Din faţă, din stânga, din dreapta, cei nevăzuţi din spate, i-am văzut pe toţi aruncându-se grămadă, să scape odată de toate convenţiile, de toate politeţurile şi blocajele, să lovească şi să fie loviţi, dar să-şi lase demonii liberi. Să moară toţi, să fie întuneric, dar să şi-o tragă înainte, să ştie o treabă.

O secundă, am fost în iad.

*

Văzut de sus, de pe Rosetti, stadionul e o gură de balenă care a ieşit din adâncuri să înghită casele-plancton de primprejur. Maşinile coboară molcom, bară la bară, pe cea mai abruptă stradă a Clujului, cu care în copilărie mă lăudam neamurilor venite în vizită că ar fi cea mai abruptă din toată ţara.

(Stai în Gruia? Muie la frânari!)

Nimeni nu claxonează, ăsta e şocul bucureştenilor care trec prin Cluj – lipsa zgomotului cu care s-au obişnuit-alienat. Ai noştri zic că acest calm vine din influenţa civilizaţiei, ei râd că răbdarea asta “ardelenească” e, de fapt, ca-n bancul cu piuneza lăsată pe scaun – “No, dacă trebe, trebe”.

(La puşcărie, Mitică la puşcărie!)

Aşteaptă cuminţi să le vină rândul să intre pe strada principală, s-o ia spre gura balenei. Acolo mă duc şi eu….

*

Galeria lui “U”, vreo 3000 de oameni, şi-a ocupat deja locul, sus, la etajul peluzei dinspre hotelul Sport. E ora 8 şi ceva şi ei au început să se adune la bere de pe la 5, la terasele de pe Eroilor, unde au cântat şi-au ars un fular vişiniu. Moderat.

La masa presei sunt atâţia jurnalişti, fotoreporteri, bloggeri, chibiţi şi hobbiţi, încât un străin lesne ar trage concluzia că mass-media sunt o forţă efervescentă la Cluj, un spectacol al diversităţii şi-al entuziasmului. Este şi-un străin lângă noi, reporter neamţ, cu un notebook amărât. Nu face faţă laptopurilor noastre impozante, conectate la un wireless care nu merge.

Din boxe ne mobilizează o piesă rap din care prind numele lui Iuliu Haţieganu şi o referire la 1919. Are şi-un refren - Haide, U, te iubim cu sufletu’. Postmodernismul e mort, trăiască post-orice. “Eniuei”-ul.

*

“Pizdelor!”, izbucnesc fanii lui “U”: pe teren au intrat, la încălzire, primii doi ceferişti, portarii Beto şi Stăncioiu. Un cercetător britanic ar putea studia, din dublă perspectivă, psihanalitică şi sociologică, scandările de pe stadioane. Aici, feminismul nu există nici în stadiu de blastomer.

A propos: deasupra presei, la lojele VIP, clipeşte inocentă cea dintâi femeie de plastic a ţării, Bianca Drăguşanu, al cărei ten de solar arată bolnav în combinaţie cu sacouaşul roz. Mă uit mai atent: femeia asta clipeşte în ritm constant, din secundă în secundă, ca şi cum ar avea un pace-maker pentru pleoape. Ce misogin…

*

La primul nivel al peluzei dinspre Someş, câţiva suporteri vişinii încep să-şi instaleze steagurile. “Uite-le, uite-le, uite bagaboantele!”, jubilează, de la celălalt capăt, galeria lui “U”, care are, în fine, materia primă la vedere.

Ceferiştii, circa şase sute, nu coboară să se aşeze pe scaune decât cu 5 minute înainte de startul partidei. “CFR, muie, CFR!” - două cuvinte, o lume-ntreagă de imaginaţie.

*

Mai sunt trei minute până la primul fluier al lui Alexandru Tudor şi are loc singurul moment de fair-play al “derbiului de Cluj”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, strigă şi aplaudă peluza “Şepcilor roşii”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, răspunde o parte a peluzei ceferiste, vreo sută de băieţi care s-au dezbrăcat la bustul gol. Bine şi-aşa.

Urmează “coregrafia” pregătită de peluza sudică: suporterii lui “U” desfăşoară un nylon imens cu o jumătate de soare portocaliu pe care scrie “U” şi din care ies raze negre. Prefer zecile de steaguri care se agită alături. N-au nimic fals.

La polul nord al stadionului, mica galerie ceferistă şi-a scos şi ea steagurile alb-vişinii, într-o densitate mare pe cap de suporter. Hai cu meciul.

*

E adevărat – abia acum înţeleg – ce zic suporterii lui “U”, că pe ei nu-i interesează trofeele. Privind spectacolul galeriei, nici n-am auzit când a început meciul. Oamenii ăştia nu vin să vadă fotbal, ci să cânte, să strige, să sară, să fluture steaguri. Să existe. Le e suficient să fie împreună, sportul nu mai contează.

Bineînţeles că fiecare mai trage cu ochiul la joc, să poată interveni la o adică, dar n-ai cum să te bucuri de fotbal dacă tu eşti mereu atent la liderul galeriei - acum ce fac? aha, acum aplaud ritmat, acum fularul, acum cânt “slavă ţie, studenţie”, să nu uit steagul, acum sărim, muie CFR, “Arbitreee, fii corect!”, huooo.

Şi iar, de la capăt.

*

“După garduri faceţi bravadă, iar pe străzi vă antrenaţi pt. Olimpiadă”. A trecut cam un sfert de oră din meci şi galeria lui “U” are un nou banner de arătat. În traducere, “n-aveţi sânge, băi frânarilor, să vă bateţi cu noi parte-n parte”. Oamenii de la peluză au desfăşurător clar, ei trebuie să fie protagoniştii, nu echipa din teren.

