Ce presupune, de fapt, a fi plătit “pe drepturi de autor” ? Că îţi câştigi pâinea vânzând rezultatele capacităţii tale de a fi original, de a produce idei, lucrări sau chiar opere de care societatea are nevoie pentru a se transforma în bine. Un articol care îţi oferă ceea ce n-ai fi putut afla pe cont propriu, un cântec care te inspiră, o carte fascinantă, o invenţie care îţi face viaţa mai uşoară sau mai interesantă, toate acestea sunt, în felul lor, căi pentru “propăşirea spirituală şi materială a poporului”, cum spune esenţa tare a jurământului de credinţă pe care îl depun dragii noştri demnitari.

Dar toate acestea sunt posibile pentru că există oameni care pătrund în necunoscutul gândirii şi se întorc de acolo cu noutăţi limpezi. Ei sunt necesari pentru că sunt altfel. Această diferenţă le este recompensată, inclusiv băneşte.

Din acest motiv trebuie respinse înfierările de tipul: “Voi, jurnaliştii, nu v-aţi revoltat decât acum, când sunteţi direct vizaţi, dar până acum n-aţi scos niciun cuvânt despre birocraţia din sistem”. Da, e drept, presa ar trebui să recunoască faptul că nu s-a ocupat îndeajuns nici de frecventele şi haoticele modificări ale legislaţiei fiscale şi nici de batjocorirea celor care, lună de lună, stau la coadă pentru a da bani unui stat rămas în secolul trecut.

Dar, dar, dar. Să fim sinceri până la capăt. Contabilii contabilizează, funcţionarii funcţionăresc şi creatorii creează. Rolul statului este de a asigura fiecărei categorii un cadru normal pentru a face bine ceea ce ştie să facă. Celor capabili să fie altfel, care-şi au rolul lor în viaţa comună a societăţii, pentru că altfel-itatea lor îi face pe ceilalţi să viseze şi duce lucrurile la un nivel superior, acelora nu li se poate cere să fie nici contabili, nici funcţionari şi nici altceva. Decât dacă altul e substratul.

*

Textul întreg poate fi citit aici.

Foto: Valentin Vieriu

Tweet

Prima pe care vreau s-o ascultaţi e Mihaela Pâţan, solista trupei sibiene “Guilty Lemon”, înfiinţată în 2007 şi câştigătoare, în 2008, a marelui premiu la Galele Studenţeşti de Jazz. Căutând-o pe Google, o găseşti pe Mihaela doar în două pagini de referinţe – vreo 20 de linkuri.

De pe blogul unei jurnaliste sibiene am aflat că trupa “Guilty Lemon” s-a stabilizat anul trecut la numai patru componenţi şi că nu poate fi auzită decât prin cluburi, la festivaluri sau cocktailuri private. Site-ul formaţiei n-a mai fost actualizat din 2007, când fondatorii erau studenţi la Academia de Muzică din Cluj, dar puteţi încă să descărcaţi cinci piese de-ale lor.

Pentru vocea Mihaelei Pâţan, vă propun această înregistrare făcută la ediţia 2008 a Festivalului de Jazz de la Sibiu:

*

Cea de-a doua voce de perspectivă este Iulia Constantin, la fel de “notorie” în ţară: are doar 86 de “followers” pe twitter. În vara lui 2009, ea scria pe profilul de pe myspace că are concerte de 4 ori pe săptămână la un hotel din Geoagiu Băi… Ulterior, ne invita s-o ascultăm, în fiecare vineri, la clubul Imperium din Sibiu. Nu ştiu dacă mai e valabil, poate ne ajută vreun cititor de acolo.

Din ce-am găsit pe net, Iulia Constantin s-a specializat în cover-uri, piese faimoase din repertoriul internaţional. E limpede că are nevoie de un impresar important, să se compună special pentru ea şi să apară la televizor. Altfel…

Iat-o cântând, anul trecut, la acelaşi bătrân şi rezistent festival de la Sibiu:

*

Tweet

Sunt tot mai puţini aceia care se mulţumesc să se informeze dintr-un singur loc despre o varietate de subiecte, de la politică la sport şi de la afaceri la cultură. Un cotidian sau o televiziune care adună din toate au ajuns desuete pentru că, pe de o parte, consumatorul educat pretinde specializarea jurnalistului, nu doar patinaj sau târcoale date subiectului, iar, pe de altă parte, pentru că modul de selectare a informaţiei, la fel ca stilul de viaţă actual, este unul de tip multi-tasking – o continuă ciugulire din surse diferite, o mişcare dezordonată a interesului fragmentar.

