Primul spot este regizat de Iulia Rugină, care i-a scris şi scenariul. Imagine: Marius Iacob. Distribuţie: Anca Hanu şi Adrian Cucu.

Al doilea spot este semnat de Marian Crişan, care l-a realizat şi pe cel de la ediţia 2011. Scenariul: Anca Yvette Grădinariu. Imagine: George Dăscălescu. Distribuţie: Luminiţa Gheorghiu, Alina Grigore, George Piştereanu, Adrian Titieni.

*

Tweet

Grea misie. Ştiu că nu-ţi place fotbalul, că ţi se pare pierdere de vreme atât mersul pe stadion sau privitul meciurilor la televizor, cât mai ales comentatul de după. La o adică, mai mari şanse de a te face să te răzgândeşti, sau cel puţin să laşi de la tine, hai, un 10%, aş avea arătându-ţi câteva partide – de pildă Milan-Liverpool 3-3 (după 3-0 la pauză), în finala Champions League din 2005 (decisă la penalty-uri), România-Argentina 3-2 (cea mai mare victorie a naţionalei noastre) sau Barcelona-Real 5-0 din noiembrie 2010, apogeul fotbalului ca labirint în mişcare.

Dar, pentru că eşti în altă ţară şi oricum mi-ai cerut cauza, nu efectele, am să-ţi rezum ultimele două meciuri pe care le-am văzut. Întâi jocul, apoi chibiţatul

18 mai 2012, derbiul Clujului, în penultima etapă a campionatului: “U” – CFR. La Cluj e o rivalitate mai interesantă decât cea dintre Steaua şi Dinamo, pentru că echipele de aici sunt semnele vizibile a două contrarii: dezinteresul, în sensul de “artă pentru artă”, şi interesul, utilitatea, rezultanta palpabilă.

Colaterale pe care trebuie să le ştii: “U” nu a mai câştigat de 40 de ani un meci de prima divizie cu rivala sa, iar CFR devine campioană dacă învinge. În urmă cu 4 ani, CFR a obţinut primul său titlu după un 1-0 pe terenul lui “U”, în ultima etapă. Antrenorul de atunci e din nou pe banca oaspeţilor, revenit după 4 ani.

Încă ceva: în debutul partidei, galeria lui “U”, poate cea mai frumoasă din ţară, afişează bannere imense pe care sunt reprezentate simplificat monumentele cu încărcătură naţional(ist)ă din oraş: Lupa Capitolina, Memorandiştii, Avram Iancu, Mihai Viteazul şi Baba Novac.

“U” joacă mult mai bine în prima repriză, pune suflet, se vede că “îşi doreşte mai mult victoria”, cum spun fotbaliştii, fără teamă de clişee, la declaraţiile de presă. Şi reuşeşte să şi înscrie. CFR nu leagă mai nimic, nu arată deloc a campioană. Imediat după pauză, gazdele marchează din nou şi peluza Şepcilor Roşii cântă a speranţă de ieşire din pustiul celor 40 de ani. E 2-0 şi, în acest campionat, “U” n-a pierdut niciodată după un avantaj de două goluri.

Şi-atunci se întâmplă ceva: vedeta lui “U”, talentatul indolent care apare mai des în tabloide decât la rubrica “marcatori” din cronici, e eliminat pentru o prostie. Din acel moment, se rupe totul, “alb-negrii” se retrag inexplicabil, chiar dacă 10 la 11 nu e un capăt de lume, ceferiştii zburdă, pasează, atacă, trag la poartă. Cei care au controlat jocul în primele 50 de minute lasă toată iniţiativa neputincioşilor de până acum. Iar aceştia, firesc, înscriu o dată, apoi şi a doua oară.

Când mai sunt 2 minute şi pare că meciul se va termina egal, un atacant de la CFR cade în careul lui “U” ca electrocutat şi arbitrul acordă “11 metri”: execută şi marchează căpitanul oaspeţilor, acelaşi care înscrisese şi golul istoric din urmă cu 4 ani.

Se termină: CFR e campioană pentru a treia oară, iar “U” rămâne în deşertul frustrării. Galeria Şepcilor Roşii are puterea să cânte “Slavă ţie, studenţie” în timp ce “duşmanii” săi se caţără pe garduri pentru a fi îmbrăţişaţi de propriii fani.

19 mai 2012, finala UEFA Champions League: Bayern München – Chelsea. Se joacă tocmai la München (oraşul care găzduieşte finala se decide cu un an înainte), iar nemţii pornesc mari favoriţi. Şi nu doar pentru că sunt acasă, ci pentru că formează o echipă matură, care poate domina aproape orice adversar şi care se apără la fel de eficient. În semifinale, cele două au eliminat poate cele mai bune echipe din lume: Bayern, pe Real Madrid, iar Chelsea, pe Barcelona.

Într-un fel, e o finală a outsider-ilor, a ambiţioşilor care s-au dovedit mai puternici decât puternicii. Şi curgerea meciului o confirmă: vedem o ciocnire de voinţe, fără prea multe faze de poartă, dominată de nemţi. Care înscriu în minutul 83, pe merit, şi ai zice că s-a terminat, pentru că şapte minute sunt o răsuflare pentru o echipă fără fisuri. Totul pare a se îndrepta spre un deznodământ aşteptat, pariorii care au riscat nu vor primi satisfacţie, dar iarăşi, cu două minute înainte de final, se produce miracolul: Chelsea, care s-a apărat aglomerat, sperând într-o singură înţepătură veninoasă, egalează datorită marii sale vedete, un atacant african. Prelungiri.

Nemţii îşi continuă jocul nestrămutat şi obţin un penalty, la un fault comis în careu chiar de africanul definitoriu. Se deschide o nouă fereastră spre visul unei sărbători müncheneze. Însă cel mai tehnic jucător al lui Bayern ratează, şi nimic nu se mai petrece până la sfârşitul jumătăţii de oră suplimentare.

Urmează câte 5 lovituri de la 11 metri. Primul care execută de la Chelsea, un spaniol, are privirea aceea ezitantă, de labil, şi portarul lui Chelsea îl simte. Nemţii, în schimb, se concentrează previzibil, trimit în plasă primele trei lovituri, ba al treilea penalty e transformat chiar de portarul lor, ca un soi de strivire psihică a omologului său.

Vine cel de-al patrulea de la Bayern, un croat – între timp, englezii n-au mai greşit -, şi portarul lui Chelsea, care împlineşte 30 de ani fix astăzi (pentru că e trecut de miezul nopţii, suntem deja duminică, 20 mai), apără. Al patrulea englez înscrie: 3-3.

