*

Tweet

1. Prima transformare, foarte vizibilă deja, se referă la formularea titlurilor pe site-urile de ştiri. Pentru că spaţiul nu mai reprezintă o îngrădire, titlurile se lungesc semnificativ, conţin mai mult de o propoziţie şi, foarte des, apelează la adverbe din registrul tabloidal (“şocant”, “incredibil”, “uimitor”, “extraordinar” etc). Paradoxal însă, noile titluri nu sunt mai informative, pentru că scopul lor e momirea, nu transmiterea esenţei.

Câteva exemple fictive:

- “Băsescu se declară de acord cu un proiect controversat. Vezi despre ce proiect e vorba şi ce spun contestatarii săi”;

- “România a învins Franţa. Intră în articol pentru a afla scorul şi marcatorii”;

- “Are 50 de ani şi arată ca la 20. Află ce vedetă a revoluţionat dietele”. Ş.a.m.d.

Prin această metodă, informaţia importantă, cea pe care o caută cititorul, este ocultată ori amânată după un click. Publicul este întâmpinat pe homepage de o mulţime de carcase arătoase, de ceea ce, odinioară, constituia eventual supratitlul unui articol. Abia “înăuntru” va descoperi – dacă va descoperi – miezul ştirii, ceea ce-i hrăneşte curiozitatea şi nevoia de a rămâne informat.

Metoda ar putea fi una erotică, dacă ar exista rafinament, dar de cele mai multe ori e doar o manipulare de natură tabloidală, un troc banal: faci click, s-ar putea să afli. Şantaj pentru trafic.

2. De obsesia pentru numărul de vizualizări, pentru cantitate, se leagă şi cea de-a doua transformare, una mai puţin evidentă, dar care prinde contur pe măsură ce ziarele îşi pierd corpul de hârtie şi devin numai site-uri.

Renunţarea la politica editorială. Haosul selecţiei.

A avea o politică editorială e constrângător. Trebuie să te gândeşti mereu pe cine vrei să “cucereşti”, care sunt valorile la care ai aderat şi pe care pretinzi că le transmiţi. A avea o politică editorială poate însemna, deseori, un mare compromis cantitativ: nu scriu despre subiectul X, deşi ar face audienţă, pentru că nu e în aria de interes a publicului meu, sau abordez tema Y în sensul nepopular, deoarece cred în principiul Z.

Nu pun chiloţei în deschiderea site-ului; mă ţin quality. Nu extrag doar spectaculosul din marşul asociaţiei A; îmi propun să apăr ideile taberei B. Nu amestec clipuri cu animăluţe simpatice, interviuri deştepte cu oameni de cultură şi galerii foto cu sâni; chiar dacă acest “mix” îmi aduce multe click-uri, îmi disipez bruma de identitate jurnalistică.

Există şi reversul medaliei. Pot păstra o politică editorială nu doar coerentă, ci chiar obsedant de coerentă, şi să am, totodată, succes. Aleg o obsesie şi scormonesc în ea până o golesc de orice conţinut real. Creez iluzia unei “homeopatii” mediatice.

De ce e importantă, ca tendinţă, diluarea sau chiar ignorarea unei politici editoriale? Pentru că are efecte asupra întregii societăţi. E limpede că ziarele online care generează haos mental, şi care nu se împiedică în asta, fac audienţă mult superioară. Ştim şi de ce: lumea netului e dominată de fragmentul viral, care, ca fenomen, nu poate fi bătut de niciun fel de ştiri, indiferent din ce domeniu.

Pe termen mediu însă, preeminenţa cantitativului, fără deosebire de conţinut ori de categoria celor care furnizează click-urile, va obliga politicul să-şi comunice mesajele, aproape exclusiv, prin intermediul acestor canale. Victoria lor va fi înfrângerea celor care le întreţin, din cel puţin două motive:

a) cei credibili îşi pierd obiectul muncii, în sensul că încăpăţânarea lor se va dovedi inutilă;

b) un mesaj transmis într-un mediu haotic, fie el şi având substanţă bună, nu are nici o şansă de a fi perceput decât haotic.

Ordinea nu e niciodată întâmplătoare.

