Din faţă, din stânga, din dreapta, cei nevăzuţi din spate, i-am văzut pe toţi aruncându-se grămadă, să scape odată de toate convenţiile, de toate politeţurile şi blocajele, să lovească şi să fie loviţi, dar să-şi lase demonii liberi. Să moară toţi, să fie întuneric, dar să şi-o tragă înainte, să ştie o treabă.

O secundă, am fost în iad.

*

Văzut de sus, de pe Rosetti, stadionul e o gură de balenă care a ieşit din adâncuri să înghită casele-plancton de primprejur. Maşinile coboară molcom, bară la bară, pe cea mai abruptă stradă a Clujului, cu care în copilărie mă lăudam neamurilor venite în vizită că ar fi cea mai abruptă din toată ţara.

(Stai în Gruia? Muie la frânari!)

Nimeni nu claxonează, ăsta e şocul bucureştenilor care trec prin Cluj – lipsa zgomotului cu care s-au obişnuit-alienat. Ai noştri zic că acest calm vine din influenţa civilizaţiei, ei râd că răbdarea asta “ardelenească” e, de fapt, ca-n bancul cu piuneza lăsată pe scaun – “No, dacă trebe, trebe”.

(La puşcărie, Mitică la puşcărie!)

Aşteaptă cuminţi să le vină rândul să intre pe strada principală, s-o ia spre gura balenei. Acolo mă duc şi eu….

*

Galeria lui “U”, vreo 3000 de oameni, şi-a ocupat deja locul, sus, la etajul peluzei dinspre hotelul Sport. E ora 8 şi ceva şi ei au început să se adune la bere de pe la 5, la terasele de pe Eroilor, unde au cântat şi-au ars un fular vişiniu. Moderat.

La masa presei sunt atâţia jurnalişti, fotoreporteri, bloggeri, chibiţi şi hobbiţi, încât un străin lesne ar trage concluzia că mass-media sunt o forţă efervescentă la Cluj, un spectacol al diversităţii şi-al entuziasmului. Este şi-un străin lângă noi, reporter neamţ, cu un notebook amărât. Nu face faţă laptopurilor noastre impozante, conectate la un wireless care nu merge.

Din boxe ne mobilizează o piesă rap din care prind numele lui Iuliu Haţieganu şi o referire la 1919. Are şi-un refren - Haide, U, te iubim cu sufletu’. Postmodernismul e mort, trăiască post-orice. “Eniuei”-ul.

*

“Pizdelor!”, izbucnesc fanii lui “U”: pe teren au intrat, la încălzire, primii doi ceferişti, portarii Beto şi Stăncioiu. Un cercetător britanic ar putea studia, din dublă perspectivă, psihanalitică şi sociologică, scandările de pe stadioane. Aici, feminismul nu există nici în stadiu de blastomer.

A propos: deasupra presei, la lojele VIP, clipeşte inocentă cea dintâi femeie de plastic a ţării, Bianca Drăguşanu, al cărei ten de solar arată bolnav în combinaţie cu sacouaşul roz. Mă uit mai atent: femeia asta clipeşte în ritm constant, din secundă în secundă, ca şi cum ar avea un pace-maker pentru pleoape. Ce misogin…

*

La primul nivel al peluzei dinspre Someş, câţiva suporteri vişinii încep să-şi instaleze steagurile. “Uite-le, uite-le, uite bagaboantele!”, jubilează, de la celălalt capăt, galeria lui “U”, care are, în fine, materia primă la vedere.

Ceferiştii, circa şase sute, nu coboară să se aşeze pe scaune decât cu 5 minute înainte de startul partidei. “CFR, muie, CFR!” - două cuvinte, o lume-ntreagă de imaginaţie.

*

Mai sunt trei minute până la primul fluier al lui Alexandru Tudor şi are loc singurul moment de fair-play al “derbiului de Cluj”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, strigă şi aplaudă peluza “Şepcilor roşii”. “Ro-o-mâ-ni-a, ta-dam-ta-da-da-dam”, răspunde o parte a peluzei ceferiste, vreo sută de băieţi care s-au dezbrăcat la bustul gol. Bine şi-aşa.

