Primii oameni duceau în rai o viaţă “îngerească, uniformă, unitară şi statornică” (2) şi, deci, nu aveau ceea ce am numi o “conştiinţă a raportării la sine”. Unde nu există raportare la sine, nu există ruşine, în accepţiunea noastră de astăzi. Păcatul originar determină o pierdere a acestei stări de “ne-ruşinare” şi o “cădere în raport”.

“Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Facerea 3, 7). Primul sentiment al omului după ce a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului este ruşinea. Primul act de discernere al omului (deja) păcătos este echivalent cu sfârşitul ne-ruşinării.

Începutul fricii

Intervalul dintre căderea în păcat şi izgonirea din rai este un timp al fricii. Ruşinea de a fi gol determină teama. După prima raportare la sine urmează prima judecată cauzală a omului. “M-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3, 10), îi răspunde Adam lui Dumnezeu. Pasul înspre noul statut ontologic de fiinţă bântuită de frică a fost făcut. În “preajma” lui Dumnezeu, omul trăieşte sub acest imperiu. Moartea îşi intră în drepturi.

Frica bună se învaţă

În concepţia ortodoxă, frica de Dumnezeu este prima treaptă a scării care duce la mântuire. Spre deosebire însă de Adam, care avea certitudinea existenţei lui Dumnezeu, noi trebuie să credem. Numai din sâmburele credinţei poate răsări frica. Credinciosul nu trebuie să-şi impună să se teamă de Dumnezeu, pentru că frica “bună” nu poate fi un rezultat al autosugestiei. El trebuie să ajungă la conştiinţa fragilităţii sale, ca fiinţă creată de un Dumnezeu atotputernic. “Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă! Frica Domnului vă voi învăţa” (Ps. 33, 11) este versetul biblic folosit în sprijinul ideii că acest fel de frică este unul care se învaţă şi la el se referă Psalmistul când spune “începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Ps. 110, 10).

Pentru a face delimitările necesare vom folosi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: “Nu orice frică este bună şi mântuitoare; dimpotrivă, este şi o frică vrăjmaşă (…), aceea care ne face să ne plecăm în faţa persoanelor cu rang mare. (…) Şi cel care se teme de demoni are frică vrăjmaşă în el” (3). Vom trata în continuare, pe rând, aceste tipuri ale fricii.

Grija ca ancorare în vremelnicie

Omul care trăieşte în lume şi a ales lumea aceasta, totul aici, este un “îngrijorat”. Vieţuirea în imanenţă, raportarea doar pe orizontală, înlocuirea valorilor de “bine” şi de “rău” cu acelea de “plăcere” şi “durere” sunt notele caracteristice ale “îngrijoratului”. El se teme de oameni, nu de Dumnezeu, de moarte şi nu de eventualitatea chinurilor veşnice. Altfel spus, grija înseamnă stabilirea de legături cu ceea ce trece, ancorarea în vremelnicie. Însă “motorul” grijii, o spune părintele Stăniloae, este tot frica, şi anume cea “lumească”, “de a fi lipsit în viitor de plăcere şi de a avea parte de durere” (5).

Ruşinarea demonilor

Întreg periplul omenesc prin lume este o şansă pentru regăsirea stării îngereşti a “ne-ruşinării”. Impasibilitatea din rai nu poate fi redobândită însă decât printr-o acţiune pe pământ. “Ne-ruşinarea” poate fi atinsă numai prin ruşinarea celui vinovat de pierderea ei. Acesta este motivul pentru care frica de demoni este una “vrăjmaşă”, căci acela ce se teme de adversarul său este a priori înfrânt.

Din această perspectivă, ortodoxia este o religie care propovăduieşte un curaj bine dozat de chibzuinţă. “Dacă Hristos a fugit de Irod cel trupesc, deşi era atotputernic, apoi înveţe-se cei încrezuţi să nu se arunce în ispite” (6). Lupta cu demonii trebuie asumată, însă nu urmărită ca un scop în sine. Şi revenim aici la termenul de “ruşinare”, care semnifică în modul cel mai subtil ţelul acestei lupte. Căci se spune: “Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce gândesc rău de mine” (Ps. 34, 4). În acest caz, raportarea nu mai este una pe orizontală, ci pe verticală în jos.

Neruşinarea, starei orizontalei pure

Am văzut mai sus două tipuri de frică pe care ortodoxia le înscrie în categoria celor “rele”. Pe noi, însă, ne interesează un al treilea tip, cel pe verticală în sus, al cărui model meta-fizic este “frica sublimă şi nobilă ce o au îngerii” (7). Pentru mântuire, omul trebuie să parcurgă în sens invers drumul străbătut de Adam. Astfel, trăind de la început în orizontul morţii, el trebuie să înţeleagă că urcuşul către starea paradisiacă a “ne-ruşinării” trece neapărat prin lăuntrul fricii de Dumnezeu.

Următoarea fază este ruşinea pentru sine însuşi sau, în termeni religioşi, smerenia. Ţinta care trebuie atinsă în această viaţă, pragul mântuirii, este ascultarea din dragoste sau supunerea, adică răscumpărarea păcatului originar. Iar pentru a ajunge aici, omul are înaintea sufletului tot exemplul duhurilor cereşti, căci “adevărata esenţă a naturii îngerilor este închinarea” (8).

La polul opus al “ne-ruşinării” este refuzul sau uitarea de Dumnezeu, adică neruşinarea. Ispita de a deţine puterea în această viaţă, pierderea ruşinii de sine, tupeul, îndrăzneala, dorinţa de a-i domina pe ceilalţi, iată tot atâtea denumiri pentru starea orizontalei pure. Aceasta blochează orice posibilitate a privirii pe verticală în sus. “Nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea” (9).