*

Tweet

Sunt relevante cele două nume de stadion pentru o anume tendinţă centrifugă, pentru magnetismul în descreştere al limbii române? Eu zic că da. În ambele cazuri, construcţia a început după turneul final al Campionatului Mondial de fotbal din 2006, organizat în Germania. Acolo se află originea inconştientă, în fascinaţia exercitată de arhitectura şi măreţia stadioanelor nemţeşti, dintre care cel mai cunoscut şi mai admirat a devenit “Allianz Arena” din München.

Sentimentul de nefiresc – mai precis, de neromânesc – pe care-l imprimă rostirea celor două formule provine, pe de o parte, din aşezarea adjectivului înaintea substantivului (tipică limbilor germanice), iar, pe de altă parte, din adoptarea mimetică a termenului “arena”, care la noi are mai degrabă o semantică asociată circului. Astfel, din dorinţa de a părea (mai) europeni, ne minţim că un nume cu topică şi rezonanţă occidentale ar copleşi grandios sau ar anula subit rămânerile noastre în urmă, complexele, compromisul.

De ce nu ne mai mulţumeşte cum ar suna “Stadionul Naţional”, “Stadionul Clujului” ori altă expresie care să conţină numele unei personalităţi, umbra unei idei, ceva caracteristic, definitoriu pentru identitate locală sau pentru o perspectivă însufleţitoare? Ce-ar fi supărător – enumăr la repezeală – în atributele “Bucureşti”, “Victoriei”, “Fericirii”, respectiv “Transilvaniei” ori “Someşului”? Nu dau bine genitivele în transmisiile străinilor? De unde ne vine această ruşine, căci ruşine este, nemărturisită?

De ce nu ne mai par cool atât de multe cuvinte româneşti? De unde nevoia de a ne ambala şi înfăţişa în ţoale de import, inclusiv lingvistic?

*

Vina principală e a noastră, a presei. Pentru că în lumea creată de noi, în spaţiul de influenţă magică al ziarelor, televiziunii şi internetului, limba română a ajuns o ustensilă uzată. Nu mai e oaspetele de onoare, cel pe care-l aşezi în capul mesei tale şi, smerit de prezenţa-i, îl omeneşti cu ce ai mai bun. Limba română scrisă şi vorbită în mass-media e un fel de Dacie 1300: îţi faci treaba cu ea, nu contează cum arată şi nici ce improvizaţii ai meşterit sub capota ruginită.

Dar nu numai felul în care ne purtăm cu ea e stricăcios. Se întâmplă uneori ca serviciul să fie decent, iar ea să se simtă respectată şi să savureze bucatele pe care le gătim în compania sa. Dar comesenii, cei alături de care o siluim să zăbovească, ipochimenii care plescăie, râgâie şi-şi sug din măsele în timp ce o vorbesc, ei îi fac mult mai mult rău decât ne-am imagina. Pentru că, de regulă, pe ei îi vede lumea care se uită mult, pe aceia îi aude lumea care ascultă neatent, în ăia se reflectă lumea care citeşte puţin. Farmecul nobil al musafirului de seamă dispare sub stridenţa lor impasibilă.

Degeaba mai răsar, din loc în loc, invitaţi care se ridică să o cinstească, câte un scriitor, câte o voce, câte un dascăl, câte un jurnalist. Pe aceştia îi mai urmăresc doar puţinii apropiaţi. Împreună, ei mai scot limba română la aer, să nu se sufoce din pricina damfului de carie netratată. Şi, în absenţa lor, valuri-valuri, cei de pe margini vin grăbiţi, împingându-se, către zona luminată, aducând în gură şi prin buzunare ce-au mai deprins prin unghere şi pe la uşi. Vor să râdă şi să se distreze, să fie şi ei în mijloc. Vor şi ei să existe.

*

P.S. Citesc, în ultimul moment, că stadionul cel mare din Bucureşti se va numi “Arena Naţională”. Q.e.d. De ce nu şi “Arena Napoca”, dacă tot renunţăm la “sound”-ul german? Să rămână Clujul mai prejos, fără cacofonie?

*

UPDATE. Amicul Traian Panghe – unul dintre cei care, “pe vremuri”, au conceput Gala Hagi, în calitate de senior copywriter - îmi spune, pe bună dreptate, că ar fi fost firesc, şi profesionist, ca numele celor două stadioane să nu fie decise pur şi simplu de oficialităţi, ci să existe o licitaţie deschisă agenţiilor de publicitate, urmată de atribuirea unui contract de branding.