Dar să mă mai uit şi la meci. Cristea, uimitor, reuşeşte două deposedări consecutive în apărare, iar tribuna aplaudă - “uite, mă, că poate să şi muncească…”. Nu trec două minute şi, de nicăieri, acelaşi “prinţ” cuplat cu broscuţa de la loja VIP e implicat într-o fază la marginea careului lui “U”, cu ceferistul Mureşan care cade forfecându-şi picioarele în aer, să pară spectaculos.

*

“11 metri pentru CFR”. Atât am mai apucat să notez în fişierul pe care-l voiam cronică a meciului. Jucătorii lui “U” protestează scurt, dar Tudor afişează aerul ăla studiat, să pară mai dur, bietul de el. Galeria alb-negrilor huiduie insuficient.

Trage Cadu, Bornescu alege corect să se arunce în stânga, apără?, nu, bară-gol. Căpitanul CFR-ului sare peste reclame - ce face ăsta?, îmi trece prin minte fulgurant -, se duce direct în faţa peluzei care-l urăşte şi se bate cu pumnul în piept, o dată, de două ori, cu spatele ţanţoş. Ba mai şi strigă ceva către ei.

“E nebun”, zice cineva de la masa presei, dar nu mai apucăm să comentăm, peluza a explodat, careva de la “U” a tăbărât pe el - “e Bornescu” aud ca prin vis, s-au adunat toţi jucătorii în spatele porţii, se bat, au căzut, unu, doi, alţii vin să-i despartă, cum să te duci să-i sfidezi pe U-işti în casa lor, cât de iresponsabil poţi să fii, a făcut-o programat?, Andone ce păzeşte?, “Cadu a făcut la fel în meciul tur din Gruia”, îmi zice colegul Cosmin, tribunele sunt în picioare, Tudor e flenduri, nu mai are niciun control, grupuri-grupuri de jucători se întorc pe gazon, au intrat antrenorii şi oficialii, fug de la unul la altul, stewarzi, cine-s toţi ăia?, se împing, se conving,

şi-atunci, într-o secundă, prin tribune trece un impuls animalic, mi s-a pus în piept, o să se omoare, asta văd, vor să se omoare, fanii lui “U” au început să coboare la parter, în spate am un bolovan format din multe pietre mici care stă să se rostogolească, se va rupe în două stadionul şi ne va înghiţi pe toţi, nu erau proşti ăia cu psihologia mulţimilor – apuc să mă gândesc,

le-a dat roşu lui Cadu şi lui Bornescu, Andone e cel mai agitat, de când a început meciul îi tot dădea indicaţii lui Tudor, indiferent cât de banală era faza, acum e ca un câine scăpat din lanţ, Cadu i-a dat banderola lui Mureşan, se apropie de tunelul care duce la vestiare, îl iau aproape pe sus doi-trei stewarzi şi-l bagă în tunel printre bucăţi de nu ştiu ce aruncate de deasupra noastră, şi, brusc, ura explodează până la acoperişul negru al stadionului, fug şi alţii spre tunel, nu vedem nimic, Andone, ca o fiară, dispare sub prelata cenuşie, oficiali, rezerve, toţi, după ei, fotografi cu veste galbene, “se bat în tunel!”, se strigă, “l-au lovit pe Cadu în spate”,

“n-am mai văzut niciodată aşa ceva”, zic ziarişti care vin de 20 de ani la meciurile lui “U”,

“CFR, muie, CFR”, a înnebunit galeria, iar ăilalţi, vişiniii de la nord, huiduie şi ei,

s-a terminat.

Cluj Balena a înghiţit şi sportul, şi pretinsa civilizaţie, şi galeriile, şi orice.

Trebuie ras totul din temelii, până la carne vie. Şi conducătorii care incită înainte de meci, şi antrenorul care nu-şi poate ţine echipa în frâu, şi jucătorii care se vând pentru câştig la pariuri, şi mercenarii care distrug convieţuirea normală într-un oraş care nu e al lor.

Ras, tot. Un vulcan de violenţă, stârnit de toţi ăştia, de toţi mafioţii şi decerebraţii ăştia, a înghiţit un oraş unde oamenii nu claxonează nici când e cazul.

A fost premeditat? Să spună Paszkany şi Andone. Să răspundă Cadu, care acum e în pericol de moarte. “Ăsta nu mai iese în oraş”, spune, cu o linişte de gheaţă, un suporter cu fular alb-negru.

Asta e organizare de meci? Cu stewarzi care privesc cum Bornescu se repede asupra lui Cadu? Incapabili să preîntâmpine o bătaie în faţa tribunei oficiale? Cu slugile lui Walter care se răzbună pe “duşman”? Muie, CFR - atâta ştiu toţi?

Cum era dacă intrau pe teren miile de fanatici de la peluza sudică? Şi, pe partea cealaltă, să nu rateze bătaia, şi sutele veniţi din Gruia?

Paszkany, Walter, Andone, Niculescu, Cadu, Bornescu şi voi, ăia care vă găsiţi sensul vieţii strigând “Pizdelor” de sus, din peluză, ăsta nu e oraşul vostru. Asta e balena pe care aţi stârnit-o şi vă înghite.

*

 Tweet

Se apropie campania pentru alegerile locale şi mă aştept să se discute din nou, inutil, despre erupţie de corupţie, străzi plombate sau asfaltate, “de ce-aţi stat în ultimul mandat” şi licitaţii cu dedicaţii. Or, acesta e trecutul. Noi nu am ajuns din urmă nici măcar fostul prezent al dinamicii urbane, acela în care administratorii înţeleseseră că un oraş trebuie raportat la întreaga planetă, pentru că numai aşa poate începe să emită magnetism.

Singura şansă a unui oraş de a ieşi din condiţia de simplu nod al reţelei este, la fel ca în cazul oamenilor, să aleagă un vis şi să creadă în el. Nimic din ceea ce avem nu este de neglijat ori de dispreţuit. Tot ceea ce avem, de la relief până la clădiri, se poate metamorfoza într-un fragment din viitorul vis.

Acestea sunt visurile mele pentru Cluj. Poate se găseşte vreun candidat care să creadă măcar într-unul dintre ele.