Urmează simbolul echipei germane, Schweinsteiger, turnul lor de control mental, übermensch-ul, care, pentru că i-a dus la victorie de atâtea ori, a fost lăsat ultimul, pentru siguranţă. Şi el trimite mingea în bară, se prăbuşeşte, şi vine al cincilea de la englezi, “turnul” lor – bineînţeles, africanul -, dar de-acum sorţii au schimbat tabăra, nemţii au irosit trei şanse de-a se întâlni cu gloria, iar africanul, omul în jurul căruia s-a învârtit roata destinului, izbândeşte încă o dată.

Multinaţionala “de cartier” londonez patronată de un miliardar rus a supus simbolul temeiniciei germane chiar în fieful său bavarez.

*

Gata. Am povestit mult mai mult decât era cazul şi cine ştie dacă nu ţi-ai pierdut răbdarea. “Ok, şi unde vrei să ajungi?”, parcă te văd întrebându-mă. “Nu mi-ai spus nimic nou – ştiam că există suspans, că fotbalul e, poate, cel mai eficient înlocuitor al războiului”, îţi spui, probabil. “De ce, totuşi, fotbalul?”

Să o luăm dinspre exterior, cu speranţa că vom ajunge şi la miezul explicaţiei.

Nivelul 0, pe care-l percepem imediat: fotbalul este, probabil, cel mai accesibil joc de pe pământ, atât practic, pentru că orice copil sau adult poate lovi o piatră să o trimită printre două repere, cât şi mental, deoarece privitorul are o referinţă la îndemână pentru ceea ce urmăreşte, cunoscând senzaţia de a da cu piciorul într-un obiect sau, mai mult, de a încinge o miuţă.

Spectatorul de fotbal, mai mult decât spectatorul de baschet, rugby sau handbal (ca să luăm sporturile cele mai plăcute ochiului), prelucrează mult mai repede informaţia pe care o primeşte, deoarece are o relaţie cel puţin incipientă cu făcutul acelui lucru pe care acum îl observă. Baschetul şi handbalul presupun abilităţi mai rare (înălţime şi precizie, respectiv detentă şi viclenie în mişcări), rugby-ul depinde de forţa musculară şi toate trei au reguli mai complicate decât ale fotbalului.

Nivelul 0 este nivelul din afara stadionului, al telespectatorului-observator, al celui care nu se implică, ci doar asistă.

Nivelul 1 (haloul). Accesibilitatea de la nivelul 0 a permis transformarea fotbalului în fenomen de masă. Şi, pentru că e cel mai frecventat loc de întâlnire, el devine destinaţia celui mai amplu transfer tematic: problemele politice, rivalităţile istorice, diferenţele culturale, toate se mută, sublimate, în atitudinile suporterilor, care se grupează inconştient în funcţie de ideologii, moşteniri naţionale, habitat sau, şi mai interesant, pe baza unui eveniment fondator, de obicei un sacrificiu trans-sportiv (cum ne învaţă istoria religiilor).

Derbiul “U”-CFR conţine, de pildă, mai multe cupluri aparent ireconciliabile: naţionalism românesc versus autonomism ardelean, intelectuali versus muncitori, armată autohtonă contra mercenari, vis îndepărtat versus realitate care te satisface în prezent, şi, mai departe, întregul şi partea, unul şi multiplul (aici ştiu că te-am “atins” ).

Dacă ne referim la celălalt meci pe care ţi l-am povestit pe scurt, finala Ligii Campionilor, putem face imediat trimiteri la disciplina germană, la expansionismul rusesc prin oligarhi sau la alternativa dintre Europa naţiunilor şi multiculturalism cu două tăişuri (vezi africanul ca nod al confruntării).

Să iau şi cel mai faimos meci din lume, El Clasico Barcelona – Real Madrid, expresia unei falii fără de care nu poţi judeca Spania. Prima echipă e vectorul neconcurat al independenţei şi mândriei catalane, în timp ce Los Blancos reprezintă centrul integrator, cu tot cu avatarul său franchist. De asemenea, tradiţia unui alt club foarte interesant, Athletic Bilbao, de a folosi numai jucători basci, pe cât posibil, e tot o dovadă a transferului simbolic de putere, a investirii unei (la o adică) biete echipe de fotbal cu valenţe copleşitoare, provenite din imaginarul unei întregi comunităţi care acuză o durere istorică.

În toate ţările, şi între toate ţările, apar asemenea conotaţii, iar rezultatele din fotbal pot declanşa, pe termen lung, atitudini comparabile cu cele născute din înfruntări reale.

Nivelul 1 este, deci, nivelul caracteristic tribunelor, luate ca masse de oameni care transportă în interiorul arenei toate bolile, clişeele şi speranţele colective.

Nivelul 2. Am stat pe canapeaua telespectatorului, pe scaunul numerotat al suporterului, e momentul să coborâm pe teren.

Te rog să te gândeşti la următoarea imagine (pe care sper că ţi-o reprezinţi mental chiar dacă nu te uiţi decât rareori, cu coada ochiului, la fotbal): un stadion modern filmat de sus, din elicopter, după lăsarea nopţii. E un cadru “clasic”, care se transmite la tv înaintea şi în pauza marilor partide – o oază de lumină în beznă, ca o uitătură pe gaura cheii către o realitate fascinantă, care te îmbie strălucitor cu condiţia să plonjezi neîntârziat. E un cadru erotic, dacă mă gândesc mai bine (ştiu că-ţi va plăcea această comparaţie ).

Un meci de fotbal, cu cât e mai încărcată miza lui simbolică (care a atras ca un magnet posibilele implicaţii exterioare jocului), cu atât se constituie mai intens într-o secţiune prin fluxul vieţii. Cu cât a strâns mai multe emoţii şi ramuri, cu atât e mai predispus să nască acel tip de evenimente inexplicabile care hrănesc ulterior miturile acestui sport.

Pentru că, spre deosebire de spectacolele artistice, dar şi de alte sporturi, fotbalul circumscrie un dozaj uimitor între necesitate şi hazard. La rugby, un pachet de înaintare care cântăreşte cu câteva zeci de kilograme în plus nu poate fi oprit în grămadă. La handbal, o detentă superioară, o plutire combinată cu exerciţiul de tras la poartă creează posibilităţi sporite de a transforma şutul în gol. Şi aşa mai departe.

La fotbal însă, nimic nu e obligatoriu sau predeterminat. Sigur, există diferenţe de valoare, clasamentele şi statisticile stau mărturie, palmaresul nu e neglijabil, dar ceea ce vreau să spun este că dimensiunile care definesc fotbalul – a echipei, a mingii, a porţii, a terenului şi a timpului alocat jocului – sunt ingredientele unei reţete cu un gust mereu deschis către neprevăzut.