Dacă tot nu s-a petrecut aşa, ce-ar fi să încercăm noi să găsim, măcar de dragul jocului, nişte variante mai atrăgătoare pentru cele două “arene”? Vă tentează?

*

Tweet

În carte, Ana a dat peste cele şapte principii pe care tatăl autoarei, Eugene Meyer, le-a publicat în 1933, după ce a cumpărat “Washington Post”. Mi le-a trimis şi mie, încântată (şi nostalgică, bănuiesc, după anii când făcea “teren”). Am rugat-o să le traducem împreună, pentru a găsi o formulare cât mai apropiată de original.

Chiar dacă termenul “deontologie” a devenit asociat cu sarcasmul, aceste principii sunt valabile şi azi, indiferent de canalul prin care e difuzată informaţia. E suficient să înlocuiţi “ziar” cu “redacţie”:

1) The first mission of a newspaper is to tell the truth as nearly as the truth may be ascertained.

Cea mai importantă misiune a unui ziar este să spună adevărul, într-o măsură cât mai apropiată de cea în care a fost constatat.

2) The Newspaper shall tell ALL the truth so far as it can learn it, concerning the important affairs of America and the world.

Ziarul trebuie să spună TOT adevărul pe care-l află în privinţa chestiunilor importante din America şi din lume.

3) As a disseminator of the news, the paper shall observe the decencies that are obligatory upon a private gentleman.

Ca mediu de informare, ziarul trebuie să ţină cont de decenţa (reţinerea) necesară atunci când e vorba de viaţa unei persoane particulare.

4) What it prints shall be fit reading for the young as well as for the old.

Ceea ce se publică trebuie să poată fi citit atât de tineri, cât şi de cei în vârstă.

5) The newspaper’s duty is to its readers and to the public at large, and not to the private interests of its owners.

Ziarul trebuie să fie în slujba cititorilor săi şi a publicului în general, nu a intereselor particulare ale patronilor săi.

6) In the pursuit of truth, the newspaper shall be prepared to make sacrifices of its material fortunes, if such course be necessary for the public good.

În demersurile pentru aflarea adevărului, ziarul trebuie să fie gata de sacrificii materiale, dacă acestea servesc binelui colectiv.

7) The newspaper shall not be the ally of any special interest, but shall be fair and free and wholesome in its outlook on public affairs and public men.

Ziarul nu trebuie să susţină niciun fel de interese particulare, ci să fie onest, liber şi integru în privinţa chestiunilor şi a persoanelor publice.

*

P.S. În acelaşi context, salut decizia CNA de a le interzice televiziunilor să difuzeze imagini de la locul tragediei, atunci când e vorba de sinucideri, crime şi mutilări, dar şi imagini care prezintă suferinţa familiilor afectate. Mult rău au făcut aceste ştiri, ani de zile, mentalului colectiv. Şi mult rău le-au făcut şi jurnaliştilor înşişi, care s-au obişnuit, cu sutele, să primească de-a gata şi să se limiteze la ştiri furnizate de Poliţie şi de Pompieri. Să fie o şansă pentru creativitate în redacţii?

Tweet

Public şi aici, integral, cele cinci mesaje (două ale lui, trei ale mele), în ordinea în care au fost scrise şi trimise. Cristi a fost o adevărată gazdă şi m-a lăsat pe mine să încep, dar şi să am ultimul cuvânt.

*

Dragă Cristi,

De câteva zile, de când a înviat dezbaterea privitoare la restauraţie, mi-am propus şi citesc cu mare atenţie comentariile cititorilor. Acolo se găsesc, cred, soluţii pentru o eventuală echilibrare a balanţei de păreri, pentru reintrarea monarhiei “în calculele” românilor.

Las la o parte categoria de comentatori care, în sprijinul republicii, atacă mereu, previzibil, punctele slabe ale dinastiei – excepţia de la sobrietate şi decenţă numită Carol al II-lea, lipsa actuală a unui moştenitor de sex bărbătesc sau arivismul lui Radu Duda. Acestea sunt deja marote. Pe mine, personal, m-ar interesa să conving (sau măcar să îl fac să se îndoiască) pe unul care consideră că republica e superioară monarhiei şi mai adecvată României. Pe unul ca tine, nod de influenţă, pe cineva care s-a gândit la asta. Cu alte cuvinte, aş vrea să pot înlocui – sau, cel puţin, să zgâlţâi – o concepţie, nu o prejudecată.