Urmează “coregrafia” pregătită de peluza sudică: suporterii lui “U” desfăşoară un nylon imens cu o jumătate de soare portocaliu pe care scrie “U” şi din care ies raze negre. Prefer zecile de steaguri care se agită alături. N-au nimic fals.

La polul nord al stadionului, mica galerie ceferistă şi-a scos şi ea steagurile alb-vişinii, într-o densitate mare pe cap de suporter. Hai cu meciul.

*

E adevărat – abia acum înţeleg – ce zic suporterii lui “U”, că pe ei nu-i interesează trofeele. Privind spectacolul galeriei, nici n-am auzit când a început meciul. Oamenii ăştia nu vin să vadă fotbal, ci să cânte, să strige, să sară, să fluture steaguri. Să existe. Le e suficient să fie împreună, sportul nu mai contează.

Bineînţeles că fiecare mai trage cu ochiul la joc, să poată interveni la o adică, dar n-ai cum să te bucuri de fotbal dacă tu eşti mereu atent la liderul galeriei - acum ce fac? aha, acum aplaud ritmat, acum fularul, acum cânt “slavă ţie, studenţie”, să nu uit steagul, acum sărim, muie CFR, “Arbitreee, fii corect!”, huooo.

Şi iar, de la capăt.

*

“După garduri faceţi bravadă, iar pe străzi vă antrenaţi pt. Olimpiadă”. A trecut cam un sfert de oră din meci şi galeria lui “U” are un nou banner de arătat. În traducere, “n-aveţi sânge, băi frânarilor, să vă bateţi cu noi parte-n parte”. Oamenii de la peluză au desfăşurător clar, ei trebuie să fie protagoniştii, nu echipa din teren.

Dar să mă mai uit şi la meci. Cristea, uimitor, reuşeşte două deposedări consecutive în apărare, iar tribuna aplaudă - “uite, mă, că poate să şi muncească…”. Nu trec două minute şi, de nicăieri, acelaşi “prinţ” cuplat cu broscuţa de la loja VIP e implicat într-o fază la marginea careului lui “U”, cu ceferistul Mureşan care cade forfecându-şi picioarele în aer, să pară spectaculos.

*

“11 metri pentru CFR”. Atât am mai apucat să notez în fişierul pe care-l voiam cronică a meciului. Jucătorii lui “U” protestează scurt, dar Tudor afişează aerul ăla studiat, să pară mai dur, bietul de el. Galeria alb-negrilor huiduie insuficient.

Trage Cadu, Bornescu alege corect să se arunce în stânga, apără?, nu, bară-gol. Căpitanul CFR-ului sare peste reclame - ce face ăsta?, îmi trece prin minte fulgurant -, se duce direct în faţa peluzei care-l urăşte şi se bate cu pumnul în piept, o dată, de două ori, cu spatele ţanţoş. Ba mai şi strigă ceva către ei.

“E nebun”, zice cineva de la masa presei, dar nu mai apucăm să comentăm, peluza a explodat, careva de la “U” a tăbărât pe el - “e Bornescu” aud ca prin vis, s-au adunat toţi jucătorii în spatele porţii, se bat, au căzut, unu, doi, alţii vin să-i despartă, cum să te duci să-i sfidezi pe U-işti în casa lor, cât de iresponsabil poţi să fii, a făcut-o programat?, Andone ce păzeşte?, “Cadu a făcut la fel în meciul tur din Gruia”, îmi zice colegul Cosmin, tribunele sunt în picioare, Tudor e flenduri, nu mai are niciun control, grupuri-grupuri de jucători se întorc pe gazon, au intrat antrenorii şi oficialii, fug de la unul la altul, stewarzi, cine-s toţi ăia?, se împing, se conving,