Fotbalul e un creuzet unde se amestecă, la fel ca într-un experiment asupra timpului, imense aglomerări de ştiinţă cu şanse venite de nicăieri. Predictibilitatea e trimisă la pământ de croşee intraductibile în cuvinte.

Nivelul 3. Mai am un pic. “Ai cam exagerat”, bănuiesc că-ţi zici după ultimele paragrafe. La urma urmei, e vorba doar despre 20 de oameni care aleargă după o minge în vreme ce alţi doi stau de pază. Nimic mai mult.

Corect. Dacă-mi dau o pereche de palme-n oglindă, se poate să mi se întâmple ca în proverbul zen care-ţi place aşa de mult, ştii tu, cel cu nivelul trei, al înţeleptului, pentru care apele redevin ape, câmpiile, câmpii, şi munţii – munţi .

Dar dacă, totuşi, duc ideea până la capăt? Ce-am adunat până aici? Care sunt cele trei niveluri precedente? Accesibilitate, transfer simbolic, dozaj ideal.

Cu ce seamănă această combinaţie, dintre iluzia că înţelegem, bagajul istoric care nu ne aparţine şi apoi, dincolo de ele, perfecţiunea interioară a întregului?

Ce rost are să plimbi mingea? Tu te-ai gândit? De ce să faci schimb cu ceilalţi? Ce sens are să o trimiţi în plasă? De ce să ratezi de atâtea ori pentru eventualitatea improbabilă a unei reuşite? Contează dacă pierzi? Pentru ce să câştigi?

E inutil. Şi cu totul absurd. E atât de inutil şi de absurd, încât cercul se închide, înăuntrul lui se face vid, şi acolo, în miezul nimicului, sensul nu are încotro şi, miraculos, se naşte.

*

Tweet

Nu ne-am întâlnit niciodată, dar am petrecut atâtea ore povestind, încât îndrăznesc să spun că îl cunosc. El nu e trecut, el e omul cu care vorbesc despre toate.

Am vorbit despre familie şi copii, despre putere şi slăbiciune, despre pasiunea cu care mergi la muncă şi despre dragostea pentru oamenii pe care-i conduci vremelnic. A avut încredere în mine, fără să mă fi văzut vreodată, să-mi povestească şi despre viaţa lui, dar şi despre moartea cu care s-a luptat în aceşti ani.

Era în toamna lui 2010 şi atunci credeam că voi putea scrie despre victoria lui. Era sănătos, boala dispăruse şi el se putea bucura în fiecare clipă de băieţelul lui nou-născut şi de soţia sa cea luminoasă şi răbdătoare.

Iartă-mă, Daniel, că n-am scris atunci, repede. Că am amânat, speriat că povestea nu ar fi ieşit pe măsura încrederii tale în viaţă şi a extraordinarei mobilizări prin care mii de români fuseseră alături de tine.

Poate, dacă aş fi scris, acele cuvinte ar fi schimbat ceva. Poate ar fi modificat viitorul, poate boala nu s-ar fi întors, mai rea, mai hotărâtă să te doboare.

Iartă-mă că, apoi, când te-ai întors în salonul unde nu pătrunde nimic, când erai singur săptămâni la rând, nu te-am salutat de câte ori aş fi putut. Că nu te-am întrebat în fiecare zi “ce mai faci”.

Tu eşti singurul om pe care-l ştiu care nu s-a plâns nici când era omeneşte să urle. Şi tot tu erai cel zâmbitor, tot tu mă îngăduiai când eu trebuia să găsesc cuvintele pentru a te face să uiţi, măcar câteva minute.

Iartă-mă, Daniel, că am fost laş şi că, în loc să vorbesc cu tine, am făcut mii de alte lucruri inutile. Tu găseai puterea de a-mi spune că analizele sunt “mai bune” şi atunci când amândoi ştiam că fugim de gândul negândit.

Iartă-mă, nevăzut prieten.

“Ce-ţi părea cel mai rău că n-ai făcut, când te gândeai la moarte?”, te-am întrebat cândva.

“Că n-am urcat mai mulţi munţi”.

*

Tweet

Din faţă, din stânga, din dreapta, cei nevăzuţi din spate, i-am văzut pe toţi aruncându-se grămadă, să scape odată de toate convenţiile, de toate politeţurile şi blocajele, să lovească şi să fie loviţi, dar să-şi lase demonii liberi. Să moară toţi, să fie întuneric, dar să şi-o tragă înainte, să ştie o treabă.

O secundă, am fost în iad.

*

Văzut de sus, de pe Rosetti, stadionul e o gură de balenă care a ieşit din adâncuri să înghită casele-plancton de primprejur. Maşinile coboară molcom, bară la bară, pe cea mai abruptă stradă a Clujului, cu care în copilărie mă lăudam neamurilor venite în vizită că ar fi cea mai abruptă din toată ţara.

(Stai în Gruia? Muie la frânari!)

Nimeni nu claxonează, ăsta e şocul bucureştenilor care trec prin Cluj – lipsa zgomotului cu care s-au obişnuit-alienat. Ai noştri zic că acest calm vine din influenţa civilizaţiei, ei râd că răbdarea asta “ardelenească” e, de fapt, ca-n bancul cu piuneza lăsată pe scaun – “No, dacă trebe, trebe”.

(La puşcărie, Mitică la puşcărie!)

Aşteaptă cuminţi să le vină rândul să intre pe strada principală, s-o ia spre gura balenei. Acolo mă duc şi eu….

*

Galeria lui “U”, vreo 3000 de oameni, şi-a ocupat deja locul, sus, la etajul peluzei dinspre hotelul Sport. E ora 8 şi ceva şi ei au început să se adune la bere de pe la 5, la terasele de pe Eroilor, unde au cântat şi-au ars un fular vişiniu. Moderat.

La masa presei sunt atâţia jurnalişti, fotoreporteri, bloggeri, chibiţi şi hobbiţi, încât un străin lesne ar trage concluzia că mass-media sunt o forţă efervescentă la Cluj, un spectacol al diversităţii şi-al entuziasmului. Este şi-un străin lângă noi, reporter neamţ, cu un notebook amărât. Nu face faţă laptopurilor noastre impozante, conectate la un wireless care nu merge.

Din boxe ne mobilizează o piesă rap din care prind numele lui Iuliu Haţieganu şi o referire la 1919. Are şi-un refren - Haide, U, te iubim cu sufletu’. Postmodernismul e mort, trăiască post-orice. “Eniuei”-ul.

*

“Pizdelor!”, izbucnesc fanii lui “U”: pe teren au intrat, la încălzire, primii doi ceferişti, portarii Beto şi Stăncioiu. Un cercetător britanic ar putea studia, din dublă perspectivă, psihanalitică şi sociologică, scandările de pe stadioane. Aici, feminismul nu există nici în stadiu de blastomer.