Sporirea fricii, modelul îngeresc

Unde se situează îngerii în acest spaţiu al fricii? Cum se poate raporta omul la puterile cereşti şi ce pot face ele pentru sufletul său? În concepţia Sfinţilor Părinţi, îngerii nu constituie doar un model al fricii, pe care omul trebuie să încerce a-l imita, ci ei şi călăuzesc pe aceia care au început să se teamă de Dumnezeu. “Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 7) şi “Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr. 1, 14) sunt două dintre versetele folosite ca argumente în acest sens.

Una dintre cerinţele religiei ortodoxe care şochează raţiunea laică este această nevoie de a progresa în frică. La o primă “gândire”, pare absurd şi chiar revoltător ca scopul tău, ca muritor, să fie sporirea întru frică. Ispita de a profita din plin de “trăit” îşi găseşte cel mai bun aliat în obişnuinţă, în “trecerea” de fiecare zi. De aceea Sfinţii Părinţii afirmă că soluţia pentru ca omul să nu uite frica de Dumnezeu este aducerea aminte a morţii. Deoarece moartea este singura certitudine umană, gândul la ea poate produce în conştiinţă ruptura necesară pentru desprinderea de obişnuinţă şi pentru problematizarea unei eventuale trăiri veşnice.

“La toate corpurile apare obişnuinţa care face să înceteze mirarea. Dar la slava lui Dumnezeu nu este aşa, ci cu totul dimpotrivă. Cu cât puterile acelea petrec în privirea slavei lui Dumnezeu, cu atât mai mult se spăimântează şi-şi măresc mirarea. De aceea, de când au fost făcute şi până acum, văzând slava aceea, niciodată n-au încetat să strige cu spăimântare” (10), scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la vederea lui Isaia despre îngerii care stau înaintea tronului lui Dumnezeu.

Paradoxalul “Nu vă temeţi”

“Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2, 9). Pasajele biblice cum este acesta, în care îngerii li se arată oamenilor într-o formă sau alta, sunt edificatoare în ceea ce priveşte inter-relaţia cu lumea duhurilor cereşti. “Nu vă temeţi”, aceasta este expresia care defineşte atitudinea îngerilor în faţa reacţiei de înfricoşare a omului confruntat cu o altă existenţă, cu alt-ceva.

Un atent observator al construcţiilor logice ar putea afirma că tot ceea ce am spus până acum se prăbuşeşte, din moment ce înşişi îngerii, mesagerii lui Dumnezeu, ne îndeamnă să lăsăm teama deoparte. Însă aceasta este o capcană în care poate cădea numai un raţionalist. Căci “Nu vă temeţi” nu reprezintă nicidecum sfatul de a renunţa la frica de Dumnezeu, ci o liniştire a spaimei, o încercare de a-i reda omului încrederea şi, mai mult, de a-l călăuzi înspre un firesc al relaţiei cu duhurile.

Omul este o fiinţă care se zbate între ispita neruşinării şi speranţa ne-ruşinării. Cele două stări extreme sunt definite de lipsa fricii de Dumnezeu. Prima îl caracterizează pe cel care a ales să caute plăcerea; a doua, pe cel care, imitându-i pe îngeri, a depăşit frica şi a atins iubirea. Între ele este un imperiu al fricii, în care singurătatea este o certitudine şi, totuşi, o iluzie.

 *

(1) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (ediţia a III-a), Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 68.

(2) Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pag. 91.

(3) Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 8, în Scrieri. Partea întâi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 273.

(5) Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1992, pag. 90.

(6) Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, pag. 444.

(7) Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească (ediţia a II-a), Editura Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 47.

(8) Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pag. 175.

(9) Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pag. 41.

(10) Sfântul Ioan Gură de Aur, Din ospăţul Stăpânului, Editura Adonai, 1995, pag. 41.

*

Tweet

Dar l-am revăzut, după vreo 20 de ani de la prima vizionare, şi trebuie că i-a venit rândul. Filmele şi cărţile revăzute/recitite după multă vreme nu mai au aceeaşi forţă de influenţă ca în adolescenţă ori ca în tinereţe. Atunci eşti poros, sugativos, avid după şocuri, modele, uimiri. Le absorbi, prin piele, prin stomac, prin inimă. Nu le cântăreşti estetic, nu le cauţi rămurele hermeneutice. Acum sunt lucid, şi-mi pare rău.

*

Îmi aminteam doar o ploaie câinească, de pe la începutul filmului, şi finalul care te loveşte în centrul nervos al încrederii (trebuie să existe un asemenea centru), cu băiatul care riscă tot, care se aruncă în hăul fricii, care crede. Şi al cărui clopot bate.

Acum am amintiri proaspete, de care, poate, nu voi mai avea nevoie decât pentru acest text. Acum văd bufonul, cum muşcă dintr-o ceapă după ce şi-a făcut numărul, cum trece de la maliţie la obidă şi cum cade lovit cu fruntea de copac, îl văd pe Kirill omorându-şi câinele cel drag, cu sete, când e surghiunit din mănăstire, apoi pe fratele cneazului, pe trădătorul de neam, îl văd cum se urăşte pe sine în faţa catapeteasmei care arde, pe nebuna Domnului cea mută, zmucindu-se să poată urca pe calul tătarului care i-a dăruit prima ei haină frumoasă, pe Teofan Grecul, mort luminos, venit să-i vorbească ucenicului său cenuşiu, şi îl văd pe Andrei însuşi, îmbătrânit în jurământul tăcerii, admirându-l de la depărtare pe puştiul cel curajos, făuritorul de clopot.

Acesta e, poate, singurul film la care n-am avut, niciodată, sentimentul că mă uit la nişte actori care joacă roluri. În schimb, am fost mereu conştient de prezenţa celui care îi conduce, care e deasupra lor, care-i învaţă şi-i aşează în picturi. Şi care, când nu are grijă de ei, de oameni, ne arată vopseaua vărsată într-un pârâiaş, primii stropi pe un râu netulburat, un cal prăbuşindu-se pe o scară, două gâşte coborând, albe, de nicăieri, peste durere. Consecinţele morţii.