Acestea sunt conceptele-cheie: mişcarea şi fragmentul. “Pentru jurnalismul modern, punctul important al unui fapt îl constituie cantitatea de mişcare pe care e în stare să o producă în ţesutul mental al publicului”, spune scriitorul italian Alessandro Baricco în grozavul său eseu “Barbarii”, apărut în 2006 şi tradus, anul trecut, şi la noi.

“Mişcare”, în acest context, înseamnă asocieri cu idei sau secvenţe deja cunoscute, ca să “apuci de undeva” faptul descris jurnalistic. Cine mai are răbdare să înveţe ceva nou?…

*

Acesta e un fragment dintr-un text mai mare, despre filme, celebritate şi supravieţuirea presei. Îl puteţi citi aici.

Tweet

“Confesiunile unui cafegiu” e o disecţie a “comerţului socialist”, căruia Gheorghe Florescu îi scoate măruntaiele bolnave pe masă. Cine vrea să înţeleagă cum funcţionau privilegiile Securităţii şi ale Miliţiei în timpul lui Ceauşescu nu trebuie decât să citească această carte.

Amintirile lui Florescu – “starostele cafegiilor” din Bucureşti, cum îi place să-şi spună – nu au veleităţi estetice, în ciuda unor recenzori care-i descoperă autorului şi talent scriitoricesc. Dar cantitatea de informaţii pe care o conţin e nepreţuită pentru a dibui rădăcinile unor personaje şi fenomene post-decembriste. Am selectat doar câteva fragmente, mult mai edificatoare decât eventualele mele comentarii.

*

- În această perioadă (începutul anilor ‘70 – n.M.M.), se produce o schimbare în relaţiile comerciale ale României: se reduc vizibil relaţiile cu Vestul şi se amplifică cele cu Estul şi, mai ales, cu noi parteneri din Africa şi America Latină. Din acest motiv, furnizorii tradiţionali de cafea ai ţării, Brazilia, Columbia, Guatemala, Peru, sunt în mare parte înlocuiţi cu producători africani, Guineea, Etiopia, Uganda, Tanzania, Kenya, Coasta de Fildeş, Burundi. Efectul este nimicitor. (pag. 88)

- În fiecare dimineaţă, indiferent cât de grea fusese noaptea, Nichita Stănescu îşi lua porţia, 30 g de cafea măcinată şi o sticlă de votcă Moskovskaia. Îl serveam direct din maşina de prăjit. (pag. 100)

- În cadrul biroului Desfacere al Agenţiei de Import se impunea tot mai mult un tânăr economist “dat dracului”: Dan Grigore Adamescu. Se vorbea în agenţie că ar fi nepotul lui Radu Abagiu (ministru adjunct al Comerţului – n.M.M.). Oricum, avea un spate puternic şi un tupeu pe măsură. De la început a fost considerat de către aproape toată lumea un posibil înlocuitor al şefului biroului… (pag. 114)

- … întregul comerţ din Capitală şi nu numai e zdruncinat din temelii de un cutremur: este arestat însuşi viceprimarul Capitalei, marele strateg al comerţului românesc din acele vremuri, Radu Abagiu. I se înscenează un proces pe baza unor acuzaţii de luare de mită. Principala dovadă se spune că ar fi fost organizarea nunţii fiicei sale cu un tânăr economist de la Bacău pe nume Viorel Cataramă, pe care Abagiu îl cunoscuse în RFG şi-l luase sub aripa sa protectoare, făcându-l ginerică. Se pare însă că după arestarea lui Radu Abagiu tânărul ar fi divorţat de fiica lui, care la scurt timp după aceea s-ar fi sinucis. (pag. 245)

- Se spune că, la un moment dat, Nicolae Ceauşescu a dat ordin ca toate turmele ciobanilor din jurul Capitalei să fie desfiinţate, iar animalele să fie trimise la munte. Tase Becali a dus imediat oile într-o pădure din apropiere şi a apelat la fotbalistul machedon de talie internaţională Gică Hagi, care la rândul său a apelat la Nicu Ceauşescu. Şi astfel Tase Becali şi-a adus rapid animalele acasă, devenind în scurt timp singura sursă de iaurt “ca la mama acasă” din lapte de oaie, precum şi de caş dulce şi sărat pentru structurile de Partid şi de Stat. Până la urmă, Tase Becali a reuşit să strângă suma de 150.000 $, pe care i-a lăsat-o cu limbă de moarte fiului său, care trebuia să aibă grijă s-o înmulţească… (pag. 201)

