Când ajungi la acel nivel al puterii, la acea cunoaştere din interior a mersului lucrurilor, istoria te însoţeşte ca un al treilea duh. Poate nu Istoria, cu majusculă, dar modul în care vei fi judecat de urmaşi, obsesia de a lăsa ceva important, presiunea de a fi la înălţimea unei cronici asupra căreia nu ai nici o influenţă, cu alte cuvinte istoria ta – una personală, dar totuşi eternă -, ea trebuie că-ţi suflă în urechile conştiinţei, dacă eşti un om cât de cât responsabil.

Şi Emil Boc este responsabil. Nimeni nu-l poate acuza de contrariu. Nici măcar documentariştii care se vor întoarce, detaşaţi, asupra acestor vremuri nu o vor putea face. Pe ei, de altfel, nu-i va interesa cât a fost el de responsabil. Vor descoperi, cel mai probabil, mii de texte despre cum s-a lăsat manevrat de preşedintele Băsescu, sute de referiri la măsurile de austeritate ale Guvernului pe care l-a condus şi, poate, câteva zeci de menţionări ale mandatului său de primar.

De aceea, astăzi, la o zi după demisia lui, vreau să scriu despre un om, nu despre un politician. Pentru că, dintr-o nevoie de protecţie, avem tendinţa de a eluda gândul că aceia care ne conduc sunt şi ei oameni, cu spaime, boli şi complexe. Ne minţim, pentru a ne putea vedea neperturbaţi de propriile interese, că ei ar avea calităţi suplimentare, ieşite din comun, ca un soi de scut impenetrabil din jocurile video. Le pretindem decizii şi energii pe care noi înşine nu le-am avea, doar cu justificarea că “nimeni nu i-a pus” şi că, dacă au intrat în horă, trebuie să joace.

Iar ei joacă, majoritatea, pentru că hora e îmbătătoare. Şi Emil Boc a jucat-o, hipnotizat că el, mezinul lui Nuţu a’ Năii, e acolo, sus, unde cuvintele se transformă alchimic în aur sau în destin. Dar el, spre deosebire de mulţi, mulţi alţii, s-a negat pe sine la îmbrăţişarea cu istoria, fie ea şi cu literă mică.

Nu l-a trădat şi nici nu s-a ridicat împotriva binefăcătorului său: câţi dintre noi avem forţa de a proceda întocmai, odată aşezaţi în şaua vieţii? A răbdat umilinţe publice, ani de zile, cu toate că era singurul care asigura armistiţiul într-o şerpărie: cât ar răbda fiecare dintre noi dacă ar fi ridiculizat periodic de anturajul său, în particular, darmite la televiziune, în fiecare seară? Şi-a sacrificat sănătatea, apoi înflorirea aceea unică pe care ţi-o dau copiii când te întorci seara acasă, dar şi mândria de bărbat care vrea să iasă din scenă cu demnitate, respectat de inamic, atunci când singura opţiune este retragerea.

Câţi dintre noi ar fi făcut-o? Câţi am risca a rămâne în memoria scrisă şi nescrisă a comunităţii drept nevăzutul care s-a întins la pământ, cu braţele întinse, atunci când şinele lipseau?

Cine ar accepta să treacă trenul istoriei peste el?

Pentru o zi, pentru câteva minute, nu vă gândiţi la Emil Boc ca la premierul care a tăiat salarii, a mărit TVA-ul şi n-a crâcnit în faţa lui Băsescu. Nu-l judecaţi. Doar aduceţi-vă aminte cum e să fii departe de casă, într-o cameră din care toată lumea a plecat, şi unde tu îţi aduni sufletul de prin sertare.

P.S. Pentru omul Emil Boc, nu pentru politicianul omonim, sper că nu va candida la Primăria Clujului. Merită şi el să-şi recapete viaţa.

*

Tweet

Dacă există o structură care a plănuit aceste manifestaţii, sau cel puţin le-a întreţinut odată izbucnite, atunci şi-a atins scopul cu asupra de măsură: România e mai dezbinată decât în 2009, la apogeul atins în timpul campaniei electorale prezidenţiale. Iar dacă totul a fost spontan, ne merităm soarta.

Nu contestă nimeni cauzele nemulţumirii şi, pentru o bună parte dintre noi, chiar ale disperării. Viaţa într-o ţară de unde cei mai valoroşi abia aşteaptă să plece – sau, dacă rămân, intră în malaxorul compromisurilor – te duce fie la revoltă, fie la depresie.

Dar astăzi vorbim despre efecte, nu despre justificări. Iar efectele sunt devastatoare pentru echilibrul fiecăruia şi pentru solidaritatea generală. Ne pierdem prieteni, ardem fragilele fire care ne leagă de oameni buni, blocăm relaţii incipiente, înecăm în suc gastric orice reacţie din tabăra cealaltă, totul şi toate numai pentru că avem o singură viaţă şi ne temem că vom muri înainte de a ieşi la liman împreună.

De câţi oameni ne-am despărţit tacit în aceste zile? Pe câţi nu i-am urât, chiar şi numai pentru câteva minute, pentru că erau la celălalt pol? De câte ori ne-am abţinut să răspundem cu rău la rău? Cât de des am luat în calcul că poate celălalt are dreptate şi mai bine tăcem?

Unica ieşire pentru noi este împreună, asta ne învaţă aceste zile. Discursul lui Traian Băsescu a dezamăgit în primul rând pentru că n-a transmis un mesaj istoric de unitate. Pentru că n-a ştiut să spună de ce trebuie să mai avem răbdare şi de ce, în comparaţie cu alte vremuri româneşti sau cu alte ţări, lucrurile ar fi mai bune decât par.