Foto: elena-dulgheru.blogspot.com

*

Tweet

*

Am transcris câteva fragmente din cuvintele sale:

“Noi ştim din literatură că Dumnezeu ne iubeşte, că e iubitor, că e dincolo de iubire, că te acceptă, te vrea aşa cum eşti tu. Numai să fii sincer.” (…)

“Bine a zis cine a zis că un sâmbure e mai important decât un munte. Pentru că poate crea, poate creşte un munte. De-asta spun că preocuparea unui om duhovnicesc este o prezenţă continuă şi o sinceritate. Nu trebuie să se teamă nimeni dacă are inima sinceră şi dacă, bineînţeles, s-a «bălăcit». Dacă a făcut-o din instinct şi cu ştiinţa că face un păcat, nu-i nici o primejdie. Pentru că nimic nu este pierdut atâta vreme cât sufletul nu abdică, capul se ridică şi credinţa rămâne în picioare.”

Fragmentele sunt de aici:

*

“Ştiţi ce vreau să vă spun? Asta e foarte greu să vă spun, şi mai greu să pătrundă: nu ştim dacă mâine mai trăim. (…) Dacă pui problema aşa, că astăzi e ultima mea suflare şi răsuflare, să ştii că începi să fii prezent. (…) Dumnezeu cere să ai în fiecare clipă prezenţa ta.

Există un plan de foc în armată, cu câteva puncte. Mai întâi de toate, determinarea precisă a poziţiei tale. Ce poziţie am eu? Sunt creştin. Al doilea punct este determinarea precisă a inamicului: cine e inamicul? Cu cine luptăm noi? Noi luptăm cu duhurile rele.

Al treilea punct zice: şi ce distanţe? Contează, ca să pui înălţătorul la distanţa respectivă şi să ajungă glonţul acolo. (…) Zice Antonie cel Mare: Cel dintâi păcat este cel de lângă tine. De ce să mă gândesc eu la furt când acum am alt duşman? Dacă o mână vrea să te omoare, la porunca altcuiva, tu opreşte mâna care vrea să te lovească şi pe urmă te judeci cu cel care a poruncit. Că asta-i primejdia, cea de lângă tine. Deci, păcatul cel mai apropiat este păcatul cel mai important pentru tine. De-aia să ştii distanţele.

Şi al patrulea, în armată, este să foloseşti tot armamentul posibil ca să omori sau să neutralizezi inamicul. La noi, care este armamentul? Rugăciunea, postul, starea de veselie, care înseamnă o rugăciune permanentă. A fi vesel înseamnă că deja eşti omul cerului mai mult decât al pământului, decât al firii tale.”

Fragmentul e de aici:

*

Tweet

Relaţia celor două structuri, Biserică şi presă laică, este una de necunoaştere reciprocă. Or, e păgubos să nu-ţi cunoşti adversarul.

Pentru că despre adversitate e vorba, de fapt: Biserica şi presa particulară îşi dispută – şi nu ştiu în ce măsură sunt conştienţi slujbaşii lor de asta – influenţa asupra credinţelor şi mentalităţilor, cu efecte evidente asupra alegerilor colective şi a tendinţelor societăţii. Nu putem vorbi de “duşmănie”, însă de concurenţă, de rivalitate nedeclarată, cu siguranţă, da.

Încerc, mai întâi, să-mi probez afirmaţia, urmând să detaliez expresiile vizibile ale acestei întreceri neoficiale şi asimetrice.

Ambele entităţi operează cu o oglindă ideală pe care o pun în faţa oamenilor: Biserica poartă cu sine şi ni-L arată permanent pe Hristos, ca model suprem, în timp ce presa raportează evenimentele, zilnic, la standardele unei lumi perfecte din punct de vedere al fiabilităţii şi al moralei. Dacă-şi respectă misiunea, ambele au atât rol de exorcizare, cât şi de corectare a comportamentului.

Dar – şi aici intervin separaţiile care le transformă în concurente – în timp ce prima pregăteşte persoane, a doua lucrează asupra colectivităţilor, nediferenţiat. În timp ce una, prin moştenirea sa, “antrenează” pentru o viaţă viitoare, cealaltă, dată fiind natura sa comercială, vizează îmbunătăţirea acestei vieţi. Biserica păstrează şi aplică o Tradiţie, presa se defineşte prin căutarea şi popularizarea Noului, în toate formele sale.

Răspândirea memoriei versus fascinaţia prezentului, conservare contra progres, veşnicie întrezărită ori dinamism indiferent de obstacole.

Diferenţa fundamentală, însă, depăşeşte această enumerare: Biserica urmăreşte mântuirea, o miză de care presa e totalmente străină, un subiect cvasi-inexistent în ziare sau în programele audiovizuale. Şi e firesc să fie aşa; asta nu pot să priceapă, între altele, reprezentanţii Bisericii care se plâng de conţinutul editorial.

Da, jurnalismul ar trebui să aibă şi rol formator, însă, chiar şi atunci când patronii realizează particularitatea acestei afaceri, obiectivul presei, fie ea şi una responsabilă, rămâne funcţionarea mecanismelor sociale, nu salvarea sufletelor. (În cazul extrem, sufletele nu sunt decât obiecte numai bune de manipulat, mijloace utilizate pentru atingerea scopului de business şi de putere. La fel şi aflarea adevărului, cu “a” mic).

Din această divergenţă de interese decurge adversitatea. Repet: această adversitate e conştientizată într-o măsură destul de slabă printre preoţii şi ierarhii care intră în contact cu presa; dacă ar face-o, ei nu s-ar mai aştepta la susţinere sau la împuţinarea atacurilor. (În tabăra cealaltă, pentru că acţiunea concertată e imposibilă, lucrurile vor continua în acelaşi stil, prin dezinteres şi superficialitate).