şi-atunci, într-o secundă, prin tribune trece un impuls animalic, mi s-a pus în piept, o să se omoare, asta văd, vor să se omoare, fanii lui “U” au început să coboare la parter, în spate am un bolovan format din multe pietre mici care stă să se rostogolească, se va rupe în două stadionul şi ne va înghiţi pe toţi, nu erau proşti ăia cu psihologia mulţimilor – apuc să mă gândesc,

le-a dat roşu lui Cadu şi lui Bornescu, Andone e cel mai agitat, de când a început meciul îi tot dădea indicaţii lui Tudor, indiferent cât de banală era faza, acum e ca un câine scăpat din lanţ, Cadu i-a dat banderola lui Mureşan, se apropie de tunelul care duce la vestiare, îl iau aproape pe sus doi-trei stewarzi şi-l bagă în tunel printre bucăţi de nu ştiu ce aruncate de deasupra noastră, şi, brusc, ura explodează până la acoperişul negru al stadionului, fug şi alţii spre tunel, nu vedem nimic, Andone, ca o fiară, dispare sub prelata cenuşie, oficiali, rezerve, toţi, după ei, fotografi cu veste galbene, “se bat în tunel!”, se strigă, “l-au lovit pe Cadu în spate”,

“n-am mai văzut niciodată aşa ceva”, zic ziarişti care vin de 20 de ani la meciurile lui “U”,

“CFR, muie, CFR”, a înnebunit galeria, iar ăilalţi, vişiniii de la nord, huiduie şi ei,

s-a terminat.

Cluj Balena a înghiţit şi sportul, şi pretinsa civilizaţie, şi galeriile, şi orice.

Trebuie ras totul din temelii, până la carne vie. Şi conducătorii care incită înainte de meci, şi antrenorul care nu-şi poate ţine echipa în frâu, şi jucătorii care se vând pentru câştig la pariuri, şi mercenarii care distrug convieţuirea normală într-un oraş care nu e al lor.

Ras, tot. Un vulcan de violenţă, stârnit de toţi ăştia, de toţi mafioţii şi decerebraţii ăştia, a înghiţit un oraş unde oamenii nu claxonează nici când e cazul.

A fost premeditat? Să spună Paszkany şi Andone. Să răspundă Cadu, care acum e în pericol de moarte. “Ăsta nu mai iese în oraş”, spune, cu o linişte de gheaţă, un suporter cu fular alb-negru.

Asta e organizare de meci? Cu stewarzi care privesc cum Bornescu se repede asupra lui Cadu? Incapabili să preîntâmpine o bătaie în faţa tribunei oficiale? Cu slugile lui Walter care se răzbună pe “duşman”? Muie, CFR - atâta ştiu toţi?

Cum era dacă intrau pe teren miile de fanatici de la peluza sudică? Şi, pe partea cealaltă, să nu rateze bătaia, şi sutele veniţi din Gruia?

Paszkany, Walter, Andone, Niculescu, Cadu, Bornescu şi voi, ăia care vă găsiţi sensul vieţii strigând “Pizdelor” de sus, din peluză, ăsta nu e oraşul vostru. Asta e balena pe care aţi stârnit-o şi vă înghite.

*

 Tweet

O echipă mai degrabă imaginată decât reală.

De cealaltă parte, o echipă care, în doar câţiva ani, îşi face uitate propriile decenii de istorie ternă şi reuşeşte ce n-a mai izbândit altcineva din afara Capitalei. O echipă construită pragmatic şi disciplinat, cu rigoare ardelenească şi obiective precise.

O echipă eficientă, mai mult invidiată decât iubită.

“U”-CFR, acesta e numele jocului pe care-l ştim cel mai bine noi, clujenii. E un joc care ne defineşte într-o măsură mult mai serioasă decât o recunoaştem şi o conştientizăm.