Mi-a cerut un prieten să-i spun un om în jurul căruia cred că s-ar putea strânge o alternativă, un partid nou, o speranţă. Unul care să fi realizat ceva în profesia lui, să aibă stofă de lider, să poată apărea destins în public, să fie onest. I-am luat la rând: unul e terminat, altul e arondat, X nu e suficient de cunoscut, Y nu-şi mai poate recupera credibilitatea. N-am găsit pe nimeni, vă mărturisesc.

Şi, totuşi, avem nevoie de un liant spiritual mult mai acut decât de soluţii politice şi niciunul dintre cei aflaţi acum în prim-plan nu pare a înţelege acest lucru. Cel care va încerca să coasă falia apărută în aceşti ani, să unească în loc să dezbine, să nu alimenteze ura, să acţioneze prin discurs şi idei ca un pansament naţional, acela va avea România la picioare.

*

Tweet

Nu ştiu care e soluţia pentru criză sau pentru inflaţie, ce să facem în privinţa ruşilor sau a infractorilor de pe străzi. Tot ce ştiu este că mai întâi trebuie să vă înfuriaţi! Trebuie să spuneţi – “Sunt un om, la naiba! Viaţa mea are valoare!” Vreau să vă ridicaţi, să deschideţi fereastra şi să strigaţi – “Sunt furios ca dracu’ şi nu mai suport!”. Abia apoi vom vedea ce e de făcut cu criza şi cu inflaţia.

“I’m as mad as hell and I’m not gonna take this anymore!”, strigă Howard Beale, iar milioane de telespectatori ies la geamuri şi îşi urlă neîmplinirea la lună, deodată cu el.

Mi-am amintit acest film pentru că protestatarii de bună-credinţă din România trăiesc aceeaşi disperare: nu ştiu ce să mai facă cu vieţile lor. Aşa se explică diversitatea grupurilor şi absenţa liderilor. Manifestaţiile din ultimele zile sunt expresii ale unor destine în căutare haotică de soluţii.

Acesta este primul nivel de înţelegere a situaţiei, incoerenţa.

Următorul este paradoxul. Cum de se strâng laolaltă neo-marxişti cu naţionalişti ortodocşi, tineri şomeri cu pensionari nostalgici, intelectuali subtili cu ultraşi ahtiaţi să se înfrunte cu jandarmii? Ce uneşte aceste categorii?

Nu ura împotriva unui regim sau a unui preşedinte. Dacă era aşa, ar fi ieşit pe străzi şi înainte, şi altădată, sau separat, fiecare cu anturajul său. Traian Băsescu şi guvernul girat de el sunt doar ţintele actuale, nu cauza primară a disperării.

Pentru că ceea ce se întrevede este capul contrarevoluţiei care stă să se nască.

Niciuna dintre categoriile enumerate, nici hipsterii, nici ecologiştii, nici marginalii, nici studenţii, nu protestează în continuarea idealurilor din 1989, ci împotriva lor. Teama de alternativa particulară, respingerea tuturor partidelor, cererea de majorare a pensiilor şi a alocaţiilor, “închideţi mall-uri şi deschideţi fabrici”, ideile anti-bănci şi anti-multinaţionale, “să ne luăm ţara înapoi” – în esenţă, dorinţa ubicuă de a primi protecţie sau măcar un azimut din partea statului – sunt tot atâtea dovezi că, inconştient sau nu, fâşii-fâşii de Românie nu au asimilat, nu înţeleg sau chiar resping libertatea, democraţia şi capitalismul.

Revoluţia din 1989 este pe cale să eşueze la nivel mental pentru că singurul segment care mai crede în idealurile ei sunt “decreţeii”, generaţia care, în debut de maturitate, a primit acel dar excepţional. Prinşi între mai-tinerii care eludează marjele istorice şi bunicii rămaşi fără visuri, “decreţeii” trag încă România după ei, în ciuda României.

Acest paradox deschide calea nivelului trei, cel mai pervers: beneficiarii.

Nu contează zilele petrecute în stradă de manifestanţi, ci secundele în care se aprind luminile camerelor tv. Nu contează prezumţia de sinceritate, ci reflectarea ei “pe sticlă”.

În studiouri nu există obiective naţionale şi nimeni nu dă doi bani pe depăşirea crizei. Controlate din regia de emisie, aceste proteste antiglobalizare vor sfârşi, la fel ca nebunul Howard Beale, prin a folosi tocmai duşmanului lor. Rating-ul e noul totalitarism.

Text apărut în ediţia 25-31 ianuarie a săptămânalului “Kamikaze”. Le mulţumesc pentru această invitaţie.

 *

Tweet

membri de partid demisionând în bloc când purtătorul de servietă al şefului e numit în fruntea unui inspectorat,

hipsteri din agenţii refuzând să semneze spoturi pentru clienţi rămaşi în anii ’80,

ultraşi care boicotează meciurile de fotbal cât timp indolenţii de pe teren câştigă de zeci de ori mai mult decât ei şi nici nu joacă nimic,

ziarişti care-i închid telefonul în nas patronului şi moderatori tv care anunţă în direct că li s-a cerut să deturneze realitatea reală,

ecologişti care mai salvează şi oameni, nu doar copaci şi câini,

activişti care nu mai acceptă finanţare din surse străine cu interese necunoscute,