A propos: deasupra presei, la lojele VIP, clipeşte inocentă cea dintâi femeie de plastic a ţării, Bianca Drăguşanu, al cărei ten de solar arată bolnav în combinaţie cu sacouaşul roz. Mă uit mai atent: femeia asta clipeşte în ritm constant, din secundă în secundă, ca şi cum ar avea un pace-maker pentru pleoape. Ce misogin…

*

La primul nivel al peluzei dinspre Someş, câţiva suporteri vişinii încep să-şi instaleze steagurile. “Uite-le, uite-le, uite bagaboantele!”, jubilează, de la celălalt capăt, galeria lui “U”, care are, în fine, materia primă la vedere.

Ceferiştii, circa şase sute, nu coboară să se aşeze pe scaune decât cu 5 minute înainte de startul partidei. “CFR, muie, CFR!” - două cuvinte, o lume-ntreagă de imaginaţie.

*

Mai sunt trei minute până la primul fluier al lui Alexandru Tudor şi are loc singurul moment de fair-play al “derbiului de Cluj”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, strigă şi aplaudă peluza “Şepcilor roşii”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, răspunde o parte a peluzei ceferiste, vreo sută de băieţi care s-au dezbrăcat la bustul gol. Bine şi-aşa.

Urmează “coregrafia” pregătită de peluza sudică: suporterii lui “U” desfăşoară un nylon imens cu o jumătate de soare portocaliu pe care scrie “U” şi din care ies raze negre. Prefer zecile de steaguri care se agită alături. N-au nimic fals.

La polul nord al stadionului, mica galerie ceferistă şi-a scos şi ea steagurile alb-vişinii, într-o densitate mare pe cap de suporter. Hai cu meciul.

*

E adevărat – abia acum înţeleg – ce zic suporterii lui “U”, că pe ei nu-i interesează trofeele. Privind spectacolul galeriei, nici n-am auzit când a început meciul. Oamenii ăştia nu vin să vadă fotbal, ci să cânte, să strige, să sară, să fluture steaguri. Să existe. Le e suficient să fie împreună, sportul nu mai contează.

Bineînţeles că fiecare mai trage cu ochiul la joc, să poată interveni la o adică, dar n-ai cum să te bucuri de fotbal dacă tu eşti mereu atent la liderul galeriei - acum ce fac? aha, acum aplaud ritmat, acum fularul, acum cânt “slavă ţie, studenţie”, să nu uit steagul, acum sărim, muie CFR, “Arbitreee, fii corect!”, huooo.

Şi iar, de la capăt.

*

“După garduri faceţi bravadă, iar pe străzi vă antrenaţi pt. Olimpiadă”. A trecut cam un sfert de oră din meci şi galeria lui “U” are un nou banner de arătat. În traducere, “n-aveţi sânge, băi frânarilor, să vă bateţi cu noi parte-n parte”. Oamenii de la peluză au desfăşurător clar, ei trebuie să fie protagoniştii, nu echipa din teren.

Dar să mă mai uit şi la meci. Cristea, uimitor, reuşeşte două deposedări consecutive în apărare, iar tribuna aplaudă - “uite, mă, că poate să şi muncească…”. Nu trec două minute şi, de nicăieri, acelaşi “prinţ” cuplat cu broscuţa de la loja VIP e implicat într-o fază la marginea careului lui “U”, cu ceferistul Mureşan care cade forfecându-şi picioarele în aer, să pară spectaculos.

*

“11 metri pentru CFR”. Atât am mai apucat să notez în fişierul pe care-l voiam cronică a meciului. Jucătorii lui “U” protestează scurt, dar Tudor afişează aerul ăla studiat, să pară mai dur, bietul de el. Galeria alb-negrilor huiduie insuficient.

Trage Cadu, Bornescu alege corect să se arunce în stânga, apără?, nu, bară-gol. Căpitanul CFR-ului sare peste reclame - ce face ăsta?, îmi trece prin minte fulgurant -, se duce direct în faţa peluzei care-l urăşte şi se bate cu pumnul în piept, o dată, de două ori, cu spatele ţanţoş. Ba mai şi strigă ceva către ei.

“E nebun”, zice cineva de la masa presei, dar nu mai apucăm să comentăm, peluza a explodat, careva de la “U” a tăbărât pe el - “e Bornescu” aud ca prin vis, s-au adunat toţi jucătorii în spatele porţii, se bat, au căzut, unu, doi, alţii vin să-i despartă, cum să te duci să-i sfidezi pe U-işti în casa lor, cât de iresponsabil poţi să fii, a făcut-o programat?, Andone ce păzeşte?, “Cadu a făcut la fel în meciul tur din Gruia”, îmi zice colegul Cosmin, tribunele sunt în picioare, Tudor e flenduri, nu mai are niciun control, grupuri-grupuri de jucători se întorc pe gazon, au intrat antrenorii şi oficialii, fug de la unul la altul, stewarzi, cine-s toţi ăia?, se împing, se conving,

şi-atunci, într-o secundă, prin tribune trece un impuls animalic, mi s-a pus în piept, o să se omoare, asta văd, vor să se omoare, fanii lui “U” au început să coboare la parter, în spate am un bolovan format din multe pietre mici care stă să se rostogolească, se va rupe în două stadionul şi ne va înghiţi pe toţi, nu erau proşti ăia cu psihologia mulţimilor – apuc să mă gândesc,

le-a dat roşu lui Cadu şi lui Bornescu, Andone e cel mai agitat, de când a început meciul îi tot dădea indicaţii lui Tudor, indiferent cât de banală era faza, acum e ca un câine scăpat din lanţ, Cadu i-a dat banderola lui Mureşan, se apropie de tunelul care duce la vestiare, îl iau aproape pe sus doi-trei stewarzi şi-l bagă în tunel printre bucăţi de nu ştiu ce aruncate de deasupra noastră, şi, brusc, ura explodează până la acoperişul negru al stadionului, fug şi alţii spre tunel, nu vedem nimic, Andone, ca o fiară, dispare sub prelata cenuşie, oficiali, rezerve, toţi, după ei, fotografi cu veste galbene, “se bat în tunel!”, se strigă, “l-au lovit pe Cadu în spate”,

“n-am mai văzut niciodată aşa ceva”, zic ziarişti care vin de 20 de ani la meciurile lui “U”,

“CFR, muie, CFR”, a înnebunit galeria, iar ăilalţi, vişiniii de la nord, huiduie şi ei,

s-a terminat.

Cluj Balena a înghiţit şi sportul, şi pretinsa civilizaţie, şi galeriile, şi orice.