- Cafeaua este de două feluri, Arabica şi Robusta. Dacă am putea compara arborele de cafea cu viţa-de-vie, Arabica ar fi ceea ce la viţa-de-vie se cheamă “soi pur”, iar Robusta ar fi bine-cunoscuta viţă-de-vie ţărănească, numită 1001, novă, tirează etc. Cafeaua Robusta este cultivată de predilecţie în Africa, în fostele colonii franceze Guineea, Burundi, Coasta de Fildeş, dar şi în cele engleze, ca Uganda. (…) Robusta se mai cultivă şi în Asia (în Indonezia şi Vietnam). (…)
Cafeaua Arabica se cultivă îndeosebi în America Latină. În general, plantaţiile de cafea se tratează împotriva unor dăunători cu produse chimice, şi cafeaua astfel obţinută ar putea fi numită cafea comună; dar, pe platourile înalte ale unor locuri blagoslovite de Dumnezeu, sunt plantaţii de cafea aşa-zis biologică sau organică, netratate chimic.
Cafea Arabica foarte bună, dar comună se cultivă în Columbia, Guatemala, Costa Rica, Nicaragua, Mexic, Venezuela, Cuba şi Brazilia. Cafea Arabica comună bună se cultivă în Brazilia, Honduras, Salvador, Peru, Kenya, Uganda, Tanzania, India. Cafea Arabica biologică şi foarte bună se cultivă doar în puţine locuri, şi tocmai de aceea este foarte scumpă: în insula Sfânta Elena (aflată pe primul loc în lume ca aromă şi toate celelalte calităţi pe care le poate întruni o cafea dumnezeiască), în insula Java (pe locul doi) şi în Hawaii (pe locul trei). (…)
România a fost şi din păcate este încă un mare consumator de cafea din Vietnam, acesta fiind azi al doilea mare producător de cafea al lumii, după Brazilia. (…) Un alt mare producător din Asia este Indonezia, dar nu recomand nimănui care-şi respectă şi iubeşte clienţii să achiziţioneze o astfel de cafea. (pag. 127-128)

*

Tweet

Aţi recunoscut, probabil, intrigile unor cunoscute filme româneşti, trei dintre peliculele datorită cărora, în ultimii ani, România a devenit cel mai fierbinte punct de pe harta mondială a cinematografiei de artă. Această calitate s-a confirmat şi consolidat săptămâna trecută, când un alt regizor tânăr, Marian Crişan, a câştigat patru premii la Festivalul de la Locarno cu primul său lungmetraj, Morgen. Subiectul filmului – un român din Salonta dă peste un imigrant turc, un fugar, îl ia acasă şi îi promite că îl va ajuta să treacă graniţa în Ungaria.

De aici mi-a venit ideea, de la această istorie simplă. Mi-am dat seama, oarecum subit, că regizorii din aşa-numitul “nou val” – etichetă pe care ei o refuză, dar pe care noi, jurnaliştii, suntem nevoiţi să o folosim – au preluat o parte din rolul presei. Regizorii noştri spun poveşti puternice, extrase din realitate, pentru că mass-media nu o mai fac. Filmele lor sunt reconstituiri artistice ale unor prospecţiuni sociale pe care ziarele şi televiziunile doar le survolează.

*

Continuarea poate fi citită aici.

Tweet

Două mostre:

Katharine Hepburn

Marilyn Monroe şi Montgomery Clift

*

Toate cele aproape 50 de fotografii inedite sunt aici.

Tweet

De ce mă gândesc de pe-acum la adevăratul tsunami care va lovi bugetul cam prin 2025? Pentru că preîntâmpinarea sa are legătură cu un alt fenomen întors, şi el, pe toate părţile după interviul preşedintelui: exodul creierelor. Iar legătura este nici mai mult, nici mai puţin decât una de tip cauză-efect: cu cât sunt mai mulţi specialiştii cu studii superioare care emigrează, cu atât mai greu va fi de acoperit imensa diferenţă dintre totalul pensiilor şi contribuţiile salariaţilor.

Altfel spus, ceea ce susţin este că, dacă nu va fi oprit, exodul de inteligenţă va determina falimentul statului odată cu pensionarea generaţiei decreţeilor. Şi reciproca e valabilă: păstrarea şi, eventual, readucerea în ţară a românilor cu experienţă în domenii de vârf sunt direct proporţionale cu trecerea statului de pe minus pe plus.

*

Continuarea poate fi citită aici.