credincioşi îngăduitori cu ateii şi ignorând toate conspiraţiile indubitabile,

pensionari care se adună în pieţe cu listele medicilor corupţi,

medici care-şi pun singuri diagnosticul temporar “am greşit”,

avocaţi care aleg să tacă decât să declare că negrul e alb,

economişti din bănci care dezvăluie comisioanele încasate de directorii lor în timp ce instituţia nu acordă credite,

funcţionari publici care explică, on the record, cum au fost trucate licitaţii de milioane de euro,

patroni care povestesc în conferinţe de presă că au fost şantajaţi să plătească publicitate,

părinţi care nu le mai cumpără cadouri scumpe profesorilor pentru a-şi transforma copiii în premianţi,

profesori care lasă corigenţi şi repetenţi în ciuda oricărei intervenţii,

studenţi huiduindu-şi “dascălii” care se aşează şi turuie de pe foiţe imemoriale,

muncitori trăgându-şi de mânecă tovarăşii care fac pauze lungi şi dese,

intelectuali criticând nuanţat orice formă de prostie şi muşcând pumnul din gură,

şi, în general,

vreau să văd oameni care îşi riscă poziţia, funcţia, statutul, banii, imaginea, confortul, viitorul, şi atunci când sunt înăuntru, în sistem,

români care sunt curajoşi când încă au ceva de pierdut,

nu doar după ce sunt daţi afară, nu doar când se pierd într-o mulţime eterogenă, nu la bere, nu în tribune, nu pe stradă, nu în general, nu la grămadă, nu la semnal, nu despre orice,

nu numai în disperarea aceea care te ia cu ură şi cu ameţeli,

şi abia atunci, când fiecare va fi încercat, măcar o dată, într-o zi, într-o oră, la o şedinţă, discuţie, emisiune sau întâlnire,

să se respecte pe sine,

să spună adevărul,

să nu mai înghită situaţia,

să nu mai fie un executant inert, un vânător speriat de vânat, o anexă a salariului său,

abia atunci va fi revoluţie în România.

*

*

Tweet

Să luăm câţiva stâlpi ai societăţii clujene şi fapte de-ale lor.

Firma Rosal, care curăţă jumătate din oraş, a oferit Primăriei, în afara contractului, circa 100 de carduri de benzină gratuite, pe care să le folosească inspectorii când verifică lucrările. Pe scurt, supraveghetorul circulă pe banii supravegheatului şi rămâne obiectiv când trage linie. Cardurile cu numerele 2 şi 3 (ca la partid, în ordinea importanţei) erau folosite de primarul Sorin Apostu şi de soţia lui. Ne-o spune chiar firma Rosal, care ţine, bineînţeles, toate socotelile şi care anunţă că, într-un an şi jumătate, cei doi au cheltuit lunar, în medie, cam un salariu de învăţător, doar folosind acest “bonus”. Şi nimeni n-a tresărit. Doar undeva, pe aleea din faţa unui bloc, un clujean şi-a pus husa pe maşină.

Administratorul companiei care curăţă cealaltă jumătate de Cluj, Călin Stoia, stă prost cu coloana vertebrală (ironia sorţii). Trebuie să beneficieze de tratament, altfel boala i se agravează. În vara acestui an, el a câştigat un concurs de golf de nivel naţional, în urma căruia, cu o lună înainte de a fi arestat, a reprezentat România cu cinste (ironia limbii) la un turneu european. Acum, Poliţia îl transportă, conştiincioasă, la Spitalul de Recuperare, pe baza unei parafe medicale infailibile. Şi nimeni nu tresare. Doar undeva, într-o sală de aşteptare, un clujean strânge în pumni mânerele unui plase.

Fostul comandant al Poliţiei judeţene Teodor Pop-Puşcaş – reprofilat în fruntaş PSD şi patron de firmă de security – a cerut, în numele partidului, demisia actualului şef al Inspectoratului. Aici nu analizăm dacă acesta merită sau nu să mai conducă. Aici e vorba despre camaraderie şi despre conflictul de conştiinţă, care ar trebui să fie mai acut decât conflictul de interese: să nu pui ipocrizia partidului înaintea decenţei. Dar el, chestorul în rezervă, n-a tresărit. Doar undeva, într-un dulap lăcuit, o uniformă cu şnur alb a căzut de pe umeraş.

Şeful de filială al celui de mai sus, Remus Lăpuşan, nu-şi aminteşte de contractul prin care firma condusă de el a asigurat tot parcul auto al regiei de transport local. Fie directorul are un lapsus, fie contractul trebuie că a fost unul minor, în comparaţie cu altele. Altfel nu s-ar explica de ce a acceptat ca intermediar o firmă care, aşa cum a demonstrat TVR Cluj, nici măcar nu e înregistrată la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Dar el a semnat şi n-a tresărit. Doar undeva, pe o şosea pustie, un clujean a tras de volan să evite o găină.

Preşedintele singurei bănci româneşti cu sediul în Cluj, Horia Ciorcilă, s-a făcut că plouă, pentru al doilea an la rând, la vestea că fiului său – tenisman de perspectivă, de altfel – i se acordă un premiu din partea municipalităţii. În 2010, “ambasador al Clujului”, iar acum, nici mai mult, nici mai puţin decât “Elevul anului 2011″, distincţie proaspăt creată. Un bărbat care se vrea model de conduită socială şi de business, un om care a strâns o avere demnă de respectul comunităţii, ar trebui să-şi înveţe copilul să refuze asemenea onoruri gratuite. N-are nevoie de ele, pentru că trăieşte oricum bucuria trofeelor câştigate. Iar dacă banca tatălui mai e şi sponsor principal al evenimentului la care se acordă respectivul premiu, dispare orice credibilitate. Dar gândul nu le-a tresărit. Doar undeva, în liniştea unei tastaturi, un olimpic clujean completa formularul unei universităţi americane.