Care e prima “fandare”, argumentul prim al poziţiei republicane? Dacă nu greşesc, sună cam aşa: “De ce să ne mai întoarcem? Monarhia e de domeniul trecutului, or România trebuie să privească înainte”. Pentru a-l contracara, se invocă pe bună dreptate modul în care a fost silit să abdice Regele Mihai, violul statal din 1947, ilegitimitatea regimului comunist şi, în consecinţă, reintrarea în “normalitate”.

Nu cred însă că apelul la o reparaţie istorică e suficient de puternic: suntem înclinaţi, observ asta şi la mine, să acceptăm această fatalitate. Vrem să mergem mai departe, nu ne convine să reluăm o operaţie nereuşită, să redeschidem “pacientul”. E prea complicat, iar noi ne amăgim invariabil, nu numai în cazul de faţă, că avem alte treburi, mult mai urgente, mult mai apăsătoare.

Dar, dar: îndărătul argumentului că restauraţia ar fi un regres se ascunde altceva, cu adevărat important. Aici vreau să ajung în această primă scrisoare: a spune că monarhia e de domeniul trecutului presupune o viziune liniară a istoriei. Cine crede că republica e “mai modernă” este – vrea, nu vrea – parte din paradigma raţional-iluministă, un produs al educaţiei pozitiviste şi al propagandei materialiste, adept (conştient sau nu) al doctrinei care statuează că omul reduce permanent numărul necunoscutelor universului şi că omenirea se află într-un progres “neabătut”. Pentru mine, aceasta e o amară iluzie; e drept, descoperirile ştiinţifice fascinează şi ne pot înlesni viaţa, însă nu ne fac nici mai buni, nici mai fericiţi.

Dacă istoria ar fi un crescendo al civilizaţiei umane, cum explicăm, de pildă, nazismul, comunismul sau terorismul internaţional? Sunt ele doar nişte discontinuităţi într-un grafic de succes? Şi de ce urmăresc toate aceste “accidente” ideologice să răstoarne monarhiile? De ce le “stau în gât” regii lumii?

Rândul tău,
Mihnea

*

Dragă Mihnea,

Am amînat puţin să scriu acest prim răspuns pentru a termina cartea “Lumea Regelui”, volumul omagial pentru Regele Mihai, scos de Polirom şi editat de Princepele Radu. L-am terminat deci şi sunt din nou impresionat de ACEST rege. Aşa cum sînt un admirator al personalităţii istorice care a fost regele Carol I, am şi făcut în 2004 la Dilema un număr special despre Carol. Spun asta ca să-ţi dai seama că nu sunt anti-monarhist, dimpotrivă, ador tipul acesta de rege care se ridică la înălţimea funcţiei. În definitiv, regalitatea este o promisiune. Iar oamenii care onorează promisiunile trebuie respectaţi, indiferent de ce opinii avem noi despre mersul istoriei.

Şi am ajuns la mersul istoriei. Sfîşietoare mărturiile din carte despre plecarea regelui, despre alungarea regelui din ţară. Nu aş spune niciodată că abolirea monarhiei a fost un progres. În nici un caz. A fost un salt în hău, a fost o cădere spre un regim criminal, condus de criminali. Ar trebui să fiu tîmpit sau total ideologizat la stînga ca să spun că plecarea regelui şi instaurarea republicii populare ar fi parte a unei scheme legitime, de progres istoric de la o formă mai proastă la una mai bună, eventual asta justificînd şi crimele acelei republici. Pentru că nu cred în mersul istoriei ca progres, aici ai risipit primul glonţ pe mine.

Nu cred că există, în interiorul democraţiei, forme de guvernare inerent bune şi forme inerent proaste. Atenţie: în interiorul democraţiei. Şi tocmai acesta este reproşul pe care îl aduc monarhiştilor de astăzi, acel nucleu mic care a rămas: ei cred asta. Ei cred că monarhia constituţională este, în interiorul democraţiei, inerent mai bună decît republica. Deci, îţi propun să nu judecăm istoric, ci faptic. Să nu comparăm monarhia constituţională a Elisabetei a II-a sau a Regelui Mihai cu republica populară a lui Gheorghiu Dej. Să comparăm mere cu mere şi avioane cu avioane.