Trebuie ras totul din temelii, până la carne vie. Şi conducătorii care incită înainte de meci, şi antrenorul care nu-şi poate ţine echipa în frâu, şi jucătorii care se vând pentru câştig la pariuri, şi mercenarii care distrug convieţuirea normală într-un oraş care nu e al lor.

Ras, tot. Un vulcan de violenţă, stârnit de toţi ăştia, de toţi mafioţii şi decerebraţii ăştia, a înghiţit un oraş unde oamenii nu claxonează nici când e cazul.

A fost premeditat? Să spună Paszkany şi Andone. Să răspundă Cadu, care acum e în pericol de moarte. “Ăsta nu mai iese în oraş”, spune, cu o linişte de gheaţă, un suporter cu fular alb-negru.

Asta e organizare de meci? Cu stewarzi care privesc cum Bornescu se repede asupra lui Cadu? Incapabili să preîntâmpine o bătaie în faţa tribunei oficiale? Cu slugile lui Walter care se răzbună pe “duşman”? Muie, CFR - atâta ştiu toţi?

Cum era dacă intrau pe teren miile de fanatici de la peluza sudică? Şi, pe partea cealaltă, să nu rateze bătaia, şi sutele veniţi din Gruia?

Paszkany, Walter, Andone, Niculescu, Cadu, Bornescu şi voi, ăia care vă găsiţi sensul vieţii strigând “Pizdelor” de sus, din peluză, ăsta nu e oraşul vostru. Asta e balena pe care aţi stârnit-o şi vă înghite.

*

 Tweet

O echipă mai degrabă imaginată decât reală.

De cealaltă parte, o echipă care, în doar câţiva ani, îşi face uitate propriile decenii de istorie ternă şi reuşeşte ce n-a mai izbândit altcineva din afara Capitalei. O echipă construită pragmatic şi disciplinat, cu rigoare ardelenească şi obiective precise.

O echipă eficientă, mai mult invidiată decât iubită.

“U”-CFR, acesta e numele jocului pe care-l ştim cel mai bine noi, clujenii. E un joc care ne defineşte într-o măsură mult mai serioasă decât o recunoaştem şi o conştientizăm.

De o parte, fantezie şi libertate visată, duse uneori până la fanatism. De cealaltă parte, încrâncenare, ambiţie şi programare, împinse până la cinism şi pierderea auto-ironiei. Idealism versus realism, un soi de iresponsabilitate contra grijii excesive pentru faţadă, acrobaţie fără plasă împotriva ancorării în certitudini contabile.

Cu ce seamănă aceste două modele? Cum putem înţelege mai bine Clujul prin intermediul lor?

“U” şi CFR sunt cele două emisfere ale Clujului mental. “Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”, asta scrie pe tricourile alb-negre. “Onoare muncii grele” este expresia aleasă pentru a defini clubul din Gruia.

Emisfera dreaptă: pasiune. Emisfera stânga: raţiune.

*

O imagine publicitară creată pentru Mercedes e relevantă pentru această separaţie:

Faceţi click pe imagine pentru a vedea detaliile şi textul

*

Care e miza acestei rivalităţi? Puterea. Cele două emisfere cerebrale, aflate în oglindă una faţă de cealaltă (ce misterios!), se luptă pentru a influenţa fiecare dintre alegerile noastre. La fel e şi cu acest oraş unic: cele două mentalităţi, “U” şi CFR, îl fac să fie întreg. Una singură e insuficientă pentru a-l pricepe, iar neîmpăcarea lor influenţează toate deciziile importante. Şi e bine că e aşa.

Există însă (şi) un secret.

Cum comunică între ele emisferele creierului? (Să ducem mai departe analogia anatomică .) Sunt unite de un fascicul de fibre nervoase, denumit corp calos, fără de care n-ar fi posibilă o activitate normală. Nici o judecată nu e doar “de stânga” sau “de dreapta”: între cele două părţi are loc un schimb permanent de informaţii.

În creierul numit Cluj, “corpul calos” e constituit din miile de oameni care îşi dau seama că ambele emisfere, atât “U”, cât şi CFR, sunt necesare şi trebuie ajutate să interacţioneze. Viitorul oraşului se naşte datorită tensiunii lor, datorită acestei diferenţe binevenite.

Un Cluj ingineresc, calculat şi închis la toţi nasturii nu poate respira, la fel cum un Cluj pătimaş şi dispreţuitor la adresa alterităţii riscă să se scufunde în valea dintre Feleac şi Cetăţuie.

*

Tweet

Mai grozav decât atât: poate comiterea acelui rău şi căinţa ulterioară vor fi temeiuri pentru un bine de cu totul alt nivel, pentru o spălare istorică, pentru un potop care şterge orice context anterior.

Nu trebuie să judeci pe altul atâta timp şi spaţiu cât eşti înăuntrul continuumului.

Avantajul scriitorului e că el creează continuumul şi, de aceea, îl cunoaşte. Te momeşte să condamni la pagina 10 sau 33 sau 100, jucându-se cu nestăpânirea ta, apoi te face de râs la pagina 200 sau, deseori, la final.

Cititul e un antrenament pentru judecata postumă: nu te arunca, fii atent la capcane, urmăreşte-ţi reacţiile, ai răbdare, iubeşte.

*

Apărut în 2008, ca transpunere în proză a unei piese de teatru, romanul finlandezei Sofi Oksanen e o pendulare trecut-prezent prin continuumul dominat de vină şi trădare al unei femei din Estonia – Aliide, despre care, pe măsură ce înaintezi în lectură, realizezi că nu ai niciodată suficiente date, că mai ai nevoie de încă şi încă un episod pentru a putea formula un verdict. Ba o înţelegi, ba o condamni, iar verdictul, de fapt, e greşeala. Verdictul nu trebuie să existe.

În cel de-al doilea război mondial, România a trecut printr-o singură “întoarcere a armelor” (1944), printr-o singură schimbare fundamentală de asupritor, şi acel eveniment continuă să ne tulbure. Estonia a trecut, în acelaşi timp, prin trei răsturnări: peste nemţi au venit sovieticii, s-au întors nemţii pentru scurt timp şi apoi, încă o dată, sovieticii, care aveau să rămână aproape 50 de ani, până în 1991.

Dar Estonia a devenit parte a URSS, n-a fost doar dirijată de comisari sovietici, ca noi. Nu că teroarea ar necesita grade de comparaţie, dar una e să plăteşti că ai fost aliat cu naziştii, alta e să nu mai ai ţara ta, şi tot, dar absolut tot ce-a fost înainte, să devină condamnabil.