Administratorul celei mai tinere televiziuni locale, Vasile Dâncu, a spus în prima seară de emisie că, până acum, în Cluj s-a făcut un “jurnalism de reverenţă”, situaţie care se va schimba, fireşte, odată cu expansiunea trustului său. În redacţia acelei televiziuni, în regia de emisie sau pe teren, oamenii aduşi recent de la alte mass-media au continuat să-şi facă datoria, înghiţind în sec. Au văzut atâtea în ultimii ani, şi atâţia i-au catalogat la grămadă, încât au învăţat că ei vor supravieţui în această profesie, şi vor continua să facă presă aşa cum se pricep, în timp ce toate trusturile efemere care-i momesc la început, pentru a-i umili inevitabil când se apropie alegerile, au dispărut pe rând, sub greutatea propriilor şefi cu salarii nejustificate. Dar el, fostul ministru, n-a tresărit nici de această dată. Doar undeva, într-un birou din apropiere, cineva a rânjit. Dar, departe, într-o sufragerie, altcineva a schimbat postul.

*

Tweet

“Dăunează mediului de afaceri”: parcă şi vezi un boschetar care strică odorurile unei reuniuni admirabile. “Încurajează mediul de afaceri”: iată, cineva bine intenţionat a mai adus nişte fotolii confortabile şi câteva tăvi pline cu bunătăţi, pentru a netezi asperităţile dintr-un contract care, nu-i aşa, va aduce prosperitate.

Care mediu de afaceri?, m-am întrebat în ultimele zile, de când cu arestările de la Cluj. E simplu de-acum să spui că X lua şpagă, că “toată lumea” ştia şi ce bine că s-a spart buba. Dar pe acel X – primar, consilier, şef de serviciu în vreo direcţie sau funcţionar – cine l-a învăţat că merge şi aşa, că poate cere şi azi, şi mâine, că poate ridica miza, că i se cuvine?

De ce nu vorbim şi despre patronii care, ani de zile, au tăcut şi-au cotizat? Lor nu li se aplică “etica în afaceri”? Pentru ei, riscul e valabil numai când “investesc”? Nu şi atunci când trebuie să-şi apere “mediul”?

Cum se face că nimeni-nimeni din oraşul ăsta grozav, al cărui nume ni-l lipim pe frunte sau ni-l afişăm pe cărămida aia de ne-o batem în piept, cum se explică, deci, că niciun om “de afaceri” n-a avut curajul să apeleze la justiţie când i s-a cerut şpagă într-o instituţie a statului? De ce niciunul nu s-a dus măcar într-o redacţie să povestească?

Da, presa e coruptă, fără îndoială. În comparaţie cu situaţia de acum vreo cinci-zece ani, când măcar ştiai cine scrie pentru bani şi cine scrie pentru cititori, acum s-au “deschis” mai toate graniţele dintre jurnalism şi publicitate ori dintre şefii presei şi politicieni. Un consumator de media care acordă prezumţia de nevinovăţie descoperă mult prea des că a fost naiv.

Dar un consumator de mediu? Unul care se hrăneşte din afaceri, care are în sânge acel spirit al atacului la momentul oportun, care simte nişa unde ideile lui ar putea rodi, care are răbdarea şi nervii de a-şi lua în cârcă salariile şi, implicit, vieţile altor zeci, sute sau chiar mii de persoane, acela de ce se pierde pe sine, de ce acceptă să fie batjocorit?

De ce nu riscă?

Ştiu, îmi veţi spune că nu e de glumă cu liniile de finanţare, că nu ai cum să aştepţi după o autorizaţie când tu trebuie să achiţi facturi şi că, de fapt, ăsta e jocul, iar ei îl ştiu. Că nu e altfel nici în alte ţări, că n-am inventat noi comisioanele şi că, până la urmă, e o problemă de măsură: patronii şpăguiesc bucuroşi, dar să ştie că “se rezolvă”, că rotiţele se învârt şi că “au dat banul, dar a meritat”.

E un “cod al onoarei” şi în relaţia dintre firme şi autorităţi, mi-a explicat un amic. “Dacă ai luat de la mine, nu mai iei şi de la altul: mă laşi să câştig”. Aşa zice amicul că funcţionează. Şi că această lege nescrisă le-ar fi devenit o a doua natură celor mari.

Şi “mediul de afaceri”? Atmosfera aceea aseptică pe care ne-o vând cu atâta nonşalanţă, fără de care nimic n-ar mai fi la fel? Nu cumva acolo, în loc de marile idei care aduc bunăstare, ei discută cui să-i dea, cui nu, şi cât la sută? Oare mediul decide şi altceva decât media şpăgii?

*

Tweet

Cine gândeşte astfel, într-o logică binară, pierde esenţialul din vedere. În acest caz, nu se aplică faimoasa regulă “tertium non datur”. În acest caz, ca în multe altele, cel mai sănătos e să gândim singuri.

Ştia Boc? Ce să ştie? Că Sorin Apostu e corupt? Actualul primar a fost şef al Direcţiei Tehnice, apoi viceprimar, în mandatul lui Emil Boc. El gestiona concret munca de uzură din administraţie, pentru că Boc era preşedinte de partid aflat la guvernare şi pentru că zbura cel puţin o dată pe săptămână la Bucureşti. Dar Boc îl alesese, Boc semna tot, Boc era şeful lui. Deci, dacă Apostu e corupt, Boc ştie. Punct.