Prin această divergenţă se poate explica şi violenţa tuturor dezbaterilor pe teme ireconciliabile precum avortul, homosexualitatea, eutanasia ori implicarea socială a Bisericii. E normal – în sensul de justificat – ca presa să încerce să “muşte” din dogme, deoarece manifestarea sa, fiind sub presiunea efemerului, nu poate fi decât orizontală. E banal, de asemenea, ca un critic al religiosului, al “închistării” şi “habotniciei” ortodoxe, să fie cu atât mai prezent în mass-media cu cât e mai virulent: o regulă simplă a jurnalismului spune că audienţa creşte direct proporţional cu anvergura ţintei.

*

Textul integral poate fi citit aici.

Tweet

Venit la Cluj miercuri seară, în 2 februarie, preşedintele Băsescu a stat aproape o oră în Catedrala arhiplină, după care, impresionat, le-a mărturisit unor apropiaţi de-ai ierarhului că se aşteptase să fie huiduit. Nici vorbă de aşa ceva. Miile de clujeni care stăteau la rând nu erau interesaţi decât să-şi ia rămas bun de la “Înaltul”.

Datorită atmosferei din acele zile, clujenii îşi vor aminti moartea tumultuosului Mitropolit Bartolomeu Anania ca pe o poveste de linişte şi respect. Iar Sfântul Sinod s-ar putea să ţină cont de asta când îi va alege succesorul.

Foto: Călin Ilea

*

Moartea ÎPS Bartolomeu a redeschis dezbaterea din cercurile religioase şi din presă referitoare la tensionata înfiinţare, în 2005, a Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Fitilul a fost reaprins chiar a doua zi, în 1 februarie, şi tocmai de Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurenţiu Streza, printr-o declaraţie făcută portalului citynews.ro: “Dacă va fi bine pentru Biserică, va supravieţui (Mitropolia Clujului – n.M.M.). Dacă nu va fi bine pentru Biserică, ea va veni acolo unde trebuie să fie, unde a fost de la început, pentru că aceasta nu este o lucrare care ţine de o persoană”.

Spun că “tocmai” ÎPS Laurenţiu a reaprins fitilul pentru că persoana lui reprezentase mărul discordiei la straniile alegeri ţinute în 3 noiembrie 2005 pentru poziţia rămasă vacantă prin decesul Mitropolitului Antonie Plămădeală. Acele alegeri şi ce a urmat a doua zi, desprinderea din Mitropolia Ardealului a patru eparhii (arhiepiscopii şi episcopii), aveau să prefigureze şi istorica şedinţă a Sfântului Sinod din septembrie 2007, când ÎPS Daniel devenea al şaselea Patriarh al României.

Pentru a înţelege “jocurile” însă, e nevoie să ne întoarcem în timp. Pentru început, în deceniul nouă al secolului trecut, când actualul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a fost, timp de 8 ani (1980-1988), profesor şi mai apoi director adjunct al Institutului Ecumenic Bossey din Elveţia, care aparţine Consiliului Mondial al Bisericilor. De acolo i s-ar trage eticheta de “ecumenist”, lansată din mediile bisericeşti şi preluată ca atare de mass-media. Acolo, la Bossey, au studiat ori s-au specializat mulţi ierarhi români, printre care, timp de un an (1982-1983), şi ÎPS Laurenţiu Streza.

Pericolul ecumenismului – aici, în sensul de erezie, care atacă Tradiţia şi canoanele – a fost una dintre temele dominante ale anilor ’90 în BOR. O referinţă concretă a acestei temeri, cu trimitere la PF Daniel, găsim în volumul “Rugăciune şi lumină mistică” (Editura Dacia, 1998), unde sunt reunite articole semnate de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, figură istorică a rezistenţei anticomuniste.

“Cu trei ani în urmă, ÎPS Daniel al Moldovei, unul dintre absolvenţii seminarului ecumenic şi fost profesor la acest seminar (Bossey – n.M.M.), şi-a dat binecuvântarea pentru tipărirea unei Cărţi de slujbă ecumenică – versiunea românească – editată de Mitropolia Iaşului, în care se face un amestec neîngăduit între Sfânta Liturghie Ortodoxă şi invenţiile protestante eretice”, scria preotul Calciu-Dumitreasa (pag. 108-109).

“Această carte este păcătoasă. Ea înlocuieşte cele trei liturghii sfinţite de Biserică printr-o liturghie falsă şi nocivă, creată de persoane fără duhul lui Dumnezeu…”, mai spunea autorul.

Acel episod a fost uitat în anii 2000, însă, referindu-se la BOR, presa a început să folosească tot mai frecvent termeni precum “tabere”, “tradiţionalişti” şi “ecumenişti”. “Recursul insistent la astfel de categorii în mass-media noastră este cel puţin problematic, dacă nu chiar profund inadecvat”, consideră teologul Radu Preda, director al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER).

Şi scriitorul Răzvan Codrescu, redactor-şef al revistei “Lumea credinţei”, e de părere că etichetele de mai sus sunt “elementare”, servind mai degrabă unei “prese dezbisericite”. El spune că în conducerea Bisericii n-au existat niciodată tabere atât de tranşante.

“În Sfântul Sinod, mai cu seamă în ultimul deceniu, a lăsat Dumnezeu să fie două personalităţi extrem de puternice, ÎPS Bartolomeu şi ÎPS Daniel, actualul PF Părinte Patriarh: oameni cu vârste, temperamente, formaţii şi viziuni deosebite asupra priorităţilor vieţii noastre bisericeşti. Era cumva firesc ca unul sau altul să atragă de partea sa pe diferiţii colegi din Sinod sau din corpul clerical”, explică Răzvan Codrescu.

Influenţa celor două personalităţi a fost limpede în 3 noiembrie 2005, când Sfântul Sinod s-a reunit pentru a-l alege pe noul Mitropolit al Ardealului. Primul tur de scrutin a fost câştigat, însă fără majoritate absolută, de ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop de Alba Iulia, susţinut de ÎPS Bartolomeu şi de toţi ierarhii din nord-vestul Transilvaniei. După turul doi, surpriză: învingător era ÎPS Laurenţiu, Episcop de Caransebeş, care beneficiase de sprijinul Mitropolitului Moldovei.