De o parte, fantezie şi libertate visată, duse uneori până la fanatism. De cealaltă parte, încrâncenare, ambiţie şi programare, împinse până la cinism şi pierderea auto-ironiei. Idealism versus realism, un soi de iresponsabilitate contra grijii excesive pentru faţadă, acrobaţie fără plasă împotriva ancorării în certitudini contabile.

Cu ce seamănă aceste două modele? Cum putem înţelege mai bine Clujul prin intermediul lor?

“U” şi CFR sunt cele două emisfere ale Clujului mental. “Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”, asta scrie pe tricourile alb-negre. “Onoare muncii grele” este expresia aleasă pentru a defini clubul din Gruia.

Emisfera dreaptă: pasiune. Emisfera stânga: raţiune.

*

O imagine publicitară creată pentru Mercedes e relevantă pentru această separaţie:

Faceţi click pe imagine pentru a vedea detaliile şi textul

*

Care e miza acestei rivalităţi? Puterea. Cele două emisfere cerebrale, aflate în oglindă una faţă de cealaltă (ce misterios!), se luptă pentru a influenţa fiecare dintre alegerile noastre. La fel e şi cu acest oraş unic: cele două mentalităţi, “U” şi CFR, îl fac să fie întreg. Una singură e insuficientă pentru a-l pricepe, iar neîmpăcarea lor influenţează toate deciziile importante. Şi e bine că e aşa.

Există însă (şi) un secret.

Cum comunică între ele emisferele creierului? (Să ducem mai departe analogia anatomică .) Sunt unite de un fascicul de fibre nervoase, denumit corp calos, fără de care n-ar fi posibilă o activitate normală. Nici o judecată nu e doar “de stânga” sau “de dreapta”: între cele două părţi are loc un schimb permanent de informaţii.

În creierul numit Cluj, “corpul calos” e constituit din miile de oameni care îşi dau seama că ambele emisfere, atât “U”, cât şi CFR, sunt necesare şi trebuie ajutate să interacţioneze. Viitorul oraşului se naşte datorită tensiunii lor, datorită acestei diferenţe binevenite.

Un Cluj ingineresc, calculat şi închis la toţi nasturii nu poate respira, la fel cum un Cluj pătimaş şi dispreţuitor la adresa alterităţii riscă să se scufunde în valea dintre Feleac şi Cetăţuie.

*

Tweet

Mai grozav decât atât: poate comiterea acelui rău şi căinţa ulterioară vor fi temeiuri pentru un bine de cu totul alt nivel, pentru o spălare istorică, pentru un potop care şterge orice context anterior.

Nu trebuie să judeci pe altul atâta timp şi spaţiu cât eşti înăuntrul continuumului.

Avantajul scriitorului e că el creează continuumul şi, de aceea, îl cunoaşte. Te momeşte să condamni la pagina 10 sau 33 sau 100, jucându-se cu nestăpânirea ta, apoi te face de râs la pagina 200 sau, deseori, la final.

Cititul e un antrenament pentru judecata postumă: nu te arunca, fii atent la capcane, urmăreşte-ţi reacţiile, ai răbdare, iubeşte.

*

Apărut în 2008, ca transpunere în proză a unei piese de teatru, romanul finlandezei Sofi Oksanen e o pendulare trecut-prezent prin continuumul dominat de vină şi trădare al unei femei din Estonia – Aliide, despre care, pe măsură ce înaintezi în lectură, realizezi că nu ai niciodată suficiente date, că mai ai nevoie de încă şi încă un episod pentru a putea formula un verdict. Ba o înţelegi, ba o condamni, iar verdictul, de fapt, e greşeala. Verdictul nu trebuie să existe.

În cel de-al doilea război mondial, România a trecut printr-o singură “întoarcere a armelor” (1944), printr-o singură schimbare fundamentală de asupritor, şi acel eveniment continuă să ne tulbure. Estonia a trecut, în acelaşi timp, prin trei răsturnări: peste nemţi au venit sovieticii, s-au întors nemţii pentru scurt timp şi apoi, încă o dată, sovieticii, care aveau să rămână aproape 50 de ani, până în 1991.