Capitală a filmului. Există TIFF, există Comedy Cluj, avem Facultate de Teatru şi Televiziune, dar şi un proiect care aşteaptă finanţare europeană pentru construirea unui Centru al Industriilor Creative pe dealul Lombului. Aceşti “electroni” aparent haotici trebuie să fie aşezaţi pe o orbită centrată în viziunea municipalităţii. Cum va fi fiind Clujul locul unde producători din toată lumea vin să-şi turneze filmele, pentru că oraşul dispune de infrastructură (hale, ateliere, recuzită), pentru că aici există o cultură a cinemaului, dar şi figuraţie la îndemână? Îl vedeţi? Ar prospera şi absolvenţii de Litere (scenarii şi traduceri), hotelurile şi restaurantele, şi manufacturile, ba chiar şi tabloidele ar avea o pâine de mâncat într-un posibil oraş “glamoros”.

Cartiere artistice. Cum s-ar putea rezolva priveliştea deprimantă a cartierelor comuniste? Bloc lângă bloc, îmbrăcate mai curat odată cu reabilitarea termică, dar la fel de plictisitoare şi de inerte. Un oraş nu poate fi un brand mondial decât dacă acolo există sau se întreprinde ceva ce nu mai are nimeni. Acesta este visul: cum ar fi să transformăm fiecare cartier într-o gigantică expoziţie permanentă, lăsând exteriorul blocurilor pe mâna artiştilor plastici? Mănăşturul să fie, de pildă, arie rezervată pentru grafitti sau pentru arta proletcultistă, Mărăştiul să fie plin de flori sau de faze din desene animate, Grigorescu să întinerească prin scene de dragoste? Un cartier să fie al publicităţii, unul al motivelor folclorice, altul al conceptelor abstracte? Ar renaşte totul? Ar veni oameni din toată lumea să participe, mai întâi, iar ulterior să vadă poveştile care au acoperit cenuşiul de altădată?

Oraşul văzut de sus. O staţie sus, la Observatorul Astronomic din Feleac, o alta în Grădina Botanică, una în Parcul Mare, lângă stadion, apoi pe Cetăţuie şi, punct final, pe dealul Lombului, la studiourile cinematografice. Aşa “văd” un teleferic urban pe deasupra Clujului, care ar oferi o călătorie fantastică: priveşti stelele, cobori între plante exotice, îţi faci o fotografie în tribuna oficială, bei o cafea pe o terasă de lângă Belvedere şi apoi asişti la turnarea unei scene dintr-un viitor film. Între timp, ai văzut şi fotografiat, de la înălţime, diferite părţi ale unui oraş care ştie să-şi pună în valoare atuurile.

Desant multicolor. Cum facem să ne bucurăm că suntem “la poalele Feleacului”? Simplu. Convocăm, într-un weekend, parapantişti din toată ţara, dar şi deţinători de baloane cu aer cald din Europa, să se lanseze deasupra oraşului de sus, de acolo de unde Clujul pare o machetă de arhitect. Să umple cerul de culori şi forme, iar apoi să aterizeze în zona Aeroportului, unde să încingă o sărbătoare dedicată zborului, la care copiii să descopere tot ce înseamnă aripi, plutire şi curaj.

Festivalul “Da, igen”. Românii şi maghiarii din Cluj trăiesc împreună, dar separat. Acesta e adevărul “interetnic”. Prieteniile se leagă preponderent în funcţie de limba maternă, iar sărbătorile sunt fie roş-galben-albastre, fie roş-alb-verzi. Ce ne costă să organizăm un festival folcloric mixt, într-o săptămână de vară, în care centrul oraşului să fie închis? Cu scene, cu dansuri, cu muzică tradiţională, cu pălincă şi palinka, cu slănină şi zsíros kenyér, cu bulz de mămăligă şi paprikas? Dar nu cu standuri separate, ci punând români să servească la mesele ungurilor şi viceversa. Cum ar fi chiar să stăm de vorbă şi să jucăm învârtite când la unii, când la alţii?

Turneul rivalilor. În acelaşi spirit, cum ar fi ca marile rivale “U” şi CFR să organizeze, împreună, dar sub patronajul municipalităţii, un turneu anual de fotbal, înainte de începerea campionatului? La care să invite, pentru început, alte cupluri rivale din ţară, de pildă Steaua-Dinamo şi Poli-UTA, iar mai apoi, şi din Europa: Roma-Lazio, Galata-Fener sau, de ce nu, Barcelona-Real. Dacă tot avem două stadioane la standarde UEFA, de ce să nu profităm pentru a aduce microbişti din toată ţara la o competiţie unică a fair play-ului?

Concursul de visuri. Nimic şi nimeni nu atrage către administraţie creativitatea liceenilor şi a studenţilor din Cluj. Ideile unui om pot fi utopice sau aberante, dar din minţile a zeci de mii de tineri care-şi trăiesc aici dragostea şi entuziasmul se pot naşte continuu viziuni strălucitoare. Ce-ar fi ca Primăria să lanseze, începând din 2012, un concurs anual destinat tuturor şcolilor clujene, indiferent de nivel, la care premiile să fie atât de mari, încât să salveze cele mai surprinzătoare visuri? Abia atunci viitorul ar fi asigurat: când nu programul electoral al unui candidat mediocru sau al unui partid corupt ar domina dezbaterea despre metropolă, ci ideile spectaculoase ale viitorilor săi cetăţeni maturi. Atunci, ei vor şti că nu au dreptul să renunţe la adolescenţii care au fost. Atunci, oraşul va fi viu şi tânăr.

*

Tweet

De aceea, astăzi, nu-l voi ataca pe Andrei Marga. Se vor găsi destui care s-o facă, emfatic, în următoarea perioadă. Dar un om puternic, cu atât mai mult unul care abuzează de poziţia sa, trebuie criticat atunci când e sus, când nimeni nu îndrăzneşte să-i calce umbra. Atunci are nevoie să-i fie lovit egoul, atunci e relevant cine se “adaptează” şi cine pricepe că, dincolo de dictatură, dincolo de orice tăcere, e aceeaşi moarte, iar alibiurile pentru compromis pe care şi le inventează oamenii liberi nu fac decât s-o grăbească.