“Socotind că s-au petrecut lucruri neprincipiale şi neloiale între cele două tururi de scrutin, ÎPS Bartolomeu a scos a doua zi asul din mânecă: mai vechiul proiect de reîmpărţire teritorial-administrativă a Ardealului, pentru care a câştigat fără dificultate sprijinul majorităţii ierarhilor ardeleni, cu asentimentul fostului Patriarh Teoctist”, povesteşte Răzvan Codrescu.

Astfel, deşi necesară şi justificată atât administrativ, cât şi pastoral, Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului s-a născut mai degrabă din motive personale. Nebănuite sunt căile Domnului. “Gestul înfiinţării Mitropoliei la Cluj s-a dorit un semnal de alarmă, niciunul dintre ierarhii ardeleni nevotând pentru cel care ar fi trebuit să le fie mitropolit”, îşi aminteşte teologul Radu Preda.

De ce această respingere unanimă faţă de persoana Laurenţiu Streza? Ce îi reproşau atâţia ierarhi celui care, în 2005, era de 9 ani Episcop al Caransebeşului?

O ascensiune cel puţin stranie, petrecută în mai puţin de două luni, de la preot de mir şi secretar ştiinţific al Facultăţii de Teologie din Sibiu, direct în scaunul episcopal. Rămas văduv, ÎPS Laurenţiu fusese mai întâi ales episcop, la 4 iulie 1996, fiind călugărit abia peste câteva zile, în 20 iulie 1996. Mai mult decât atât, el avea cinci copii în îngrijire, încălcând astfel Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale, care le interzice călugărilor să aibă obligaţii familiale.

“Un călugăr nu îşi poate aduce copiii minori în mănăstire şi niciun episcop nu-şi poate instala copiii în reşedinţa chiriarhală, care are şi ea statut de mănăstire. Aşa încât ÎPS Laurenţiu a devenit monah prin fraudă – una spirituală, la care s-a făcut complice răposatul mitropolit al Ardealului, Antonie”, scria comentatorul ortodox Dan Ciachir (“Ziua”, 14 decembrie 2005).

Controversatele evenimente din 3-4 noiembrie 2005 – instalarea ÎPS Laurenţiu în scaunul mitropolitan de la Sibiu şi înfiinţarea, a doua zi, prin votul Sfântului Sinod, a Mitropoliei cu sediul la Cluj – aveau să fie preambul, cum spuneam mai sus, al alegerilor din 12 septembrie 2007 pentru cea mai înaltă demnitate a BOR, rămasă vacantă după moartea Patriarhului Teoctist.

“Candidaţii redutabili erau ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei, şi ÎPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, acesta din urmă având tot sprijinul ÎPS Bartolomeu, care se socotea pe sine prea bătrân pentru a candida. ÎPS Teofan s-a sfiit să se angajeze până la capăt, descumpănindu-l pe ÎPS Bartolomeu şi obligându-l să cedeze – în pofida hotărîrii sale iniţiale – numeroaselor îndemnuri de a candida el însuşi. A fost însă mult prea târziu ca să mai aibă şansa de a câştiga”, rememorează Răzvan Codrescu.

În ciuda temerilor de la acel moment, alegerea ÎPS Daniel n-a produs nici o tulburare. Dimpotrivă. Noul patriarh a continuat proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, a consolidat prezenţa BOR în spaţiul public prin crearea unui trust de presă al Patriarhiei (Trinitas TV, agenţia Basilica şi cotidianul “Lumina”) şi a intensificat sprijinul acordat Mitropoliei Basarabiei.

În plus, “apele” din Sfântul Sinod aveau să se liniştească în martie 2008, când candidatul susţinut (bineînţeles, neoficial) de PF Daniel pentru postul vacant de Mitropolit al Moldovei (a doua demnitate din BOR) a pierdut net alegerile în faţa ÎPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, ca un semn al reechilibrării “raportului de forţe”.

Aceasta este, descrisă foarte succint, istoria premergătoare morţii ÎPS Bartolomeu, eveniment care a strâns la Cluj peste 20 de ierarhi, cei mai importanţi membri ai Sfântului Sinod. Iar de aici pot începe speculaţiile. Care spun că înaltele feţe bisericeşti au fost impresionate de dragostea credincioşilor clujeni pentru Mitropolitul lor, de miile de oameni care, la -10 grade, au rămas ore întregi în Piaţa Avram Iancu pentru a asista la slujba de înmormântare a celui supranumit “Leul Ardealului”.

Un efect al acelei stări de comuniune poate fi şi comunicatul emis a doua zi de Arhiepiscopia Clujului, al cărei conducător interimar este PF Daniel: “Sinodul Mitropolitan face un apel către ierarhi, clerici, credincioşi şi reprezentanţi ai massmedia să nu se lanseze în formularea de scenarii privind succesiunea la scaunul de Mitropolit şi Arhiepiscop al Clujului, nici să dea crezare unor zvonuri alarmiste privind desfiinţarea Mitropoliei”.

Apelul a mai calmat spiritele ortodocşilor clujeni, încinse în special de aluziile la “reunificarea” Ardealului pe care Mitropolitul Laurenţiu le făcuse la 1 februarie. În plus, Patriarhul a alimentat speranţele locale că succesorul ÎPS Bartolomeu ar putea fi unul dintre episcopii sufragani ai acestuia. “În general, în 90% dintre cazuri, Sinodul de la Bucureşti a confirmat ce s-a dorit pe plan local. (…) Nu se dă ordin de la Bucureşti cum să fie, ci aici se consultă oamenii, pentru că ei lucrează mai mult în eparhie”, a declarat PF Daniel după întrunirea Sinodului Mitropolitan de la Cluj.