Dar Estonia a devenit parte a URSS, n-a fost doar dirijată de comisari sovietici, ca noi. Nu că teroarea ar necesita grade de comparaţie, dar una e să plăteşti că ai fost aliat cu naziştii, alta e să nu mai ai ţara ta, şi tot, dar absolut tot ce-a fost înainte, să devină condamnabil.

Aliide e tânără în vremea războiului, dar nu e frumoasă ca sora ei, Ingel, şi nici nu dă gust bun oricărui lucru pe care-l atinge, la fel ca Ingel. Cu ce sunt vinovaţi cei care nu sunt foarte frumoşi şi nici spectaculos de talentaţi? Cum să reziste şi să nu zgârie aura celor hărăziţi?

În dragoste şi război, se zice, totul e permis, iar Aliide le pierde pe amândouă, ca femeie şi ca estoniancă. Dar până să accepte înfrângerile, totul îi este permis, şi ei: trădarea, compromisul, tăcerea care îngăduie răul. Şi Aliide plăteşte, ispăşeşte, duce cu ea, în ascunzători etanşate, unde să nu mai pătrundă iz de amintire, toată vina de a fi fost tânără, de a-şi fi dorit să o iubească un bărbat care n-o iubea şi de a trăi din nou în ţara normală de dinaintea dictaturii sovietice.

Şi vine o zi – Aliide e deja bătrână şi ţara, deşi redobândită, nu are nimic din lumina tinereţii – când găseşte o tânără în grădină, o fată ce pare a fi rătăcită şi care e mai degrabă o ameninţare decât o curiozitate. Şi tot ce reprezintă acea fată redeschide continuumul memoriei lui Aliide – şi gelozia faţă de Ingel, şi neamţul pe care l-a ţinut ascuns, şi soţul venit cu tancurile sovietice, şi dispreţul celorlalţi. Iar fata cea necunoscută îşi fereşte propria nostalgie, o vinovăţie pe măsură şi visul de libertate. Are şi ea ruşii ei, de care vrea să scape, şi nesiguranţa, şi teama, mai ales teama aceea care vine din viitor şi care-ţi blochează alegerile.

Ce nu poate face viaţa e la îndemâna cărţii. Pe Aliide o salvăm noi, cititorii, răzgândindu-ne, iertând-o, condamnându-ne pripeala. Iar pe fata cea necunoscută o salvează Aliide. Continuumul nu trebuie subestimat niciodată.

*

Tweet

*

Anotimpul ( a no team pool ) – bazin fără echipe

Bărbat ( bur bat ) – o meliţă de belea

Birul ( “bee” rule ) – legea omului harnic

Bitum ( bee tomb ) – mormântul albinei

Contul ( con tool ) – instrumentul puşcăriaşului

Dornic ( door nick ) – crăpatul uşii

Edil ( [ei] deal ) – afacere de categoria A

Fibros ( fee bros ) – tovarăşii cu taxa

Girul ( gee rule ) – domnia gealatului

Hambar ( ham bar ) – local de fraieri

Iubit ( you bit ) – tu ai muşcat

Lipsit ( lip seat ) – loc la margine

Merişor ( merry shore ) – limanul fericit

Nectar ( neck tar ) – smoală pe gât

Prostit ( pro’s tit ) – mârţoaga profesionistului

Robul ( raw bull ) – taur jupuit

Scornit ( score neat ) – bou de succes

Trucat ( true cut ) – decupajul potrivit

Trupeş ( true pash ) – pasiunea reală

Verişor ( very shore ) – adevăratul sprijin

*

Tweet

O nouă găleată de hilar aruncată în ventilatorul mediatic e cea a comentariilor pe marginea luminosului film francez “Intouchables”. “Cum explicăm acest succes? - stau să dezbată criticii din Hexagon -, de ce nu e aprofundată problema integrării africanilor, nu cumva e un demers rasist, oare personajul paralizat e suficient de corect conturat sau, dimpotrivă, iată forţa vitală a imigraţiei, avem de-a face cu ciocnirea dintre Franţa tradiţională şi cea post-modernă…”. Bla-bla-bla-bla-bla-bla.