După ce a căzut, e dezonorant să mai dai într-un fost bărbat puternic. Şi-atunci revin: ce-o fi în sufletul lui Andrei Marga astăzi, în prima zi în care e limpede că trebuie să-şi părăsească biroul, când e sigur că, mâine-poimâine, maşina nu-l va mai aştepta la scară şi că, urcând treptele din holul clădirii centrale, nu va mai întâlni oameni care se înclină instantaneu, când ştie că vorbele lui nu se vor mai metamorfoza în decizii infailibile şi nici în comunicate către ţară? Oare cum asimilează gândul că s-a terminat?

Cât de triste şi cât de drastice vor fi consecinţele metodei sale de a se înconjura de oameni îndatoraţi, care i-au rămas alături din interes, şi nu din respect faţă de omul care a premers funcţia? Va înţelege, măcar acum, că o critică dezinteresată i-ar fi fost incomparabil mai folositoare decât sute de asentimente încărcate de ură? Cum va suporta singurătatea goală de putere?

Andrei Marga a dezvoltat remarcabil Universitatea “Babeş-Bolyai”. I-a extins liniile de studii şi teritoriile, i-a construit sedii şi cămine, i-a cumpărat imobile unde era nevoie, a făcut-o multiculturală şi multilingvă, păstrând-o întreagă. Aceste fapte nu pot fi negate. Doar că, extinzând, construind, achiziţionând şi multiplicând oferte, el a rămas, undeva, închis între ziduri, coridoare, admiteri şi fonduri, nevoit să se caţere mereu peste oameni şi peste bani pentru a rămâne vizibil de departe, cum îi cere egoul cel dominator. Şi, căţărându-se, folosindu-se, trăgând după el ucenici arivişti laolaltă cu valori incontestabile, a uitat că rostul universităţii este să crească oameni buni şi drepţi, pentru comunitate şi pentru ţară. Şi între multiplele ziduri, printre catedre nemeritate şi scaune şubrede, s-a infiltrat, nemiloasă, igrasia corupţiei.

Oare ce-ar fi spus Noica, azi, despre promiţătorul tânăr de la Cluj care-l vizita în anii ’70? Şi ce i-ar răspunde aproape pensionarul Andrei Marga dacă ar fi întrebat “Ce laşi în urmă – în afară de ziduri -, ce idee nemaipomenită, ce carte definitorie, ce viziune magnetică” ? Cum i-ar explica evoluţia sa năucitoare de la socialism la liberalism cu pigment catolic, trecând prin pragmatism şi creştin-democraţie germană?

Cine mai e Andrei Marga?

La începutul anilor ’90, când se declara adept al pragmatismului american, profesorul Marga încerca să ne convingă şi pe noi, studenţii săi, că, în spiritul acestei doctrine, o idee este adevărată numai dacă este utilă. Pe româneşte, dacă “îţi iese” ceva din ea. Astăzi, în prima zi când, după 20 de ani, nu mai conduce Universitatea, mi-aş dori doar atât, să-l văd apărând în public, la televizor sau doar într-o conferinţă de presă, pentru a dezvălui o idee, una singură, care-i e dragă şi care nu i-a folosit chiar la nimic.

*

Tweet

Când ajungi la acel nivel al puterii, la acea cunoaştere din interior a mersului lucrurilor, istoria te însoţeşte ca un al treilea duh. Poate nu Istoria, cu majusculă, dar modul în care vei fi judecat de urmaşi, obsesia de a lăsa ceva important, presiunea de a fi la înălţimea unei cronici asupra căreia nu ai nici o influenţă, cu alte cuvinte istoria ta – una personală, dar totuşi eternă -, ea trebuie că-ţi suflă în urechile conştiinţei, dacă eşti un om cât de cât responsabil.

Şi Emil Boc este responsabil. Nimeni nu-l poate acuza de contrariu. Nici măcar documentariştii care se vor întoarce, detaşaţi, asupra acestor vremuri nu o vor putea face. Pe ei, de altfel, nu-i va interesa cât a fost el de responsabil. Vor descoperi, cel mai probabil, mii de texte despre cum s-a lăsat manevrat de preşedintele Băsescu, sute de referiri la măsurile de austeritate ale Guvernului pe care l-a condus şi, poate, câteva zeci de menţionări ale mandatului său de primar.

De aceea, astăzi, la o zi după demisia lui, vreau să scriu despre un om, nu despre un politician. Pentru că, dintr-o nevoie de protecţie, avem tendinţa de a eluda gândul că aceia care ne conduc sunt şi ei oameni, cu spaime, boli şi complexe. Ne minţim, pentru a ne putea vedea neperturbaţi de propriile interese, că ei ar avea calităţi suplimentare, ieşite din comun, ca un soi de scut impenetrabil din jocurile video. Le pretindem decizii şi energii pe care noi înşine nu le-am avea, doar cu justificarea că “nimeni nu i-a pus” şi că, dacă au intrat în horă, trebuie să joace.

Iar ei joacă, majoritatea, pentru că hora e îmbătătoare. Şi Emil Boc a jucat-o, hipnotizat că el, mezinul lui Nuţu a’ Năii, e acolo, sus, unde cuvintele se transformă alchimic în aur sau în destin. Dar el, spre deosebire de mulţi, mulţi alţii, s-a negat pe sine la îmbrăţişarea cu istoria, fie ea şi cu literă mică.