Potrivit Statutului pentru Organizarea şi Funcţionarea BOR, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, care va deveni automat şi Arhiepiscop al Clujului, va fi ales de Sfântul Sinod după parastasul de 40 de zile al ÎPS Bartolomeu. Alegerea se va face din maximum şase candidaţi, doi propuşi de Sinodul Mitropolitan de la Cluj, doi propuşi (eventual, dar puţin probabil) după consultarea cu membrii Adunării Eparhiale şi alţi doi (fără a fi obligatoriu) desemnaţi de Sfântul Sinod.

Viitorul Mitropoliei clujene poate fi rezumat foarte bine cu vorbele lui Răzvan Codrescu: “Sunt oameni care lasă goluri ce nu pot fi umplute decât foarte aproximativ”.

*

Tweet

Interviul l-am realizat miercuri, 9 februarie. A doua zi, în ciuda tuturor aşteptărilor, preşedintele Egiptului nu a demisionat. Tot ce am vorbit cu Carmen rămâne valabil.

Foto: Arhiva personală Carmen Gavrilă

*

Două fragmente din interviu (pe care-l puteţi citi integral aici):

(…)

M.M.: Mi-ai spus că ai fost să vezi în ce condiţii trăiesc copţii, creştini ortodocşi din Egipt…

- Da. Ei sunt îngroziţi la gândul că din revolta populară ar putea ieşi câştigătoare Frăţia Musulmană. Sunt nemulţumiţi că Europa creştină nu îi bagă în seamă, că nu transmite mesaje care să pună pe gânduri orice regim actual sau viitor, mesaje care să zică “Avem oameni acolo”. Ei spun că, de fiecare dată când merg în Europa, se îngrozesc că Europa a devenit musulmană.

Mi-au zis că noi ne neglijăm tradiţiile şi religia în numele corectitudinii politice şi al multiculturalismului, că Europa îşi pierde identitatea creştină, cea din care s-a născut toată civilizaţia europeană. Jurnalista creştină cu care am vorbit azi mi-a spus chiar aşa: “Când cineva vine la tine în casă, trebuie să fii ospitalier, dar musafirul nu trebuie să profite de ospitalitatea ta”.

M.M.: Unde e comunitatea coptă pe care ai vizitat-o?

- Eu am vizitat cartierul Heliopolis din Cairo. Acolo sunt foarte mulţi creştini, lucru vizibil pe stradă, datorită femeilor fără văl pe cap. Dar sunt creştini cam peste tot în Egipt. Oficial, ar fi cam 9-10 milioane, dar ei susţin că, de fapt, sunt 10-15 milioane şi că guvernul ţine ascunse cifrele reale.

(…)

M.M.: Eşti unul dintre puţinii corespondenţi străini care au reuşit să-i ia interviu unuia dintre liderii Frăţiei Musulmane, Essam Aryan (sau el-Arian). În primul rând, felicitări! Cum ai ajuns la el?

- Nu o să-mi dezvălui sursele, dar ce pot spune e că am ajuns la el cu ajutorul unor jurnalişti egipteni. Dar şi aşa a fost foarte greu. A fost foarte dur în ton. Iniţial, mi-a spus că nu acordă interviuri decât CNN, BBC şi altor posturi mari, şi că dă declaraţii presei locale. Dar am insistat şi l-am sunat încontinuu, până a cedat. Cred că era şi puţin amuzat de patima cu care vorbeam. I s-o fi părut o ciudăţenie amuzantă să dea interviu cuiva dintr-o ţară despre care nu ştiu dacă ştie ceva… La interviu a fost bătaie de cap, că nu răspundea la întrebări. Am tot insistat, dar, până la urmă, şi absenţa răspunsului e un răspuns, nu?!

M.M.: Frăţia Musulmană are o structură oficială, cu aleşi în Parlament, şi o structură secretă?

- Nu tocmai secretă. Frăţia are oameni în Parlament, dar aceştia au candidat ca independenţi, pentru că Frăţia nu există oficial, e scoasă în afara legii. Toată lumea ştie când un politician sau un candidat e de la Frăţie, dar, oficial, el e independent. Acum au peste 80 din cele circa 450 de locuri ale Adunării Poporului (camera inferioară a Parlamentului), iar asta în condiţiile în care ultimele alegeri generale au fost fraudate masiv.

După ce am vorbit cu oameni de toate felurile şi de toate orientările, părerea mea e că popularitatea Frăţiei este supraapreciată, iar ei încurajează asta ca să capete legitimitate. Dar dacă o femeie sau un bărbat din Egipt respectă portul islamic şi se roagă de 5 ori pe zi, asta nu înseamnă neapărat că simpatizează Frăţia.

M.M.: Din ce-am citit, Frăţia Musulmană are un program pe termen lung, asemănător Hamas-ului în teritoriile palestiniene, de a ajuta concret familiile foarte sărace.

- Da, e corect. E strategia clasică a mişcărilor de genul ăsta. Aşa face şi Hezbollah în Liban. Sunt mişcări care câştigă simpatie prin programe sociale – construiesc şcoli, spitale şi, practic, compensează lipsa guvernului în anumite zone. Fac ceea ce ar trebui să facă guvernul, de aceea sunt populari printre mulţi dintre egiptenii săraci. Dar, repet, asta nu înseamnă că sunt foarte populari peste tot…

M.M.: Se vorbeşte în Egipt despre instaurarea Shariei, legea islamică?

- Da, însă nu Frăţia spune asta. Ei se feresc să pomenească Sharia, pentru că acum încearcă să-şi proiecteze o imagine reformată, moderată. În schimb, opozanţii lor avertizează mereu că ei vor, de fapt, să aplice Sharia şi reamintesc sloganul Frăţiei – “Islamul e soluţia”. Din ce am văzut, presa îi priveşte dacă nu cu simpatie, măcar cu lipsa de grijă că ar putea fi un pericol. Eu cred că discursul lor trebuie urmărit cu mare atenţie. Nu spun că automat ar islamiza Egiptul, dar nici că sunt nişte democraţi 100%.