Una dintre trăsăturile premierului însă – o spun cei care au lucrat cu el – este că nu taie în carne vie. Se enervează, strigă, e mult mai “rău” decât imaginea de obedient care i s-a creat în mass-media, însă nu dă afară, nu renunţă la oamenii cu care lucrează. E, mai degrabă, genul Iliescu: tergiversează, mai dă o şansă, fidelizează iertând, “latră, dar nu muşcă”. Şedinţele de activism politic din vremea “cealaltă” n-au cum să nu se fi ascuns, undeva, între deprinderile sale mentale.

A ştiut Boc că Apostu va fi reţinut? Să gândim tot cu mintea noastră. Cum au reacţionat el şi filiala PDL faţă de şocul de la Cluj? Dezastruos. Tăcere. Telefoane închise. Degringoladă. Spaimă rece, răspunsuri stupide, ciocniri cap în cap pe holuri. Timp de patru zile, de miercuri până duminică, PDL – ditamai partidul, nu filiala – a fost incapabil să încropească o reacţie limpede şi oficială faţă de arestarea celui mai important primar al său.

În loc să profite la maximum de acest eveniment – şi orice jurnalist cu câţiva ani de experienţă le-ar fi putut spune cum să transforme arestările, ca în arte marţiale, în energie proprie -, liderii PDL au rămas corigenţi la “managementul crizei”. Atât la Bucureşti, cât şi la Cluj. Aici, şeful filialei, Daniel Buda, s-a comportat ca un non-lider: a închis toate căile de comunicare, dispărând pur şi simplu din paginile ziarelor de hârtie şi online, de unde-i plăcea să se vadă zilnic dându-şi cu părerea despre toate. (Din această perspectivă, el este o victimă mult mai certă a acestui scandal chiar şi decât primarul Apostu: n-are nici o legătură cu ideea de a conduce oameni).

Revenim. Judecând după reacţii, arestarea lui Sorin Apostu i-a luat ca din oală pe liderii PDL. Cel puţin pe cei din Cluj. Cel mai probabil, nici Boc n-a ştiut, altfel s-ar fi pregătit cumva, ca preşedinte de partid, şi i-ar fi ajutat şi pe cei din filială să aibă o atitudine. Una oarecare, dar să existe.

Iar aici trebuie să mai introducem o informaţie: în mod normal, Emil Boc trebuia să fie naşul de botez al băiatului lui Alin Tişe. I-a fost naş de cununie, prin urmare era de aşteptat să-i ţină şi copilul în braţe în faţa cristelniţei. Boc a lipsit însă de la acest moment, iar preşedintele Consiliului Judeţean s-a văzut nevoit să apeleze, ca soluţie de avarie, la Florin Piersic, care şi-a contramandat nişte apariţii pentru a-i năşi fiul.

Ce înţelegem de aici? Că situaţia e mult mai încurcată şi nu poate fi rezumată la nivelul “Ştia? De ce n-a făcut nimic? De ce nu le-a spus alor lui?”. Nici măcar întâlnirea de marţi, de la Prefectură, cu cei mai importanţi membri ai filialei PDL nu a rezolvat mare lucru. În fapt, toate reacţiile lui Emil Boc – muţenia în urma arestărilor, excluderea din partid a lui Bica şi a lui Apostu, absenţa de la botezul lui Cezar Tişe, precum şi fuga de întrebări după şedinţa de la Prefectură – ne arată că anvergura acestui “joc” este alta şi că fieful clujean poate fi sacrificat – şi, la nevoie, va fi -, pentru atingerea unor interese naţionale ale PDL.

PDL se află, în ciuda aparenţei, într-o situaţie de win-win. Câştigă imagine de pe urma arestărilor, pentru că impactul din tot restul electoratului este mult mai important decât cel local, dar, şi mai interesant, are un as în mânecă la negocierile privind reforma administrativă a ţării, pe care n-o poate face împreună cu UDMR şi pentru care trebuie să găsească un alt aliat. Iar acel as este locul gol rămas la Cluj.

*

Tweet

Politica e o apostazie continuă. Nu vorbesc aici despre excepţii, despre aceia care preferă să facă închisoare pentru ideile lor decât să-şi vândă sufletul. Nu Coposu e norma. El e doar o nostalgie pasageră, urma unei şanse, şansa unei urme.

Norma e acela care, dintr-un om decent, normal, se transformă într-un apostat, printr-un mecanism uimitor pe care nimeni, niciodată, nu va şti să-l descrie decât metaforic, “înconjurându-l”, incapabil să pună degetul pe clipa când are loc declicul. Norma e primarul-tată care plăteşte să i se ridice un soclu de hârtie şi de pixeli, care devine un banner al propriei vanităţi, ca şi cum copiii săi nu mai există, ca şi cum pe el nu l-au crescut tot nişte părinţi cu care ar fi vrut să se identifice. Norma e ziaristul care, vrăjit de efectele cuvântului care nu-i aparţine, vrea mai mult, să fie simultan şi dincoace, şi dincolo de frontiera puterii. Norma e politicianul cu palme transpirate care se ferecă în refuzul realităţii şi care apostaziază într-atât încât nici măcar prietenii, apostaţi ca el, nu şi-i mai apără odată ajunşi la ananghia confruntării cu adevărul.