Nu l-a trădat şi nici nu s-a ridicat împotriva binefăcătorului său: câţi dintre noi avem forţa de a proceda întocmai, odată aşezaţi în şaua vieţii? A răbdat umilinţe publice, ani de zile, cu toate că era singurul care asigura armistiţiul într-o şerpărie: cât ar răbda fiecare dintre noi dacă ar fi ridiculizat periodic de anturajul său, în particular, darmite la televiziune, în fiecare seară? Şi-a sacrificat sănătatea, apoi înflorirea aceea unică pe care ţi-o dau copiii când te întorci seara acasă, dar şi mândria de bărbat care vrea să iasă din scenă cu demnitate, respectat de inamic, atunci când singura opţiune este retragerea.

Câţi dintre noi ar fi făcut-o? Câţi am risca a rămâne în memoria scrisă şi nescrisă a comunităţii drept nevăzutul care s-a întins la pământ, cu braţele întinse, atunci când şinele lipseau?

Cine ar accepta să treacă trenul istoriei peste el?

Pentru o zi, pentru câteva minute, nu vă gândiţi la Emil Boc ca la premierul care a tăiat salarii, a mărit TVA-ul şi n-a crâcnit în faţa lui Băsescu. Nu-l judecaţi. Doar aduceţi-vă aminte cum e să fii departe de casă, într-o cameră din care toată lumea a plecat, şi unde tu îţi aduni sufletul de prin sertare.

P.S. Pentru omul Emil Boc, nu pentru politicianul omonim, sper că nu va candida la Primăria Clujului. Merită şi el să-şi recapete viaţa.

*

Tweet

Dacă există o structură care a plănuit aceste manifestaţii, sau cel puţin le-a întreţinut odată izbucnite, atunci şi-a atins scopul cu asupra de măsură: România e mai dezbinată decât în 2009, la apogeul atins în timpul campaniei electorale prezidenţiale. Iar dacă totul a fost spontan, ne merităm soarta.

Nu contestă nimeni cauzele nemulţumirii şi, pentru o bună parte dintre noi, chiar ale disperării. Viaţa într-o ţară de unde cei mai valoroşi abia aşteaptă să plece – sau, dacă rămân, intră în malaxorul compromisurilor – te duce fie la revoltă, fie la depresie.

Dar astăzi vorbim despre efecte, nu despre justificări. Iar efectele sunt devastatoare pentru echilibrul fiecăruia şi pentru solidaritatea generală. Ne pierdem prieteni, ardem fragilele fire care ne leagă de oameni buni, blocăm relaţii incipiente, înecăm în suc gastric orice reacţie din tabăra cealaltă, totul şi toate numai pentru că avem o singură viaţă şi ne temem că vom muri înainte de a ieşi la liman împreună.

De câţi oameni ne-am despărţit tacit în aceste zile? Pe câţi nu i-am urât, chiar şi numai pentru câteva minute, pentru că erau la celălalt pol? De câte ori ne-am abţinut să răspundem cu rău la rău? Cât de des am luat în calcul că poate celălalt are dreptate şi mai bine tăcem?

Unica ieşire pentru noi este împreună, asta ne învaţă aceste zile. Discursul lui Traian Băsescu a dezamăgit în primul rând pentru că n-a transmis un mesaj istoric de unitate. Pentru că n-a ştiut să spună de ce trebuie să mai avem răbdare şi de ce, în comparaţie cu alte vremuri româneşti sau cu alte ţări, lucrurile ar fi mai bune decât par.

Mi-a cerut un prieten să-i spun un om în jurul căruia cred că s-ar putea strânge o alternativă, un partid nou, o speranţă. Unul care să fi realizat ceva în profesia lui, să aibă stofă de lider, să poată apărea destins în public, să fie onest. I-am luat la rând: unul e terminat, altul e arondat, X nu e suficient de cunoscut, Y nu-şi mai poate recupera credibilitatea. N-am găsit pe nimeni, vă mărturisesc.

Şi, totuşi, avem nevoie de un liant spiritual mult mai acut decât de soluţii politice şi niciunul dintre cei aflaţi acum în prim-plan nu pare a înţelege acest lucru. Cel care va încerca să coasă falia apărută în aceşti ani, să unească în loc să dezbine, să nu alimenteze ura, să acţioneze prin discurs şi idei ca un pansament naţional, acela va avea România la picioare.

*

Tweet

Nu ştiu care e soluţia pentru criză sau pentru inflaţie, ce să facem în privinţa ruşilor sau a infractorilor de pe străzi. Tot ce ştiu este că mai întâi trebuie să vă înfuriaţi! Trebuie să spuneţi – “Sunt un om, la naiba! Viaţa mea are valoare!” Vreau să vă ridicaţi, să deschideţi fereastra şi să strigaţi – “Sunt furios ca dracu’ şi nu mai suport!”. Abia apoi vom vedea ce e de făcut cu criza şi cu inflaţia.

“I’m as mad as hell and I’m not gonna take this anymore!”, strigă Howard Beale, iar milioane de telespectatori ies la geamuri şi îşi urlă neîmplinirea la lună, deodată cu el.

Mi-am amintit acest film pentru că protestatarii de bună-credinţă din România trăiesc aceeaşi disperare: nu ştiu ce să mai facă cu vieţile lor. Aşa se explică diversitatea grupurilor şi absenţa liderilor. Manifestaţiile din ultimele zile sunt expresii ale unor destine în căutare haotică de soluţii.

Acesta este primul nivel de înţelegere a situaţiei, incoerenţa.

Următorul este paradoxul. Cum de se strâng laolaltă neo-marxişti cu naţionalişti ortodocşi, tineri şomeri cu pensionari nostalgici, intelectuali subtili cu ultraşi ahtiaţi să se înfrunte cu jandarmii? Ce uneşte aceste categorii?

Nu ura împotriva unui regim sau a unui preşedinte. Dacă era aşa, ar fi ieşit pe străzi şi înainte, şi altădată, sau separat, fiecare cu anturajul său. Traian Băsescu şi guvernul girat de el sunt doar ţintele actuale, nu cauza primară a disperării.

Pentru că ceea ce se întrevede este capul contrarevoluţiei care stă să se nască.