Aliide e tânără în vremea războiului, dar nu e frumoasă ca sora ei, Ingel, şi nici nu dă gust bun oricărui lucru pe care-l atinge, la fel ca Ingel. Cu ce sunt vinovaţi cei care nu sunt foarte frumoşi şi nici spectaculos de talentaţi? Cum să reziste şi să nu zgârie aura celor hărăziţi?

În dragoste şi război, se zice, totul e permis, iar Aliide le pierde pe amândouă, ca femeie şi ca estoniancă. Dar până să accepte înfrângerile, totul îi este permis, şi ei: trădarea, compromisul, tăcerea care îngăduie răul. Şi Aliide plăteşte, ispăşeşte, duce cu ea, în ascunzători etanşate, unde să nu mai pătrundă iz de amintire, toată vina de a fi fost tânără, de a-şi fi dorit să o iubească un bărbat care n-o iubea şi de a trăi din nou în ţara normală de dinaintea dictaturii sovietice.

Şi vine o zi – Aliide e deja bătrână şi ţara, deşi redobândită, nu are nimic din lumina tinereţii – când găseşte o tânără în grădină, o fată ce pare a fi rătăcită şi care e mai degrabă o ameninţare decât o curiozitate. Şi tot ce reprezintă acea fată redeschide continuumul memoriei lui Aliide – şi gelozia faţă de Ingel, şi neamţul pe care l-a ţinut ascuns, şi soţul venit cu tancurile sovietice, şi dispreţul celorlalţi. Iar fata cea necunoscută îşi fereşte propria nostalgie, o vinovăţie pe măsură şi visul de libertate. Are şi ea ruşii ei, de care vrea să scape, şi nesiguranţa, şi teama, mai ales teama aceea care vine din viitor şi care-ţi blochează alegerile.

Ce nu poate face viaţa e la îndemâna cărţii. Pe Aliide o salvăm noi, cititorii, răzgândindu-ne, iertând-o, condamnându-ne pripeala. Iar pe fata cea necunoscută o salvează Aliide. Continuumul nu trebuie subestimat niciodată.

*

Tweet

*

Anotimpul ( a no team pool ) – bazin fără echipe

Bărbat ( bur bat ) – o meliţă de belea

Birul ( “bee” rule ) – legea omului harnic

Bitum ( bee tomb ) – mormântul albinei

Contul ( con tool ) – instrumentul puşcăriaşului

Dornic ( door nick ) – crăpatul uşii

Edil ( [ei] deal ) – afacere de categoria A

Fibros ( fee bros ) – tovarăşii cu taxa

Girul ( gee rule ) – domnia gealatului

Hambar ( ham bar ) – local de fraieri

Iubit ( you bit ) – tu ai muşcat

Lipsit ( lip seat ) – loc la margine

Merişor ( merry shore ) – limanul fericit

Nectar ( neck tar ) – smoală pe gât

Prostit ( pro’s tit ) – mârţoaga profesionistului

Robul ( raw bull ) – taur jupuit

Scornit ( score neat ) – bou de succes

Trucat ( true cut ) – decupajul potrivit

Trupeş ( true pash ) – pasiunea reală

Verişor ( very shore ) – adevăratul sprijin

*

Tweet

O nouă găleată de hilar aruncată în ventilatorul mediatic e cea a comentariilor pe marginea luminosului film francez “Intouchables”. “Cum explicăm acest succes? - stau să dezbată criticii din Hexagon -, de ce nu e aprofundată problema integrării africanilor, nu cumva e un demers rasist, oare personajul paralizat e suficient de corect conturat sau, dimpotrivă, iată forţa vitală a imigraţiei, avem de-a face cu ciocnirea dintre Franţa tradiţională şi cea post-modernă…”. Bla-bla-bla-bla-bla-bla.

Ne lăsaţi? Pentru că aţi înnebunit cu toţii. Nu mai ştiţi să vă bucuraţi de-o poveste simplă şi frumoasă.

Intouchables (2011). Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano: Cu: François Cluzet, Omar Sy.

*

Un bărbat foarte-foarte bogat care trăieşte în scaun cu rotile (nu-şi mai poate mişca decât capul) angajează un tânăr să aibă grijă de el, să-l îmbrace, să-l spele, să-l şteargă la cur, să-l ridice, să-l aşeze, să-i vorbească, să-l plimbe.

Să-i păstreze, cumva, măcar senzaţia de a fi viu. Să-l facă să uite de sinucidere, fie ea şi virtuală.

Despre asta e filmul. Faptul că bogatul paralizat e alb, francez de viţă nobilă şi (cum altfel decât) extrem de cult, iar îngrijitorul său e un negru venit din Senegal, care trăieşte în ceea ce americanii numesc “the projects” (blocuri imense din suburbii), acesta e ingredientul.

Nu originea rasială sau condiţia socială determină stilul lui Driss (aşa-l cheamă pe îngrijitor), nu datorită acestor trăsături reuşeşte el să-l transforme pe Philippe (îngrijitul), ci pentru că e un tip debordant, care iubeşte viaţa, ce-i în guşă şi-n căpuşă.

Prin non-conformismul său, Driss readuce entuziasmul într-o lume ce pare încremenită, e vestea bună care sparge depresia. El nu schimbă doar viaţa lui Philippe, ci îi “bagă în viteză” şi pe cei din jurul acestuia. Le rupe resorturile care îi împiedicau să iasă din obişnuinţă.

Driss e un personaj din seria Tom Destry jr. (interpretat de James Stewart, un ajutor de şerif de care toţi râd pentru că nu vrea să folosească pistolul în “Destry Rides Again”), James McKay (Gregory Peck, căpitanul de marină venit să se însoare în Vestul fermierilor, “The Big Country”), McMurphy (Jack Nicholson, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”) sau Andy Dufresne (Tim Robbins, “The Shawshank Redemption”).

Driss nu e “negrul”, “săracul”, “imigrantul” ş.a.m.d., ci străinul-care-e-altfel, a cărui apariţie rupe inerţia şi rutina răului.

Iar dacă există o confruntare care ar merita să fie extrasă din această poveste reconfortantă şi optimistă, ar fi, eventual, cea dintre băţoşenie şi vitalitate, dintre ipocrizie şi francheţe, dintre o plimbare prin parc şi alpinismul fără coarde. Blazare sau poftă de viaţă.

Dihotomiile avere-sărăcie, alb-negru, băştinaş-imigrant sau clasic-modern sunt, în acest film, trucuri normale pentru reuşita comediei, şi nu “marile probleme ale omenirii”.