Foto: Valentin VieriuTweet

Însă, cum se întâmplă mai mereu, au descoperit-o alţii, din alte ţări. Care o invită să concerteze, cântă împreună cu ea şi fac filme inspirate de vocea ei. Nici eu n-aş fi descoperit-o dacă n-aş fi primit un link (mulţumesc, Ştefan Guţiu!), pentru că televiziunile, cu excepţia TVR Cultural, n-o difuzează, iar la radiouri n-o auzi.

Mie, după ce i-am ascultat mai multe piese pe Youtube şi pe MySpace, mi-a venit să deschid o rubrică intitulată “România frumoasă“, care să înceapă cu ea. Ascultaţi-o şi dumneavoastră, mai întâi cântând prelucrări ale unor teme autohtone:

Dar ea nu cântă muzică tradiţională doar din România, ci “străbate” Europa, începând din Rusia nomazilor, trecând prin Franţa şi Spania, şi ajungând la fado-ul portughez:

“Que estranha forma de vida/ Tem este meu coração”…

Concluzia e una singură (şi o preiau din acelaşi articol despre care vorbeam la început): “Viaţa unui om – eventual şi bruma de artă din ea – sunt, totuşi, libere de adunări şi scăderi, de chitanţe şi note de plată”.

*

Tweet

Respect acest lucru, aşa că i-am trimis transcrierea luni, 26 iulie. De atunci, am tot aşteptat, dar răspunsul n-a mai venit. Au trecut 10 zile, aşa că mă consider “dezlegat” şi public interviul. Prezumţia de încredere are, şi ea, rostul său.

*

*

- Scriaţi cândva că strălucirea în scris, atingerea geniului, este posibilă doar fragmentar. Cred că însăşi cartea pe care aţi lansat-o astăzi e o dovadă în acest sens. Aveţi vreun regret că n-aţi creat “sistemul Pleşu”?

- Nu, n-am acest regret, pentru că n-am această veleitate. Eu nu cred că lumea e sistematică. Eu cred că e un ansamblu care poate fi calificat ca fiind legat de conceptul de “ordine”, dar că ordinea lumii nu e de tip sistematic, e mai nuanţată, mai complicată, mai contradictorie, mai greu de geometrizat. Deci, nu aspir la aşa ceva.

Orice efort intelectual sau scriitoricesc e, inevitabil, fragmentar, şi asta pentru că nu putem trăi linear şi omogen. Trăim cu “din când în când”-uri, trăim cu puseuri de inspiraţie şi cu momente de opacitate, trăim intermitent, având, din când în când, norocul unei înţelegeri fulgurante sau al unei experienţe lămuritoare. Important e să fii mereu disponibil, atent, şi, atunci când momentul cu pricina se manifestă, să-l identifici şi, dacă poţi, să-l consemnezi.

- Credeţi că există o incompatibilitate între intelectualul umanist şi leadership-ul de tip politic, dat fiind că primul e retractil, îndoielnic, iar al doilea – obligat să ia decizii, să nu ezite?

- Da, cred că fiecare trebuie să-şi facă treaba lui şi că intelectualii, în principiu, nu trebuie neapărat să devină miniştri sau să asume misiuni executive. Ei pot avea opinii, uneori foarte utile, pot avea o viziune, de care întotdeauna e nevoie, dar nu cred că trebuie să tindem spre un Guvern sau spre un Parlament ai cărui membri să fie Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Barbu Delavrancea ş.a.m.d., deşi avem în cultura română foarte multe cazuri de intelectuali umanişti care au făcut politică. E un mic viciu al intelectualului român ca, într-un moment sau altul al vieţii lui, să facă politică.

Pe de altă parte, cred că e foarte important ca aceia care sunt politicieni de meserie să includă în formaţia lor şi un episod de cultură. Cultura e utilă, chiar dacă nu e practicată ca meserie. E un bun fundal, o bună ambianţă pentru orice tip de reflecţie şi de decizie. Un politician care e şi un intelectual este, după părerea mea, mai eficace şi mai credibil decât unul care nu este intelectual sau care nu are niciun comerţ cu cărţile (pentru că e greu să definim termenul de “intelectual”).

Din păcate, mulţi politicieni de la noi au sentimentul că cele două domenii n-au de-a face unul cu altul, că intelectualii sunt un fel de fiinţe diafane şi marginale care nu înţeleg nimic din realitate, în timp ce politicianul e un mahăr, un om care face lucruri, care are dexterităţi de tipul şmecheriei şi al abilităţilor conjuncturale. Or, numai cu asta nu se face politică, se fac ori aranjamente discutabile, ori circ.