Niciuna dintre categoriile enumerate, nici hipsterii, nici ecologiştii, nici marginalii, nici studenţii, nu protestează în continuarea idealurilor din 1989, ci împotriva lor. Teama de alternativa particulară, respingerea tuturor partidelor, cererea de majorare a pensiilor şi a alocaţiilor, “închideţi mall-uri şi deschideţi fabrici”, ideile anti-bănci şi anti-multinaţionale, “să ne luăm ţara înapoi” – în esenţă, dorinţa ubicuă de a primi protecţie sau măcar un azimut din partea statului – sunt tot atâtea dovezi că, inconştient sau nu, fâşii-fâşii de Românie nu au asimilat, nu înţeleg sau chiar resping libertatea, democraţia şi capitalismul.

Revoluţia din 1989 este pe cale să eşueze la nivel mental pentru că singurul segment care mai crede în idealurile ei sunt “decreţeii”, generaţia care, în debut de maturitate, a primit acel dar excepţional. Prinşi între mai-tinerii care eludează marjele istorice şi bunicii rămaşi fără visuri, “decreţeii” trag încă România după ei, în ciuda României.

Acest paradox deschide calea nivelului trei, cel mai pervers: beneficiarii.

Nu contează zilele petrecute în stradă de manifestanţi, ci secundele în care se aprind luminile camerelor tv. Nu contează prezumţia de sinceritate, ci reflectarea ei “pe sticlă”.

În studiouri nu există obiective naţionale şi nimeni nu dă doi bani pe depăşirea crizei. Controlate din regia de emisie, aceste proteste antiglobalizare vor sfârşi, la fel ca nebunul Howard Beale, prin a folosi tocmai duşmanului lor. Rating-ul e noul totalitarism.

Text apărut în ediţia 25-31 ianuarie a săptămânalului “Kamikaze”. Le mulţumesc pentru această invitaţie.

 *

Tweet

membri de partid demisionând în bloc când purtătorul de servietă al şefului e numit în fruntea unui inspectorat,

hipsteri din agenţii refuzând să semneze spoturi pentru clienţi rămaşi în anii ’80,

ultraşi care boicotează meciurile de fotbal cât timp indolenţii de pe teren câştigă de zeci de ori mai mult decât ei şi nici nu joacă nimic,

ziarişti care-i închid telefonul în nas patronului şi moderatori tv care anunţă în direct că li s-a cerut să deturneze realitatea reală,

ecologişti care mai salvează şi oameni, nu doar copaci şi câini,

activişti care nu mai acceptă finanţare din surse străine cu interese necunoscute,

credincioşi îngăduitori cu ateii şi ignorând toate conspiraţiile indubitabile,

pensionari care se adună în pieţe cu listele medicilor corupţi,

medici care-şi pun singuri diagnosticul temporar “am greşit”,

avocaţi care aleg să tacă decât să declare că negrul e alb,

economişti din bănci care dezvăluie comisioanele încasate de directorii lor în timp ce instituţia nu acordă credite,

funcţionari publici care explică, on the record, cum au fost trucate licitaţii de milioane de euro,

patroni care povestesc în conferinţe de presă că au fost şantajaţi să plătească publicitate,

părinţi care nu le mai cumpără cadouri scumpe profesorilor pentru a-şi transforma copiii în premianţi,

profesori care lasă corigenţi şi repetenţi în ciuda oricărei intervenţii,

studenţi huiduindu-şi “dascălii” care se aşează şi turuie de pe foiţe imemoriale,

muncitori trăgându-şi de mânecă tovarăşii care fac pauze lungi şi dese,

intelectuali criticând nuanţat orice formă de prostie şi muşcând pumnul din gură,

şi, în general,

vreau să văd oameni care îşi riscă poziţia, funcţia, statutul, banii, imaginea, confortul, viitorul, şi atunci când sunt înăuntru, în sistem,

români care sunt curajoşi când încă au ceva de pierdut,

nu doar după ce sunt daţi afară, nu doar când se pierd într-o mulţime eterogenă, nu la bere, nu în tribune, nu pe stradă, nu în general, nu la grămadă, nu la semnal, nu despre orice,

nu numai în disperarea aceea care te ia cu ură şi cu ameţeli,

şi abia atunci, când fiecare va fi încercat, măcar o dată, într-o zi, într-o oră, la o şedinţă, discuţie, emisiune sau întâlnire,

să se respecte pe sine,

să spună adevărul,

să nu mai înghită situaţia,

să nu mai fie un executant inert, un vânător speriat de vânat, o anexă a salariului său,

abia atunci va fi revoluţie în România.

*

*

Tweet

Să luăm câţiva stâlpi ai societăţii clujene şi fapte de-ale lor.

Firma Rosal, care curăţă jumătate din oraş, a oferit Primăriei, în afara contractului, circa 100 de carduri de benzină gratuite, pe care să le folosească inspectorii când verifică lucrările. Pe scurt, supraveghetorul circulă pe banii supravegheatului şi rămâne obiectiv când trage linie. Cardurile cu numerele 2 şi 3 (ca la partid, în ordinea importanţei) erau folosite de primarul Sorin Apostu şi de soţia lui. Ne-o spune chiar firma Rosal, care ţine, bineînţeles, toate socotelile şi care anunţă că, într-un an şi jumătate, cei doi au cheltuit lunar, în medie, cam un salariu de învăţător, doar folosind acest “bonus”. Şi nimeni n-a tresărit. Doar undeva, pe aleea din faţa unui bloc, un clujean şi-a pus husa pe maşină.

Administratorul companiei care curăţă cealaltă jumătate de Cluj, Călin Stoia, stă prost cu coloana vertebrală (ironia sorţii). Trebuie să beneficieze de tratament, altfel boala i se agravează. În vara acestui an, el a câştigat un concurs de golf de nivel naţional, în urma căruia, cu o lună înainte de a fi arestat, a reprezentat România cu cinste (ironia limbii) la un turneu european. Acum, Poliţia îl transportă, conştiincioasă, la Spitalul de Recuperare, pe baza unei parafe medicale infailibile. Şi nimeni nu tresare. Doar undeva, într-o sală de aşteptare, un clujean strânge în pumni mânerele unui plase.