Norma e soţia care, dintr-o femeie visătoare îndrăgostită de un bărbat ambiţios, îşi pleacă ochii, zi după zi, tot mai mult, în faţa infractorului cu care continuă să facă sex. Norma e secretara, asistenta, “mâna dreaptă” care, decât să se întoarcă în sărăcia familiei de care îi este ruşine, alege să mintă, să înşele pe oricine îi indică şeful, să semneze ce e nevoie, să se curvească. Norma e naşul care se leapădă de fin, conducătorul care se salvează mai întâi pe sine, partenerul de afaceri care te sapă, apropiaţii care rânjesc când te-ngroapă.

Apostazia e o năpârlire interioară. La un moment dat, în urma unui război mental pe care îl pierzi, decizi să treci în tabăra adversă. Cedezi. Te dispreţuieşti pe tine cel de până atunci – ori, în termenii prezentului, ajungi să consideri că vei fi fost un fraier -, te scuturi şi nu mai vrei să auzi de nimeni şi nimic din trecutul tău. Eşti un om nou.

*

Tweet

Mă bucur că e un text despre generaţiile României (o temă pe care noi, câţiva prieteni, o rumegăm din 1990, de la “NU”), mă bucur că totul a pornit de la cea mai bună carte pe care am citit-o în acest an (romanul postum “Tozgrec”, de Ioan Petru Culianu) şi mă bucur că e vorba de un editorial apărut pe Impactnews, site-ul unde, timp de un an şi jumătate, am publicat idei de care sunt foarte mândru.

Câştigătorii concursului “Superscrieri”, organizat de Fundaţia Friends For Friends, au fost anunţaţi sâmbătă, 29 octombrie. Au existat cinci categorii (Eseu, Reportaj, Portret, Experiment şi Opinie), pentru care s-au înscris 213 persoane, cu 346 de materiale. Juriul a fost compus din Vlad Petreanu (preşedinte), Alexandra Bădicioiu, Cristi Lupşa, Julius Constantinescu, Larisa Ghiţulescu, Mona Nicoară, Vlad Mixich, Viorel Ilişoi şi Petrişor Obae.

La trei categorii au câştigat texte apărute în “Decât o revistă” (Oana Sandu – Eseu, Tea Teodorescu – Portret şi Ani Sandu – Reportaj), iar la Experiment, cel mai bun material a fost considerat cel al Lorenei Lupu, publicat pe viceland.com. Toate premiile concursului “Superscrieri” sunt aici.

*

Legionarii, comuniştii şi noi. Ficţiunile a trei generaţii (I)

“Avem impresia că suntem primii pentru care lumea nu mai prezintă nici o stabilitate – vreau să spun după război, cu societatea asta de consum, suprapopulaţia şi celelalte. În realitate, stabilitatea trebuie să fi fost întotdeauna o ficţiune (…). Orice generaţie construieşte o ficţiune pentru generaţia următoare, o ficţiune numită mamă, casă, educaţie, religie. Iar între o ficţiune şi cealaltă nu există o strictă continuitate; dimpotrivă, nu e rar ca un tânăr să se revolte, să renege ficţiunea de stabilitate a părinţilor. Oricum însă, dacă nu se sinucide, dacă nu este prea puternic ori dacă nu vrea să cadă iremediabil în marginalitate, atunci va fi obligat – şi cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru el – să elaboreze o ficţiune nouă pentru propriii săi fii şi fiice.”

Am citat din “Tozgrec”, fascinantul roman postum al lui Ioan Petru Culianu apărut de curând la editura Polirom. În acest citat se găseşte un fir de idee care, dacă e tras cu binişorul, ne poate ajuta să înţelegem mai bine istoria politică şi mentală a României din ultimii 70-80 de ani, dominată de două ficţiuni, legionarismul şi comunismul, care nu şi-au pierdut încă puterea de seducţie.

Mai întâi, să limpezim premisele. Nevoia de stabilitate e definitorie pentru oameni şi traiul lor împreună, deci nu mai trebuie justificată căutarea de metode care să o facă posibilă. De ce, însă, ficţiunea ar fi cea mai eficientă dintre aceste metode? Pentru că numai un ideal, numai un ţel inventat, dotat cu elemente ale perfecţiunii, poate atrage o masă mare de indivizi într-o asemenea măsură, încât ei să se grupeze pentru a-l atinge, renunţând astfel la conflictele interne cauzatoare de pericol constant. Numai o ficţiune cu promisiuni comune, destinate tuturor, stârneşte suficient magnetism pentru ca indivizii să-i subsumeze o parte din acţiunile lor sau chiar întreaga viaţă.

Frica de moarte poate fi deviată sau atenuată prin amăgirea că participi la un scop general foarte nobil şi transpersonal, situat într-un orizont de timp acceptabil.

Asta au înţeles şi aşa au procedat atât legionarii, cât şi comuniştii. Mântuirea ca neam – adică o fericire colectivă în viaţa de apoi, şi dispariţia inegalităţii – adică o fericire colectivă pe această lume, ambele respectă criteriul de ideal pentru care te poţi minţi că merită să te sacrifici. În plus, propaganda însoţitoare te convinge că acest ideal poate fi atins dacă nu de generaţia primă, întemeietoare, atunci măcar de copiii acesteia sau, cel mult, de nepoţi. Acesta e orizontul “acceptabil” de care vorbeam, al cărui miraj energizează decizia de înrolare.

Păstrând termenii lui Culianu, este evident că o generaţie nu construieşte voluntar o astfel de ficţiune: nu există un acord majoritar care să fie preliminar formulării visului. O dovadă la îndemână este că legionarismul s-a întărit prin aderenţă benevolă, în timp ce comunismul a beneficiat de impunere violentă, fiind îmbrăţişat şi asimilat abia în faza a doua. Discuţia poate fi interminabilă, fiindcă ramificaţiile şi cauzele unei dominante istorice provin din multe domenii ale existenţei; important, până aici, este să înţelegem de ce au reuşit cele două ideologii să coaguleze şi să rămână repere în imaginarul colectiv.