La urma urmei, baza islamului este supunerea, iar supunerea nu se prea potriveşte cu accepţiunea occidentală a democraţiei. În Orient se tot vorbeşte despre “democraţie islamică”, dar încă nu e clar cum s-ar traduce acest termen în termeni de filosofie politică. Să nu uităm că şi Hamas a ajuns la putere prin vot democratic, deci să fim puţin înţelepţi şi să realizăm că poate sistemul nostru nu e universal valabil. (…)

*

Tweet

L-am rugat pe Radu Preda, director al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase, să analizeze moştenirea spirituală şi instituţională a mentorului său, precum şi speculaţiile privind viitorul Mitropoliei Clujului pe care le-a stârnit trecerea ÎPS Bartolomeu la cele veşnice.

Radu Preda, titularul cursului de Teologie socială ortodoxă de la Facultatea de Teologie ortodoxă din Cluj. Foto: Eugen Olariu

*

Fragment din interviul pe care îl puteţi citi integral aici:

(…)

M.M.: Care consideraţi că este moştenirea majoră pe care o lasă ÎPS Bartolomeu Bisericii şi României?

- A fost un iubitor ardent al libertăţii, trăind-o din plin şi plătind enorm pentru ea. În plină epocă interbelică, în Frăţiile de Cruce fiind, nu a putut ignora faţa cealaltă a legionarilor maturi, a celor din Garda de Fier, violenţa şi rasismul pe care le practicau. Apoi, în comunism, a fost deţinut politic pentru un ideal politic pe care nu l-a împărtăşit în întregime niciodată. A suferit pentru prezumţia de legionarism, pentru care, plecat apoi în America, să plătească pentru prezumţia de comunism, de colaborare cu Securitatea. După 1989, a plătit, ca pe o “încununare”, pentru amândouă!

Lecţia personală a libertăţii, atât de preţioasă şi atât de greu de obţinut şi apoi de păstrat, a încercat să o traducă în viaţa bisericească. Îşi dorea o Biserică, referindu-ne aici mai ales la colegii lui sinodali, liberă de corupţie, de complicităţi, de angajamente subterane, adică o ierarhie capabilă să înveţe poporul credincios această lecţie a libertăţii după aproape un secol de dictaturi şi două decenii de tranziţie confuză.

Îşi dorea o Biserică, ierarhie şi laicat la un loc, în stare să fie “sarea pământului”, să foreze în adâncuri, cât mai adânc, prin Liturghie şi cuvânt de învăţătură, să ajungă în cele din urmă la “apa cea vie a Ortodoxiei”. Adică să nu se mulţumească atât de uşor cu mâlul sau apa tulbure, ci să aibă curajul de a dori ceva mai mult, ceva autentic.

M.M.: Ce v-a învăţat Mitropolitul şi numai el?

- Multe. De la asumarea până la capăt a propriilor decizii, cu riscurile de rigoare, la dorinţa de a fi înconjurat de oameni mai buni de la care să poţi învăţa, din a căror existenţă să iei imbolduri pentru propria ta viaţă. Îmi rămâne sentimentul de a fi trăit o prietenie (ce cuvânt straniu pentru mediile noastre bisericeşti obşnuite doar cu raporturi ierarhice, de forţă!), inegală ca vârstă şi anvergură, cu un om care ştia să asculte, să fie critic, dar să şi primească (mai greu, dar primind!) criticile, mai ales pe cele întemeiate, să îşi ceară scuze pentru eventualele excese de autoritate sau pentru procesele de intenţie, să fie fermecător, amfitrion perfect, fără să monopolizeze discuţia şi fără să îşi domine musafirii, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să facă gesturi discrete de filantropie personală, să încurajeze pe cei de valoare, să se distanţeze de mediocri sau de cei lipsiţi de caracter (e adevărat, nu de toţi!), să se mire de frumuseţile naturii, să guste fără exces bucuria vieţii, să iubească şi să respecte omul. (…)

*

Tweet

Cei care mă cunosc ştiu bine că, de-a lungul unei vieţi, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a mă ţine cât mai departe de treapta ierarhiei superioare bisericeşti, pe care dintru’nceput am considerat-o sfântă, pentru care am avut un adevărat respect, o adevărată veneraţie, şi pe care întotdeauna am socotit-o, în conştiinţa mea, după criteriile Sfinţilor Ierarhi.  Şi pentru că, totuşi, trebuie să existe o clipă a mărturisirii: Am făcut aceasta nu numai pentru că mi se părea că am şi alte treburi de îndeplinit – fie în literatură, fie în administraţie -, dar şi pentru că, în fondul intim al sufletului meu, nu m’am socotit vrednic de o asemenea misiune (înainte de a ţi-o spune alţii, e imperios necesar să ţi-o spună propria ta conştiinţă). În al doilea rând, o dată cu vârsta mi-am cumpănit puterile şi m’am întrebat dacă, într’adevăr, pot să duc pe umeri o astfel de povară. (…)

De aceea nu m’am urnit din aşezământul de la Văratec decât în clipa în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist mi-a transmis, prin telefon, poruncă.

Iată că într’o asemenea circumstanţă, era firesc să mă întreb: De ce Biserica noastră nu are un steag al ei, care s’o individualizeze, s’o particularizeze faţă de alte Biserici? Şi mi-am zis: Pentru că la noi, românii, Biserica şi Patria au unul şi acelaşi stindard! Ca atare, rostirea lui Dumnezeu – prin Colegiul Electoral Bisericesc de astăzi – am primit-o (şi vă rog să-mi permiteţi să o primesc) ca pe o chemare sub drapel căreia bătrânul oştean, chiar în rezervă, nu putea să-i răspundă decât: Prezent!… Şi iată-mă aici! (…)

Aş putea mărturisi că, dacă mă uit bine în urmă, eu, arhimandritul Anania, cel căruia i-a mers numele că nu excelează prin obedienţă, am făcut, totuşi, ascultare: toate funcţiile prin care am trecut de-a lungul a trei decenii le-am primit ca atare, fără să cer vreodată ceva, şi cu atât mai puţin să mă lupt pentru vreuna dintre ele. (…)

Mai am o emoţie. Este adevărat că mi-am făcut studiile, o parte din ele, la Cluj. Tot atât de adevărat este şi faptul că am condus greva studenţească din iunie 1946, îndreptată atât împotriva stăpânirii comuniste, care atunci se înscăuna şi prindea puteri, cât şi împotriva şovinismului şi revizionismului maghiar.