Fostul comandant al Poliţiei judeţene Teodor Pop-Puşcaş – reprofilat în fruntaş PSD şi patron de firmă de security – a cerut, în numele partidului, demisia actualului şef al Inspectoratului. Aici nu analizăm dacă acesta merită sau nu să mai conducă. Aici e vorba despre camaraderie şi despre conflictul de conştiinţă, care ar trebui să fie mai acut decât conflictul de interese: să nu pui ipocrizia partidului înaintea decenţei. Dar el, chestorul în rezervă, n-a tresărit. Doar undeva, într-un dulap lăcuit, o uniformă cu şnur alb a căzut de pe umeraş.

Şeful de filială al celui de mai sus, Remus Lăpuşan, nu-şi aminteşte de contractul prin care firma condusă de el a asigurat tot parcul auto al regiei de transport local. Fie directorul are un lapsus, fie contractul trebuie că a fost unul minor, în comparaţie cu altele. Altfel nu s-ar explica de ce a acceptat ca intermediar o firmă care, aşa cum a demonstrat TVR Cluj, nici măcar nu e înregistrată la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Dar el a semnat şi n-a tresărit. Doar undeva, pe o şosea pustie, un clujean a tras de volan să evite o găină.

Preşedintele singurei bănci româneşti cu sediul în Cluj, Horia Ciorcilă, s-a făcut că plouă, pentru al doilea an la rând, la vestea că fiului său – tenisman de perspectivă, de altfel – i se acordă un premiu din partea municipalităţii. În 2010, “ambasador al Clujului”, iar acum, nici mai mult, nici mai puţin decât “Elevul anului 2011″, distincţie proaspăt creată. Un bărbat care se vrea model de conduită socială şi de business, un om care a strâns o avere demnă de respectul comunităţii, ar trebui să-şi înveţe copilul să refuze asemenea onoruri gratuite. N-are nevoie de ele, pentru că trăieşte oricum bucuria trofeelor câştigate. Iar dacă banca tatălui mai e şi sponsor principal al evenimentului la care se acordă respectivul premiu, dispare orice credibilitate. Dar gândul nu le-a tresărit. Doar undeva, în liniştea unei tastaturi, un olimpic clujean completa formularul unei universităţi americane.

Administratorul celei mai tinere televiziuni locale, Vasile Dâncu, a spus în prima seară de emisie că, până acum, în Cluj s-a făcut un “jurnalism de reverenţă”, situaţie care se va schimba, fireşte, odată cu expansiunea trustului său. În redacţia acelei televiziuni, în regia de emisie sau pe teren, oamenii aduşi recent de la alte mass-media au continuat să-şi facă datoria, înghiţind în sec. Au văzut atâtea în ultimii ani, şi atâţia i-au catalogat la grămadă, încât au învăţat că ei vor supravieţui în această profesie, şi vor continua să facă presă aşa cum se pricep, în timp ce toate trusturile efemere care-i momesc la început, pentru a-i umili inevitabil când se apropie alegerile, au dispărut pe rând, sub greutatea propriilor şefi cu salarii nejustificate. Dar el, fostul ministru, n-a tresărit nici de această dată. Doar undeva, într-un birou din apropiere, cineva a rânjit. Dar, departe, într-o sufragerie, altcineva a schimbat postul.

*

Tweet

“Dăunează mediului de afaceri”: parcă şi vezi un boschetar care strică odorurile unei reuniuni admirabile. “Încurajează mediul de afaceri”: iată, cineva bine intenţionat a mai adus nişte fotolii confortabile şi câteva tăvi pline cu bunătăţi, pentru a netezi asperităţile dintr-un contract care, nu-i aşa, va aduce prosperitate.

Care mediu de afaceri?, m-am întrebat în ultimele zile, de când cu arestările de la Cluj. E simplu de-acum să spui că X lua şpagă, că “toată lumea” ştia şi ce bine că s-a spart buba. Dar pe acel X – primar, consilier, şef de serviciu în vreo direcţie sau funcţionar – cine l-a învăţat că merge şi aşa, că poate cere şi azi, şi mâine, că poate ridica miza, că i se cuvine?

De ce nu vorbim şi despre patronii care, ani de zile, au tăcut şi-au cotizat? Lor nu li se aplică “etica în afaceri”? Pentru ei, riscul e valabil numai când “investesc”? Nu şi atunci când trebuie să-şi apere “mediul”?

Cum se face că nimeni-nimeni din oraşul ăsta grozav, al cărui nume ni-l lipim pe frunte sau ni-l afişăm pe cărămida aia de ne-o batem în piept, cum se explică, deci, că niciun om “de afaceri” n-a avut curajul să apeleze la justiţie când i s-a cerut şpagă într-o instituţie a statului? De ce niciunul nu s-a dus măcar într-o redacţie să povestească?

Da, presa e coruptă, fără îndoială. În comparaţie cu situaţia de acum vreo cinci-zece ani, când măcar ştiai cine scrie pentru bani şi cine scrie pentru cititori, acum s-au “deschis” mai toate graniţele dintre jurnalism şi publicitate ori dintre şefii presei şi politicieni. Un consumator de media care acordă prezumţia de nevinovăţie descoperă mult prea des că a fost naiv.

Dar un consumator de mediu? Unul care se hrăneşte din afaceri, care are în sânge acel spirit al atacului la momentul oportun, care simte nişa unde ideile lui ar putea rodi, care are răbdarea şi nervii de a-şi lua în cârcă salariile şi, implicit, vieţile altor zeci, sute sau chiar mii de persoane, acela de ce se pierde pe sine, de ce acceptă să fie batjocorit?

De ce nu riscă?