Ideea lui Culianu explică şi obsesia comuniştilor faţă de “pericolul legionar” atât în primele decenii de după preluarea puterii, cât şi după 1989, când tiparele bolşevice ale educaţiei n-aveau cum să se estompeze subit. Iar explicaţia e aceasta: ficţiunile “se simt” reciproc, se detectează precum femeile care-şi dispută acelaşi bărbat puternic. Ele nu pot coabita, niciuna nu poate tolera rămăşiţe ale celeilalte, deoarece orice sâmbure îngropat poartă în sine potenţialul triumfului. Ca atare, adepţii lor se adulmecă, se urmăresc şi se anihilează indiferent de mediul unde se ascund sau se intersectează.

Să rezumăm: în anii ’30-’40 ai secolului trecut, cea mai influentă vrajă colectivă a fost făgăduinţa unei Românii “ca soarele sfânt de pe cer”. Îi recunosc fascinaţia chiar şi unii care nu i-au cedat, precum Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau, mai recent, Mircea Ionescu-Quintus. Generaţia celor născuţi la început de secol se antrena pentru stabilitatea prin credinţă în timp ce refuza liberul arbitru al celor de altă părere. Sovieticii i-au omorât sau i-au distrus în puşcării, altfel nu i-ar fi înduplecat. Şi viaţa a mers înainte, cum se spune, iar grosul generaţiei de la mijlocul secolului, victimă a terorii şi spălării creierelor, a ajuns să creadă în utopia egalitară ori să se autosugestioneze că şantierele sunt locul şi modelul dăruirii de sine.

Dăm istoria pe “repede înainte” şi iată-ne pe noi, ucenicii dedublării, copiii comuniştilor şi nepoţii generaţiei seduse de Căpitan, defrişând o lume în care adevărul şi libertatea au şansa de a trece de pe verso pe faţa realităţii. Am trăit ficţiunea părinţilor şi am aflat-o şi pe cea a bunicilor, dar, cu toate că ambele continuă să inspire şi să înfierbânte, suntem pe cale să ne elaborăm, inevitabil, propria iluzie, în care ne învăluim copiii, generaţia lumii virtuale. Dar despre asta, în textul de săptămâna viitoare.

*

“Americanii”. Ficţiunile a trei generaţii (II)

N-am putut începe acest text până n-am găsit generaţiei noastre (generaţia X sau a “decreţeilor”) un nume rezultat din propria ficţiune de stabilitate. Am cântărit multe variante – individualiştii, protectorii, ocrotitorii, integraliştii, împliniţii, “haberiştii” (de la latinescul habere – a avea), reducţioniştii, ambiţioşii, insularii, ne-naţionalii, singularii, familiştii, carieriştii ş.a.m.d. Niciuna nu m-a mulţumit, niciuna nu acoperea toate caracteristicile, niciuna n-a aprins beculeţul acela misterios care face “tilt!” când ştii. De fapt, singura ficţiune capabilă să ne circumscrie generaţia, singurul nostru vis comun, al binecuvântaţilor-norocoşilor care am primit darul revoluţiei în plină adolescenţă sau tinereţe, este America. O Americă idealizată, un refuz al realităţii.

Rezum ce-am scris în primul “episod” (pornind de la un citat din Ioan Petru Culianu): cea mai eficientă cale spre stabilitatea unei comunităţi (cu atât mai mult a unei ţări) este crearea unei ficţiuni, a unui ideal veridic care să mobilizeze indivizii, atenuându-le astfel sentimentul inutilităţii şi frica de moarte. Teoretic, această “înregimentare” solidarizează şi micşorează riscul violenţei în respectiva comunitate. Ficţiunea câştigătoare, cea care ajunge să reprezinte iluziile unei generaţii, poate fi impusă din exterior (de pildă, comunismul), sau se poate închega precum mercurul, natural, fiind consecinţa unui proces mental care dă în pârg.

Apariţia acestui magnet pe care fiecare generaţie şi-l “aruncă” undeva, în viitor, este inevitabilă; comunitatea fabrică oricum un vis dominant. În plus, e esenţial să înţelegem că acel vis e mincinos: el vrăjeşte şi poate avea chiar efecte benefice la nivel personal sau social, însă, judecat ulterior, rămâne totuşi o uriaşă amăgire colectivă.

Mai spuneam săptămâna trecută că generaţia bunicilor noştri a fost fascinată de legionarism, iar cea a părinţilor a crezut în comunism, acestea fiind cele mai influente ficţiuni în România secolului XX. Ele au supravieţuit şi continuă să atragă, dar, pentru că şi curentele de idei se stratifică, cel de acum are doar nuanţe răzleţe de verde ori de roşu pur.

Destul cu recapitularea. De ce cred că ficţiunea definitorie a generaţiei decreţeilor este “America”, iar noi, membrii acesteia, putem fi denumiţi “americani” (neapărat cu ghilimele)? Nu vă grăbiţi: nu propun asta doar pentru că filmele şi muzica de peste ocean, star system-ul şi întregul lor mod de viaţă ne-au hrănit fantasmele până în 1989 şi continuă să ne servească drept modele. E mai mult decât atât.