De ce ar fi România de astăzi, ţară democratică şi membră a UE, mai bună, mai funcţională, mai frumoasă dacă ar fi monarhie constituţională decît e republică? Aceasta este întrebarea mea pentru tine. De ce “Monarhia salvează România?”. În primul rînd, o salvează de la ce anume? Oricum o iei, bilanţul acestor 20 de ani de democraţie sunt ok pentru generaţia ta, pentru generaţia mea şi pentru generaţia copiilor noştri. Eu aşa zic şi sînt gata să argumentez. De democraţie, nu de republică. Deci, de la ce ne-ar salva monarhia?

Răspund apelului tău la a aboli progresismele istorice, invitîndu-te să te dezici şi de progresismul istoric al propriei tabere. Există în Europa azi republici parlamentare perfect funcţionale, unde şeful statului are rol simbolic şi nu decide cine conduce ţara. Adică şeful statului exercită rolul unui monarh constituţional: domneşte, dar nu conduce. Finlanda şi Germania sînt două dintre ele. Aşa cum există monarhii constituţionale europene perfect admirabile.

Deci, îţi întorc provocările: 1) de la ce ne salvează monarhia?; 2) de ce, în interiorul democraţiei, găseşti mai bună per se monarhia decît republica? Cum anume ar produce monarhia astăzi, în interiorul democraţiei româneşti, un salt calitativ care să-i justifice revenirea?

Intuiesc linia de argumentaţie şi deja pregătesc următoarele salve.

Serva e la tine!
Cristian

*

Dragă Cristi,

Înainte de a răspunde celor două(-trei) întrebări, dă-mi voie să consider că primul meu glonţ n-a fost “risipit”. Dimpotrivă. În definitiv, noi ştim dintru început că acest schimb de mesaje e destinat cititorilor, scriem sub “acoperirea” acestui gând, aşa că miza cea mare pentru mine e ca, încercându-te pe tine, să conving cât mai mulţi dintre ei. De aceea, din moment ce eşti de acord că istoria nu are neapărat traiectorie ascendentă, pot spune că mi-am atins primul obiectiv, şi anume de a nu trata restauraţia, a priori, drept un regres.

Şi acum, răspunsurile.

1) În România, orice structură imită şi perpetuează apucăturile conducătorului ei, depinde de el şi i se predă. De ce suntem aşa sau cum am ajuns aici e o altă discuţie. Cert e că, la noi, nimic nu se face fără aprobarea şefului, astfel că instituţiile pot fi judecate, fără teama de a greşi, după liderii lor. Asta e premisa numărul unu. A doua premisă este că ansamblul societăţii româneşti tinde spre aplatizare: greutatea intelectuală sau etică e trasă în jos, punctele de maxim sunt împinse către orizontală. Pentru că presa i-a dat nas, neica nimeni îşi dă cu părerea despre orice, se trage de şireturi şi se bate pe burtă cu profesionistul. Distanţele fireşti au fost anihilate, iar respectul e izolat.

Premisa numărul trei: monarhia înseamnă o familie regală, care a beneficiat de o anumită educaţie, e supusă unei tradiţii impunătoare şi unor convenţii apăsătoare, iar acestea o obligă să acţioneze sub imperativele onoarei şi nobleţei.

O restauraţie ne-ar salva de la actuala de-ierarhizare. Date fiind cele trei premise descrise mai sus, o restauraţie ar reinventa distanţele sociale, ar alimenta reţinerea şi gânditul de două ori, premergătoare acţiunii publice. O familie cu un comportament nobil s-ar constitui într-un exemplu binevenit de conduită, şi asta chiar la nivelul cel mai intens al mediatizării.

2) Ce ne ţine în loc pe noi, ca naţie, în ultimii ani? De unde ne vine copleşitorul sentiment de nemulţumire, de ce nu ne împăcăm cu condiţia noastră, cu ceea ce suntem? Cauza, după părerea mea, e dezbinarea, care capătă tot mai frecvent accente de ură. Ne dispreţuim pe noi înşine, dar, simultan, dintr-un freatic instinct de conservare, căutăm infirmări exterioare sau, altfel formulat, confirmări din străinătate ale incertelor noastre valori.