*

Tweet

- “Poţi să-mi faci cunoştinţă cu domnul de lângă tine?”. Alături de vecina mea de masă s-a aşezat o tânără doamnă blondă care mă priveşte roşind. E o seară de vară ploioasă, iar întâlnirea soţiei mele cu foştii colegi de liceu a ajuns în faza în care îşi fac fotografii, grupuri-grupuri. Băutura a estompat inhibiţiile de ne-vedere, măştile au căzut, iar poziţiile sociale diferite au cedat în faţa nostalgiilor comune.

Vecina mea, rămasă şi ea la masă în aşteptarea cuminte a soţului, e încurcată. Nu cred că ştie cum mă cheamă şi parcă-mi cere să o ajut. Nu-s priceput la conversaţia de trecut vremea, aşa că, în tăcerea plictisită care trona de minute bune, am auzit uşor ce-a spus blonda venită la masa noastră. Mă ridic, curios-contrariat.

- Sărutmâna, Mihnea Măruţă mă numesc.

- Bună seara, îmi răspunde “intrusa”, mai sfioasă decât acum câteva secunde, apoi se prezintă la rândul ei. Sunteţi Mihnea Măruţă, cel cu “Surpriza”?

- Da, zic, brusc măgulit de conexiunea cu blogul.

- Îmi cer scuze că am venit aşa, dar am vrut foarte mult să vă cunosc. Am aflat din întâmplare că sunteţi aici. N-am fost în clasă cu soţia dumneavoastră, ci în clasă paralelă. Vă citesc blogul în fiecare săptămână, în weekend, şi apoi caut cam toate cărţile şi filmele despre care scrieţi.

- Mă bucur şi vă mulţumesc...

- Nu, eu vă mulţumesc. Locuiesc în Statele Unite de câţiva ani, în Connecticut, şi de pe blogul dumneavoastră aflu ce mai e prin ţară. Le-am zis şi altor români de acolo despre “Surpriza” lui Mihnea Măruţă, şi acum vă citesc şi ei.

Nu ştiu ce-am mai spus şi ce-am mai bâiguit, uimit de bucurie. La mii de kilometri distanţă, cineva despre care nu ştiam absolut nimic mă citea temeinic şi îmi urma recomandările. Ba mai convinsese şi pe alţii să îmi deschidă blogul.

La puţine minute după aceea am plecat de la petrecere, dar cred că atunci, datorită acelei femei, s-a născut întrebarea la care încerc să răspund în acest text: ce legătură, ce relaţie există între cineva care scrie constant şi cititorii săi necunoscuţi, cei pe care nu i-a întâlnit şi, poate, nu-i va afla niciodată?

*

Din orice punct ai porni în derularea unei idei, te poţi apropia de adevăr. Nu trebuie decât să te laşi purtat de intuiţie, de vocea pe care o auzi când ţi se pare că ai dat de un zid.

Am să-i spun chiar Connecticut tărâmului imaginar unde cel care scrie se întâlneşte cu cititorii săi neştiuţi. Acesta e punctul de la care începem să ne jucăm. I-am dat nume.

*

În general, când scrii şi ai conştiinţa unei viitoare publicări, când scrii ca să arăţi, o faci cu gândul la câţiva oameni care contează, de a căror părere îţi pasă, pe care ţii să-i bucuri, să-i impresionezi, să le atragi atenţia, să-i păstrezi în preajmă. E o dublă satisfacere de orgoliu: o dată, pur şi simplu pentru că arăţi (şi câtă nevoie de atenţie arde într-unul care trăieşte din scris!), iar apoi, fiindcă îţi doreşti ca aceia pentru care, aproape inconştient, scrii, cercul confirmatorilor, să îţi transmită din nou că, da, ai reuşit, you did it again (şi cât combustibil pentru a continua se adună din acest feedback…!).

Dar ei, confirmatorii, cu a căror apreciere te alimentezi, sunt aproape insignifianţi, cantitativ, faţă de mulţimea celor la care ajunge textul tău şi care, cu fireşti excepţii, tac. Pe ei, pe cititorii din Connecticut, lumea nebuloasă pentru care tu contezi fără să ai habar cât, nu-i percepi decât eventual ca număr, într-un inventar de “reveniri”, indiferent dacă eşti autor de cărţi, semnatar de articole sau blogger. Ei cumpără ori clickăie, dar nu-ţi comunică nimic.

Cine sunt ei, tăcuţii? De ce se întorc la tine? Cum îi afectezi? Şi, mai ales, cum te modifică ei pe tine?

Mai ales ei pe tine. Pentru că, foarte-foarte paradoxal , singura variabilă pe care o putem măsura în această relaţie misterioasă este nu influenţa ta, ca emiţător, asupra lor, a cititorilor necunoscuţi, ci invers, modul în care tăcerea lor te poartă într-o direcţie sau alta. Connecticut e teritoriul lor, nu al tău. Puterea, acolo, le aparţine.

Pentru a descoperi cum se manifestă această putere, trebuie să înţelegem ce este scrisul. Şi risc să încerc.

*

Imaginaţi-vă o planetă înconjurată de o pânză subţire, “înţepată” de vârfurile reliefului, îndeajuns de rigidă încât să nu se muleze pe trupul munţilor şi să le rămână acoperiş, dar deopotrivă maleabilă, pentru a coborî şi la altitudini mici. O folie protectoare care îngăduie circulaţia aerului, dar care, totodată, respectă orice avânt pe verticală.

În afara acestei pânze, în spaţiu, se află cei care scriu. Ei nu văd, la început, decât o foaie albă. Aşa arată coala noastră pe exterior, albă şi ameninţătoare. Cei care scriu simt sau au învăţat deja că, dedesubtul suprafeţei vizibile, sunt tot felul de primejdii, îndeosebi prăpăstii, în care pot cădea. Iar ei trebuie să treacă dincolo şi apoi să coboare pe versanţi, în necunoscut, fără nici o asigurare sau garanţie, cât mai adânc, până la poalele ideilor.

Mai ţineţi minte cum, în copilărie, puneaţi o monedă sub o foaie de caiet şi apoi haşuraţi cu creionul deasupra ei? Şi cum apărea, spectaculos, relieful? Şi cum, în afara acelei forme, totul era mâzgăleală inutilă?

Aşa e şi cu scrisul. Numai că sub foaia albă, sub acea pânză rigid-maleabilă pe care trebuie să o depăşeşti, se ascunde teritoriul neexplorat al realului, relieful fascinant şi mortal ale cărui diferenţe de nivel sunt de miliarde de ori mai mari decât cele de pe faţa unei monede haşurate în copilărie. Iar cel care scrie trebuie să găsească locul unde haşura capătă sens şi, mai departe, să descindă către baza ideii în care s-a “înţepat”.

Scrisul e o cartare a întunericului, parapantism fără aterizare, speologie eterică.