- Aţi spus că perspectiva unui ministru – om de cultură nu e neapărat necesară, dar la un preşedinte care să vină din zona asta mai putem spera?

- Asta decide votul public. Nu cred că un intelectual devenit preşedinte e o garanţie de desăvârşire în funcţia cu pricina…

- Mă gândeam la alte repere etice…

- În orice caz, mi-aş dori ca preşedinţia unei ţări ca a noastră să includă măcar candidaţi, dacă nu aleşi, pentru care formaţia intelectuală, ideile, logica, sensibilitatea spirituală să fie criterii.

- V-aţi gândit vreodată să vă călugăriţi?

- Cred că în viaţa oricărui om care are o relaţie cu spiritualitatea apar momente în care ispita asta există. Însă, până acum cel puţin, n-am luat-o ca pe o cale la îndemână şi care să mi se potrivească în mod autentic. Prin urmare, în viitorul apropiat şi mediu, nu imaginez această soluţie şi n-o iau în calcul, pentru o mulţime de motive.

- Ce metode credeţi că ar putea folosi părinţii, pe de o parte, şi societatea, pe de alta, pentru a atrage către citit generaţia Youtube?

- Nu există o reţetă universală. Depinde de ce fel de părinţi intră în joc, de ce fel de înzestrări naturale au copiii, dar, în general, copiii, mai ales în perioada formării lor, fac ceea ce părinţii lor fac, şi fac ceea ce ambianţa în care au crescut îi invită să facă. Am întâlnit cazuri de părinţi care stau toată ziua la computer şi se plâng că copiii lor nu citesc. Trebuie ca ei înşişi să producă un exemplu de relaţie cu biblioteca, de natură să-i trimită şi pe copii la bibliotecă.

Pe de altă parte, cartea devine, ca multe alte instituţii tradiţionale, o instituţie în dezbatere. Nici şcoala nu mai coincide cu conceptul tradiţional al şcolii, cartea pare să fie în dispută cu alte medii, profesorii asumă alte metode şi tehnici pedagogice decât până acum, iar rezultatele pe care le avem sub ochi sunt departe de a fi încurajatoare. Dar nici nu ne putem lupta cu morile de vânt ale propriilor noastre amintiri şi deprinderi. Lucrurile se schimbă şi trebuie să găsim înţelepciunea de a îmblânzi noul şi de a-l face eficient şi stabil în ceea ce are el bun.

În orice caz, nu se poate da vina pe copii, ăsta e un principiu esenţial. Toţi cei care se plâng, de la părinţi până la profesori, că “nu mai sunt copiii de altădată” sau că nu mai sunt copii “cum eram noi” fac un sofism de natură să-i justifice sau să le legitimeze netrebnicia.

*

Tweet

Încerc să-i înţeleg pe cei care formează procentele de mai sus şi să mă (trans)pun, pe cât posibil, în pielea lor: care sunt principalele atuuri ale comunismului, mai ales la nivel popular? Ce le vine în minte acelor oameni când îl compară cu situaţia actuală? Stabilitatea socială, siguranţa locului de muncă, predictibilitatea vieţii (paradoxal, dar adevărat), mult mai puţina materie primă pentru sentimentul “capra vecinului”, poate o valorizare superioară a bucuriilor simple (silită, dar tot superioară rămâne) şi, cu siguranţă, păstrarea “la respect” a periferiei agresive.

Dacă n-ai trăit comunismul, mai că ţi-ar veni să întrebi unde sunt dezavantajele. De altfel, aşa cum rezultă din acelaşi sondaj, majorităţii nu-i pasă că acel sistem era falimentar din concepţie şi, mai grav decât atât, nici nu vede cine ştie ce câştig în recăpătarea libertăţii. Acesta e adevărul sec. Oricât ar părea de cinic, majoritatea vrea şi are nevoie să fie condusă.

Dacă-i asiguri o oarecare marjă de mişcare în propria viaţă, dacă-i furnizezi o iluzie bine ambalată că el este cel care ia deciziile importante în ceea ce-l priveşte, omul – cu rare excepţii, acele excepţii care schimbă istoria – se supune sistemului.

Asta n-a reuşit comunismul, să mai ambaleze iluzia. Prea dureroasă ajunsese discrepanţa dintre declaraţii şi sărăcie. Dar ceea ce a reuşit comunismul, şi aici voiam să ajung, a fost să ofere un rost sacrificiului, un rost de multe ori palpabil, real.

*

Textul integral poate fi citit aici.

Tweet