Monarhia ne-ar “coase” deşirata îmbrăcăminte socială, începând de sus, de la “guler”. Dacă păstrăm forma republicană, niciun preşedinte nu va reuşi să fie “al tuturor”. Niciunul nu se va putea desprinde de partidul din care provine, pentru că societatea noastră nu e una care să acorde încredere şi să aibă răbdare. Presiunea formaţiunii care dă preşedintele intră în conflict cu expectanţele învinşilor de a fi trataţi la fel.

Monarhia rezolvă această sciziune, elimină nerăbdările – pentru că e dinastie, atenuează pornirile viscerale şi coboară înfruntarea grupurilor de interese la nivelul doi al statului, pe care are dreptul să-l supravegheze. Miniştrii sunt, constituţional, “ai Regelui”; există o instanţă superioară care le poate cere socoteală, alta decât politizatele comisii parlamentare sau şi mai îndepărtatul electorat.

“De ce ar fi România de astăzi mai bună, mai funcţională, mai frumoasă dacă ar fi monarhie constituţională?”, asta m-ai întrebat. Pentru că ar avea un model familist veritabil, fiindcă regalitatea ar fi nasturele care astupă butoniera neîncrederii noastre şi, respectiv, deoarece ar repune o scară între cei ce trag România după ei şi cei care trebuie să-şi recapete locul, nu mai sus de sanda.

Să vină salvele,
Mihnea

*

Coroana de oţel a Regelui Carol I, folosită şi de Regele Ferdinand la încoronarea din 1922, de la Alba Iulia. Foto: Muzeul Naţional de Istorie a României (mnir.ro)

*

Dragă Mihnea,

Mă sperii la modul serios. Dacă înţeleg eu bine, linia ta logică e următoarea: românii au nevoie de un şef suprem care să le dea peste degete, aşa sînt ei croiţi. Şeful suprem e bine să fie rege pentru că regii sînt de familie bună, deci reprezintă un model, deci ne trag pe toţi în sus. Este aşa o disperare optimistă în modelul tău logic, încît mă sperii. Pentru că eu aşteptam explicaţii concrete, iar tu îmi oferi modele teleologice bazate pe un optimism nejustificat.

Dacă “nimic nu se face fără aprobarea şefului”, atunci criteriul ereditar e mai periculos decît cel electiv. În plus, nu prea cadrează cu o monarhie constituţională, că doar nu vrem întoarcerea la monarhia absolută, nu? Dar mi-ai ridicat o nesperată minge la fileu: tocmai pentru că la noi depind atît de multe de şef, criteriul ereditar este de nesusţinut. Să mă explic.

Zici tu că regele, familia regală, e un model prin excelenţă. Poate fi. Poate să nu fie totuşi. Criteriul ereditar e o loterie. Şi nu aş fi dat replica asta, atît de facila replică clasică antimonarhică, dacă tu nu îmi ridicai mingea la fileu. Dacă e o loterie, atunci au fost prea mulţi regi greşiţi în istorie pentru a avea încredere în criteriul tău. Iar dacă vorbim de persoane greşite pentru rolul lor, avantajul republicii este că se schimbă – stai cu greşitul patru ani, hai opt ani şi apoi gata. Ceea ce nu se poate cu un rege, trebuie să recunoşti. Din patru regi cîţi a avut România, unul a fost complet greşit – Carol II. Şi am avut totuşi o dinastie norocoasă din acest punct de vedere, dacă te uiţi la celelalte ţări balcanice care în secolul 19 au încercat şi ele implantul de domn occidental.

Ziceam că argumentul anti-monarhic al eredităţii este facil. Deci, dacă prin cine ştie ce miracol istoric-ştiinţific am avea garanţia unor regi buni, să zicem că se inventează un sistem prin care putem selecta caracteristicile fătului înainte de a se naşte, atunci eu aş fi monarhist? Vezi cum îmi îngreunez singur sarcina? Ei bine, tot nu. De ce? Tocmai pentru că la noi şeful statului este mai important decît funcţia sa simbolică, cum spui tu. Şi am un argument bun pentru a spune că monarhia ar eşua în România democratică, ar eşua în scandaluri şi conflict cel puţin pe cît e măcinată această republică de scandaluri şi conflict. Cel puţin, aproape cert chiar mai mult.