Cel care scrie pătrunde cu sufletul şi cu mintea, cu logica de-a stânga şi cu intuiţia de-a dreapta, complet vulnerabil şi expus, într-un ţinut aparent lipsit de viaţă. Ideile nu răsuflă, ca să le poţi detecta după căldură. Le vezi sau nu, apoi le pipăi, te zgârii sau te tai, cazi, îţi rupi oase sau, dimpotrivă, rezişti eroic în timp ce le dibuieşti, înzestrat, în cazul fericit, cu un instinct pentru care n-ai niciun merit.

Şi totuşi: sub foaia albă a celui care urmează să scrie nu sunt doar revelaţii cât munţii, ideile-podiş şi abisurile dintre ele. Acolo e o aglomeraţie a viului. Acolo e setea celor care nu s-au descoperit pe ei înşişi. Acolo e Connecticut.

*

Şi uite cum ajungem aproape de miezul textului. Cum se poate “demonstra” că, pentru cel care scrie, spaţiul ideilor necartate e şi habitatul subtil al cititorilor pe care nu îi va cunoaşte în veci?

Mai risc o dată, şi gata.

De ce răsare o plantă? Cum se face o pâine? Care e motorul unui proiect? Dar temeiul unei revolte? În toate aceste cazuri, răspunsul pare simplu. O plantă apare pentru că o sămânţă pusă în pământ a fost hrănită de apă şi căldură. Pâinea există deoarece un om a frământat făină cu apă şi a adăugat drojdie. Proiectul prinde contur datorită unei voinţe iniţiale, iar revolta se naşte dintr-o nemulţumire.

Greşit. Acestea sunt condiţiile necesare, obligatorii, dar nu şi suficiente. Pe lângă cauza “mecanică”, premergătoare, orice lucru sau fapt are un rost miraculos, care îi dă sens, care îl cheamă dinspre viitor.

Planta există pentru a emana oxigen sau, de ce nu, pentru ca un îndrăgostit să-i rupă într-o zi floarea, copacul creşte, poate, ca un tată să-i agaţe cândva un leagăn de o creangă robustă, pâinea e menită să hrănească pe cineva înfometat, proiectul va răspunde unei cereri abia întrezărite iniţial, iar revolta va exploda pentru a furniza, de pildă, un lider care să impună ordine.

Cauza mecanică e susţinută de o cauză simbolică, o tindere către propriul scop intern, de cele mai multe ori necunoscut. În fiecare lucru sau acţiune se întâlnesc undele impulsului originar, provenind din trecut, cu razele magnetului din viitor care-l atrage către împlinire.

Când scrii pentru a arăta şi altora, cauzele “mecanice” sunt dorinţa de a înţelege lumea, pasiunea pentru idei, visul libertăţii, frica de moarte, al căror catalizator e o consistentă vanitate. Dar cauzele simbolice, luminiţele care te momesc în beznă şi cărora nu le poţi rezista, sunt străinii care te vor citi şi care sunt într-o continuă expediţie de a se descoperi pe ei înşişi, trecând prin tine şi prin alţii, strigând mut după sensul vieţii lor.

Cel care scrie porneşte dinăuntrul său pe urmele ideii, dar reuşeşte să spargă foaia albă doar datorită unui flux irezistibil emis de potenţialii săi cititori necunoscuţi. Aceasta e legătura pe care am căutat-o. Acesta e răspunsul.

They connect, I cut. Ei se conectează, eu trec de foaia albă care le ocroteşte lumea. Cobor muntele. În tărâmul lor, cititorii tac ca nişte îngeri.

*

Tweet

Să disecăm împreună.

1) Prima şi cea mai simplă idee este că utilizarea acestei expresii a devenit o metodă de a obţine un click în plus. Din moment ce nu comunici miezul ştirii încă din titlu, regulile acestei profesii se modifică: jurnalistul îi amână consumatorului întâlnirea cu obiectul dorinţei. Într-o lume aflată în criză de timp, expresia “vezi aici”, multiplicată cu numărul titlurilor în care apare, îi fură viewer-ului cel puţin câteva secunde din viaţă. Nu e mult, dar aici contabilizăm tendinţe, nu cifre.

2) “Vezi”, în loc de “vedeţi”, înseamnă că, indiferent cine eşti, ai fost redus automat la acelaşi nivel de educaţie sau coborât la aceeaşi vârstă cu autorul, cu furnizorul de conţinut, cel care te duce altundeva pentru a-şi atinge obiectivul. Şi, pentru că obiectivul lui (traficul) nu coincide cu al tău (informarea), eşti de două ori desconsiderat: o lipsă de respect iniţială, plus amânarea de care am vorbit la primul punct.

3) Trimiterea în altă parte pentru a afla ceea ce (pare că) te interesează se derulează imperativ. Ţi se cere să muşti o momeală, nu ţi se oferă o alternativă. Informarea nu are loc decât în urma unei amăgiri. Întâlnirea dintre autor şi cititor, prin informaţia care trece de la unul la celălalt, este faza secundă a unui şantaj implicit: “N-ai cum să afli dacă nu procedezi aşa”.

4) Pe lângă acest dispreţ, există şi un nivel superior al inducerii în eroare. “Vezi aici” apare după o relativă înconjurare a temei; când citeşti titlul ţi se spune, în mare, care e evenimentul, dar unul dintre amănunte îţi este ocultat cu pretextul că ar fi cel mai atrăgător. Se creează impresia (falsă) că pasul următor ar fi o lămurire răcoritoare, o lovire drept în ţinta până atunci întrezărită. Diversiunea ca “iluminare”.

5) Şi mai relevant decât verbul “a vedea” folosit la singular, ca tutuire imperativă, se dovedeşte însă celălalt termen al expresiei: “aici”. Căci “aici” se ascunde, sub o aparenţă benignă şi insignifiantă, ruptura de planuri. Citeşti “Vezi aici” şi eşti silit să mergi mai departe. Nu “vezi” nimic şi, mai ales, nu “aici”. “Aici”-ul e, întotdeauna, un “acolo”, altundeva. Semantica unui cuvânt foarte simplu şi precis implodează.

Între locul lui “aici” şi ceea ce promite el, acest cuvânt, se petrece, printr-un click, un drum prin satelit, mediat de neştiute servere. “Aici” devine, cu siguranţă, “non-aici”, oriunde altundeva, dar nu “aici”. Între cele două – promisiunea şi destinaţia – e o distanţă care nu mai are nimic de-a face cu spaţiul, ci, mult mai probabil, cu timpul.

“Vezi aici” anulează ierarhia, respectul, locul, situarea, discernământul, aşezarea, certitudinea. Şi “acolo” nu e nimic din ce te-ai aşteptat “aici” să găseşti. Vezi?

*

Tweet