Am fost exmatriculat din Universitate; a început lungul şir al arestărilor. După prima şi a doua am fost izgonit din Cluj, sub paza câte unui agent de siguranţă, dar m’am reîntors în oraş pentru o nouă tentativă de a-mi relua studiile. După cea de a treia arestare însă am fost din nou expulzat, dar sub cuvântul de ordine că nu mai am voie să calc pe teritoriul Clujului, cel puţin atâta vreme cât va trăi generaţia care m’a cunoscut.

Această interdicţie formală din partea puterii am încălcat-o abia peste opt ani, când inima m’a împins să merg la înmormântarea dascălului meu Victor Papilian. Apoi, ori de câte ori am mai călcat prin acest oraş mi-am adus aminte de vechea interdicţie, cu sentimentul că încalc un teritoriu străin, că merg acolo prin fraudă.

Dar atunci, în acel noiembrie 1947, pe o ploaie măruntă de toamnă, am fost expulzat din Cluj pe drumul Apahidei, până la Topliţa, cale de 200 de kilometri, escortat de jandarmi, din post în post. Înainte însă de a fi părăsit biroul ofiţerului care-mi comunicase interdicţia, i-am spus doar atât: “Domnule anchetator, dumneavoastră, puternicii de astăzi, vă faceţi un titlu de glorie din a fi desfiinţat graniţa de pe Feleac. Observ cu profundă tristeţe şi amărăciune că, cel puţin pentru un cetăţean al acestei ţări, Feleacul continuă să rămână graniţă. Vă salut”. Am făcut apoi semn agentului care aştepta lângă uşă şi am plecat, pentru ca să fiu trecut sub escorta jandarmilor.

Vă rog să-mi înţelegeţi această mărturisire de suflet, iertându-mi şi emoţia cu care conştiinţa mea înregistrează faptul că mă voi numi arhiepiscop şi al Feleacului. Deşi generaţia mea încă există, cred că hotărârea de astăzi a Bisericii mi-a ridicat interdicţia de a mai intra în Cluj şi mi-a desfiinţat graniţa de pe Dealul Feleacului.

Mie nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc din adâncul sufletului. Să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru voia Lui. (…)”

(Fragmente din Cuvântul Arhimandritului Bartolomeu Anania la şedinţa din ianuarie 1993 a Sfântului Sinod în care s-a validat alegerea sa ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului; extras din volumul “Apa cea vie a ortodoxiei”, Editura Renaşterea, 2005)

*

Bătrânul oştean şi-a făcut datoria faţă de Biserică şi faţă de Patrie. Bătrânul oştean s-a stins demn, în Clujul căruia i-a fost exemplu de curaj şi românitate. “Înaltul”, aşa-i spuneau apropiaţii şi credincioşii prezenţi duminica la slujba de la Catedrală, şi poate că puţini ierarhi vor mai fi meritat, pe măsura lui, acest apelativ.

Am fost contemporani cu un om mare. La Mănăstirea Nicula, pe când rescria, într-o limbă română actuală, toată Sfânta Scriptură, Înaltul Bartolomeu avea pe masa de lucru, pe un dispozitiv rotitor, Biblii în greaca veche, latină, ebraică, engleză, franceză, italiană. Le consulta pentru fiecare verset, pentru a da o variantă în română cât mai adecvată, atât din perspectivă teologică, cât şi lingvistică.

Predicile sale şi Pastoralele de Paşti şi de Crăciun sunt documente excepţionale, dovezi limpezi că dogmele cele mai subtile pot fi înfăţişate credincioşilor şi că mesajul evanghelic e la fel de cuceritor dacă e povestit cu har.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Înaltul nostru Bartolomeu!

*

Tweet

- Primul, iubirea între noi. Al doilea, ideea că n-ai voie să minţi. Al treilea, moştenit de la Tata Mare, străbunicul nostru, Vaida Gavril, care a fost primul locuitor al comunei, adică de acolo se trage familia noastră, care ne-a lăsat poruncă să nu ne certăm între noi şi să nu apună niciodată Soarele pe supărarea noastră. Aceasta este o lozincă pe care eu am auzit-o când aveam 4 ani. Şi ştiam precis că seara, înainte de culcare, înainte de a spune Îngeraşul, trebuia să mărturisim relele ce le-am făcut, şi să fie pace între noi, ca să n-apună Soarele pe mânia noastră.”

*

“Dacă erai dezordonat şi în sertarul tău se găseau, alandala, creioane şi caiete şi cărţi, în clipa în care veneai de la şcoală în sala de meditaţii, îţi găseai sertarul deschis şi pe birou un bileţel: Vous n’irez pas au cinéma (dumneata nu te duci la cinema)”.

*

“Fără discuţie, Maniu a avut un impact extraordinar asupra lui Cornel. L-a şi iubit foarte mult, l-a respectat… Era un om care nu-ţi făcea niciun fel de dubii când vorbeai cu el. Exact ce-l întrebai, aia îţi răspundea. Omul ăsta n-a făcut nicio şopârlăraie, cum se cheamă acuma, să-l întrebi una şi să-ţi răspundă alta. Se uita în ochii tăi fix şi îţi răspundea la întrebare.”

*

Vizeta celulei de la Sighet în care a fost închis Corneliu Coposu

Sunt fragmente dintr-un interviu cu doamnele Flavia Coposu Bălescu şi Rodica Coposu, realizat la 15 ani de la moartea fratelui lor şi publicat de revista “22″. Îl puteţi citi aici.

*

Tweet

*

Tweet