Ştiu, îmi veţi spune că nu e de glumă cu liniile de finanţare, că nu ai cum să aştepţi după o autorizaţie când tu trebuie să achiţi facturi şi că, de fapt, ăsta e jocul, iar ei îl ştiu. Că nu e altfel nici în alte ţări, că n-am inventat noi comisioanele şi că, până la urmă, e o problemă de măsură: patronii şpăguiesc bucuroşi, dar să ştie că “se rezolvă”, că rotiţele se învârt şi că “au dat banul, dar a meritat”.

E un “cod al onoarei” şi în relaţia dintre firme şi autorităţi, mi-a explicat un amic. “Dacă ai luat de la mine, nu mai iei şi de la altul: mă laşi să câştig”. Aşa zice amicul că funcţionează. Şi că această lege nescrisă le-ar fi devenit o a doua natură celor mari.

Şi “mediul de afaceri”? Atmosfera aceea aseptică pe care ne-o vând cu atâta nonşalanţă, fără de care nimic n-ar mai fi la fel? Nu cumva acolo, în loc de marile idei care aduc bunăstare, ei discută cui să-i dea, cui nu, şi cât la sută? Oare mediul decide şi altceva decât media şpăgii?

*

Tweet

Cine gândeşte astfel, într-o logică binară, pierde esenţialul din vedere. În acest caz, nu se aplică faimoasa regulă “tertium non datur”. În acest caz, ca în multe altele, cel mai sănătos e să gândim singuri.

Ştia Boc? Ce să ştie? Că Sorin Apostu e corupt? Actualul primar a fost şef al Direcţiei Tehnice, apoi viceprimar, în mandatul lui Emil Boc. El gestiona concret munca de uzură din administraţie, pentru că Boc era preşedinte de partid aflat la guvernare şi pentru că zbura cel puţin o dată pe săptămână la Bucureşti. Dar Boc îl alesese, Boc semna tot, Boc era şeful lui. Deci, dacă Apostu e corupt, Boc ştie. Punct.

Una dintre trăsăturile premierului însă – o spun cei care au lucrat cu el – este că nu taie în carne vie. Se enervează, strigă, e mult mai “rău” decât imaginea de obedient care i s-a creat în mass-media, însă nu dă afară, nu renunţă la oamenii cu care lucrează. E, mai degrabă, genul Iliescu: tergiversează, mai dă o şansă, fidelizează iertând, “latră, dar nu muşcă”. Şedinţele de activism politic din vremea “cealaltă” n-au cum să nu se fi ascuns, undeva, între deprinderile sale mentale.

A ştiut Boc că Apostu va fi reţinut? Să gândim tot cu mintea noastră. Cum au reacţionat el şi filiala PDL faţă de şocul de la Cluj? Dezastruos. Tăcere. Telefoane închise. Degringoladă. Spaimă rece, răspunsuri stupide, ciocniri cap în cap pe holuri. Timp de patru zile, de miercuri până duminică, PDL – ditamai partidul, nu filiala – a fost incapabil să încropească o reacţie limpede şi oficială faţă de arestarea celui mai important primar al său.

În loc să profite la maximum de acest eveniment – şi orice jurnalist cu câţiva ani de experienţă le-ar fi putut spune cum să transforme arestările, ca în arte marţiale, în energie proprie -, liderii PDL au rămas corigenţi la “managementul crizei”. Atât la Bucureşti, cât şi la Cluj. Aici, şeful filialei, Daniel Buda, s-a comportat ca un non-lider: a închis toate căile de comunicare, dispărând pur şi simplu din paginile ziarelor de hârtie şi online, de unde-i plăcea să se vadă zilnic dându-şi cu părerea despre toate. (Din această perspectivă, el este o victimă mult mai certă a acestui scandal chiar şi decât primarul Apostu: n-are nici o legătură cu ideea de a conduce oameni).

Revenim. Judecând după reacţii, arestarea lui Sorin Apostu i-a luat ca din oală pe liderii PDL. Cel puţin pe cei din Cluj. Cel mai probabil, nici Boc n-a ştiut, altfel s-ar fi pregătit cumva, ca preşedinte de partid, şi i-ar fi ajutat şi pe cei din filială să aibă o atitudine. Una oarecare, dar să existe.

Iar aici trebuie să mai introducem o informaţie: în mod normal, Emil Boc trebuia să fie naşul de botez al băiatului lui Alin Tişe. I-a fost naş de cununie, prin urmare era de aşteptat să-i ţină şi copilul în braţe în faţa cristelniţei. Boc a lipsit însă de la acest moment, iar preşedintele Consiliului Judeţean s-a văzut nevoit să apeleze, ca soluţie de avarie, la Florin Piersic, care şi-a contramandat nişte apariţii pentru a-i năşi fiul.

Ce înţelegem de aici? Că situaţia e mult mai încurcată şi nu poate fi rezumată la nivelul “Ştia? De ce n-a făcut nimic? De ce nu le-a spus alor lui?”. Nici măcar întâlnirea de marţi, de la Prefectură, cu cei mai importanţi membri ai filialei PDL nu a rezolvat mare lucru. În fapt, toate reacţiile lui Emil Boc – muţenia în urma arestărilor, excluderea din partid a lui Bica şi a lui Apostu, absenţa de la botezul lui Cezar Tişe, precum şi fuga de întrebări după şedinţa de la Prefectură – ne arată că anvergura acestui “joc” este alta şi că fieful clujean poate fi sacrificat – şi, la nevoie, va fi -, pentru atingerea unor interese naţionale ale PDL.

PDL se află, în ciuda aparenţei, într-o situaţie de win-win. Câştigă imagine de pe urma arestărilor, pentru că impactul din tot restul electoratului este mult mai important decât cel local, dar, şi mai interesant, are un as în mânecă la negocierile privind reforma administrativă a ţării, pe care n-o poate face împreună cu UDMR şi pentru care trebuie să găsească un alt aliat. Iar acel as este locul gol rămas la Cluj.

*

Tweet