Cel mai vizibil atribut al ficţiunii în care trăim noi, “americanii”, este renunţarea la proiectul naţional. Legionarii voiau mântuirea neamului, iar comuniştii promiteau o ţară de oameni fericiţi; generaţia noastră nu are niciun scop de o asemenea anvergură, n-a fost şi nu va fi în stare să lanseze o viziune pentru România pur şi simplu pentru că, trezindu-se cu libertatea în braţe, s-a spart în suma scopurilor individuale ale membrilor săi, astfel delimitându-se inconştient de predecesoarele sale. (De aceea, printre variantele de nume apăreau “individualiştii”, “reducţioniştii” sau “ne-naţionalii”).

Descoperirea libertăţii a însemnat, poate în primul rând, posibilitatea îmbogăţirii. Ca efect al educaţiei sau îndoctrinării, banii nu constituiau obiectiv în sine pentru bunicii, respectiv părinţii noştri. Noi, “americanii”, i-am readus, după 1989, în postura de principală scară de valori. Asta a determinat şi obsesia pentru reuşita profesională, şi formarea unei categorii solide de “însuraţi” şi “măritate” cu job-ul, şi munca până la istovire, bolile, depresiile, refugiile sau scârba faţă de politică. (Aşa mi-au venit “haberiştii”, “ambiţioşii” sau “carieriştii”).

Ca de obicei, în tot răul e şi-un bine. Unul imens şi însufleţitor, care ne-a făcut cea mai tradiţionalistă generaţie din Europa, potrivit unor studii date publicităţii în urmă cu circa trei ani. Noi, “americanii”, nu ne-am mulţumit cu cariera: am vrut şi familie. Şi aici intervine altă trăsătură definitorie, un alt efect al privaţiunilor pe care le-am văzut la cei mai vârstnici: ne creştem copiii în cuiburi, îi adăpostim cu asupra de măsură, le oferim aproape totul fără a-i confrunta serios cu pericole exterioare. Excepţionalul scriitor sârb Milorad Pavić spune, la un moment dat, în “Ultima iubire la Ţarigrad”, că generaţia învingătorilor, sigură şi stăpână pe forţa sa, creşte o generaţie de învinşi. (Astfel am ajuns la “protectorii”, “ocrotitorii”, “familiştii”…)

De fapt, o parte a vălului în care ne auto-înfăşurăm este că le vrem pe toate. Nu ne-ajung nici profesia, nici familia, banii, relaţiile sau măcar credinţa. Şocul revoluţiei – şi vă puteţi convinge zilnic de acest lucru – a fost atât de puternic, încât, de atunci încoace, ne alimentăm, şi încă e suficient “combustibil”, cu optimismul că suntem speciali şi, mai grav, că tot ce se întâmplă bun ni s-ar cuveni. (“Integraliştii”? “Împliniţii”?)

Dar cea mai mare dintre minciunile în care ne lăfăim, substanţa ficţiunii noastre, mirajul care ne adoarme fără să ne dăm seama (şi care mi-a aprins beculeţul acela misterios, când ştii), este relaxarea inexplicabilă, idilica pajişte, anularea instinctelor şi alte definiţii pentru o iresponsabilă senzaţie că generaţia copiilor noştri nu este şi nu va fi ameninţată de nimic. Noi, “americanii”, trăim cu impresia – complet aberantă, însă care ne apără de realitate – că urmaşii noştri n-au altceva de făcut decât să-şi împlinească vocaţia. De aceea nu-i pregătim pentru eventuale războaie, foamete, sărăcie sau dezastre naturale; de aceea am uitat şi ne e indiferent, la o adică, vreun obiectiv naţional: am construit o ficţiune de stabilitate ca o insulă paşnică şi prosperă, refuzând ideea oricărei posibile agresiuni.

Ne creştem copiii ca şi cum, după moartea noastră, se va instaura armonia mondială, iar ei, destinşi, naivi şi luminoşi, vor trăi fericiţi oriunde le va plăcea, alegând uşor, călătorind simplu şi respirând curat.

*

Cele două părţi ale acestui editorial au apărut pe Impactnews în 14, respectiv 21 martie 2011. Le puteţi vedea aici şi aici.

*

Tweet

Ne-au dat lacrimile şi trebuie s-o mărturisim. Pentru prima dată după mulţi ani, un vorbitor aflat la tribuna Parlamentului s-a adresat inimilor. Monarhişti sau republicani, cu puterea sau cu opoziţia, n-a contat. Cine s-a uitat cu bună-credinţă la discursul Regelui a tremurat pe dinăuntru şi a simţit mândria aceea însufleţitoare de care tuturor ne e dor.

Regele a spus simplu, într-o limbă română curată şi neatinsă de emfază, că ne iubeşte. A început cu morţii datorită cărora existăm împreună, ca naţiune, şi a sfârşit arătându-ni-i pe copiii noştri nenăscuţi, cărora le datorăm responsabilitate şi onoare. A atins şi oamenii simpli, şi elitele, şi problemele concrete ale economiei, şi nevoia de a ne regăsi idealuri.

Un bărbat de 90 de ani a dat o lecţie de modestie şi curaj unui întreg popor. Nu vreau să mă feresc de cuvinte mari. Astăzi e o zi în care cuvintele mari trebuie spuse: naţiune, credinţă, libertate, continuitate, independenţă. Spuneţi-le şi dumneavoastră, cu voce tare, să nu vă mai fie ruşine cu ele.

Regele ne-a arătat că istoria poate fi învinsă. Când s-a aşezat înapoi pe scaun, după discurs, şi şi-a dus mâna la gură, se cutremura sufletul în el. Trecuseră 84 de ani şi el, Mihăiţă, merita să poarte coroana.

*

Puteţi vedea aici discursul integral al Regelui.

Tweet