Dragă Mihnea, întrebarea cheie la care trebuie să răspundă orice sistem democratic este: cine numeşte şeful guvernului? Americanii au rezolvat-o simplu: poporul îl numeşte direct, pentru că la ei preşedintele este şi şeful guvernului. În Europa avem acest sistem al şefului statului, care e diferit de şeful guvernului. În monarhiile constituţionale, funcţionează cutuma că regele nu are nici un cuvînt de spus. Şi acesta este cuvîntul cheie: funcţionează.

Citeam într-un excelent dosar al revistei Prospect despre monarhia britanică că ultima dată cînd un monarh britanic a decis cine să fie şeful guvernului peste capul Parlamentului a fost în 1832. Ar funcţiona cutuma la noi? Sînt sigur că nu. Nu avem nici tradiţia, nici instituţiile solide, nici partidele solide care să-l oblige pe monarh să respecte cutuma. Monarhia noastră nu a respectat această cutumă nici sub cei mai buni regi ai săi. Marele Carol I, pe care amîndoi îl admirăm, a pus în practică rotativa guvernamentală, adică regele decidea la anumite intervale să-i schimbe pe liberali cu conservatorii şi invers. Aşa drept şi mare cum a fost, Carol chiar micro-manageria politica noastră. Cînd Take Ionescu i-a spus că ar trebui să se mai creeze un al treilea partid, a fost scandalizat şi nu i-a mai vorbit o vreme. Profesorul Serban Papacostea, căruia i-am pus această întrebare în interviul pe care îl public în acest număr, spune că totuşi Carol I respecta trendurile opiniei publice. De acord, omul avea un fler fantastic. Dar tot decizia sa personală era cine să conducă ţara. Apoi, votul universal de după primul război mondial a distrus sistemul bipartid al lui Carol, dar regele Ferdinand, şi el mare şi bun, tot a avantajat partidele regăţene clasice împotriva transilvănenilor şi a ţărăniştilor. Ba chiar, profesorul Papacostea (un monarhist convins ca şi tine) îmi povestea cum i-a cerut înainte să moară demisia lui Averescu, pentru că Brătianu se temea că dacă moare regele nu mai apucă să scape de Averescu.

Multă lume uită astăzi că democraţia românească a fost distrusă de Carol II, nu de Antonescu sau de legionari sau de comunişti. Ăştia i-au pus cruce, dar primul dictator din epoca noastră modernă a fost regele. Dar chiar înainte de a instaura dictatura regală, Carol a făcut ce a vrut cu decizia de numire a premierului. L-a numit pe Goga, deşi partidul său ieşise abia pe locul 4 în alegeri. Înainte de asta rupsese din partidul liberal o aripă de tineri care îi erau favorabili. Pentru că îi promisese personal lui Maniu că se întoarce în ţară fără Elena Lupescu şi doar ca membru al regenţei, fără a-l detrona pe copilul Mihai I, Carol a dat de înţeles ţărăniştilor că nu vor mai ajunge la putere cît timp va fi Maniu şef la partid. În ce-l priveşte pe Regele Mihai, e drept că el a domnit în nişte circumstanţe cu totul extraordinare, deci, nu putem şti ce ar fi făcut altfel. Dar te rog să observi că nici unul dintre regii României nu a respectat cutuma cea mai importantă a monarhiei constituţionale: poporul decide cine conduce guvernul, nu regele.

Îmi poţi spune: bine, dar nici preşedinţii nu sînt mai breji. Poate. Însă preşedinţii ăştia aleşi direct au o legitimitate directă şi răspund direct în faţa electoratului pentru decizia lor de a numi un premier. Există în mod evident un conflict constituţional astăzi în România, avem răspunsuri diferite la întrebarea: cîtă discreţie are şeful statului în desemnarea persoanei premierului. În general, opoziţia zice că puţină sau deloc. Tot în general, preşedintele zice că multă (şi Iliescu, şi Constantinescu, şi mai ales Băsescu au folosit această putere). Nu intru în amănunte aici. Cert este că preşedintele răspunde în faţa poporului la alegeri şi oricum are mandat limitat.

Eu nu cred că un rege care ar lucra cu partidele astea de astăzi s-ar abţine de la a interpreta situaţia cum îi convine. Poate cu bună-credinţă cum a făcut Carol I, dar tot o democraţie dirijată s-ar chema. Faptul că Principele Radu are păreri politice, că a luat chiar partea uneia dintre părţi în conflictul legat de suspendarea lui Traian Băsescu, arată că riscurile sînt prea mari. Departe de a fi deasupra tuturor cum speri tu, un rege peste un sistem de partide slabe ar fi o autoritate prea mare, ar găsi mereu pretexte pentru a dirija şi dicta (ţara e în criză, situaţia e specială, etc). Am avea mai mult ca sigur un rege jucător.

Dragă Mihnea, îţi dai seama ce atmosferă va fi atunci, cu un jucător în fruntea statului neales şi care mai are în medie cîteva zeci de ani de mandat? Aşa îndîrjiţi şi enervaţi pe republica asta a noastră, măcar să-i recunoaştem şi un merit: jucătorul de la vîrf are multă discreţie în decizia sa cea mai importantă (cine conduce guvernul), dar acest jucător se schimbă şi noi, nu genetica, decidem cum şi cu cine.

Uite că m-am întins, am simţit nevoia unui tur istoric mai îndelungat. Ne apropiem de limita de spaţiu, ne-ar trebui o carte ca sa spunem totul. Oricum, e frumos ca, eu fiind gazdă, tu să ai ultimul cuvînt.

Cu drag,
Cristian

*

Dragă Cristi,

Grea misie, misia de a avea ultimul cuvânt, mai ales că nu mai am prea multe “semne” la dispoziţie.

Optimismul meu – “nejustificat”, cum spui tu – stă pe câteva sute de ani în care aici, sub o formă/denumire sau alta, au domnit regi. La urma urmei, dezbaterea noastră n-ar avea temei dacă în România de azi n-ar exista nici o problemă, dacă republica noastră ar merge ca unsă. Republica e noutatea care nu funcţionează; monarhia a demonstrat îndeajuns – şi continuă să demonstreze – că e fiabilă.

Tu nu prescrii niciun tratament pentru criza noastră de valori. Evidenţei că românii sunt paternalişti, tu-i contrapui temerea absolutistă (deşi un “tată” nu e necesarmente dictator), iar posibilităţii ca monarhia să oblojească ura româno-română, tu-i strecori îndoiala accidentului ereditar.

Mai departe: zici că întrebarea cheie în orice sistem democratic este: “cine numeşte şeful guvernului”. Care dintre preşedinţii noştri – aleşi direct şi, deci, legitimi, cum îţi doreşti – a răspuns “în faţa electoratului” pentru vreunul dintre premierii pe care i-a numit? Iliescu – pentru stagnarea lui Văcăroiu? Constantinescu – pentru hilarul Radu Vasile? Băsescu – pentru “Mână spartă”-Tăriceanu? Sau, într-o republică democratică, “a da socoteală” înseamnă să fii reales?

Eu nu cred că desemnarea premierului e marea încercare a unui şef de stat, ci capacitatea de a asigura normalitatea socială, acea stare indefinită de bine care se numeşte “acasă”. În plus, a specula că regele ar fi un “jucător” sau că monarhia ar “eşua în scandaluri” e o funie nu doar evocată, ci de-a dreptul prinsă de grindă în casa spânzuratului.

Pentru a risipi orice teamă de arbitrar, iată un fragment al Constituţiei regale din 1923: “Nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act” (articolul 87). Se întâmplă aşa ceva în republica noastră ferită de “loteria genetică”?

Mulţumesc din suflet,
Mihnea

*

Puteţi citi acest schimb de scrisori şi pe site-ul “Dilemei”, aici. Din dosarul dedicat monarhiei vă recomand interviul cu istoricul Şerban Papacostea, textele semnate de Christian Mititelu şi Cristian Câmpeanu, o reamintire a felului în care presa română s-a polarizat în 1992, când Regele a putut intra în Bucureşti şi o mărturisire-căinţă a lui Sergiu Andon.

*

Tweet