Ne lăsaţi? Pentru că aţi înnebunit cu toţii. Nu mai ştiţi să vă bucuraţi de-o poveste simplă şi frumoasă.

Intouchables (2011). Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano: Cu: François Cluzet, Omar Sy.

*

Un bărbat foarte-foarte bogat care trăieşte în scaun cu rotile (nu-şi mai poate mişca decât capul) angajează un tânăr să aibă grijă de el, să-l îmbrace, să-l spele, să-l şteargă la cur, să-l ridice, să-l aşeze, să-i vorbească, să-l plimbe.

Să-i păstreze, cumva, măcar senzaţia de a fi viu. Să-l facă să uite de sinucidere, fie ea şi virtuală.

Despre asta e filmul. Faptul că bogatul paralizat e alb, francez de viţă nobilă şi (cum altfel decât) extrem de cult, iar îngrijitorul său e un negru venit din Senegal, care trăieşte în ceea ce americanii numesc “the projects” (blocuri imense din suburbii), acesta e ingredientul.

Nu originea rasială sau condiţia socială determină stilul lui Driss (aşa-l cheamă pe îngrijitor), nu datorită acestor trăsături reuşeşte el să-l transforme pe Philippe (îngrijitul), ci pentru că e un tip debordant, care iubeşte viaţa, ce-i în guşă şi-n căpuşă.

Prin non-conformismul său, Driss readuce entuziasmul într-o lume ce pare încremenită, e vestea bună care sparge depresia. El nu schimbă doar viaţa lui Philippe, ci îi “bagă în viteză” şi pe cei din jurul acestuia. Le rupe resorturile care îi împiedicau să iasă din obişnuinţă.

Driss e un personaj din seria Tom Destry jr. (interpretat de James Stewart, un ajutor de şerif de care toţi râd pentru că nu vrea să folosească pistolul în “Destry Rides Again”), James McKay (Gregory Peck, căpitanul de marină venit să se însoare în Vestul fermierilor, “The Big Country”), McMurphy (Jack Nicholson, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”) sau Andy Dufresne (Tim Robbins, “The Shawshank Redemption”).

Driss nu e “negrul”, “săracul”, “imigrantul” ş.a.m.d., ci străinul-care-e-altfel, a cărui apariţie rupe inerţia şi rutina răului.

Iar dacă există o confruntare care ar merita să fie extrasă din această poveste reconfortantă şi optimistă, ar fi, eventual, cea dintre băţoşenie şi vitalitate, dintre ipocrizie şi francheţe, dintre o plimbare prin parc şi alpinismul fără coarde. Blazare sau poftă de viaţă.

Dihotomiile avere-sărăcie, alb-negru, băştinaş-imigrant sau clasic-modern sunt, în acest film, trucuri normale pentru reuşita comediei, şi nu “marile probleme ale omenirii”.

*

Tweet

- “Poţi să-mi faci cunoştinţă cu domnul de lângă tine?”. Alături de vecina mea de masă s-a aşezat o tânără doamnă blondă care mă priveşte roşind. E o seară de vară ploioasă, iar întâlnirea soţiei mele cu foştii colegi de liceu a ajuns în faza în care îşi fac fotografii, grupuri-grupuri. Băutura a estompat inhibiţiile de ne-vedere, măştile au căzut, iar poziţiile sociale diferite au cedat în faţa nostalgiilor comune.

Vecina mea, rămasă şi ea la masă în aşteptarea cuminte a soţului, e încurcată. Nu cred că ştie cum mă cheamă şi parcă-mi cere să o ajut. Nu-s priceput la conversaţia de trecut vremea, aşa că, în tăcerea plictisită care trona de minute bune, am auzit uşor ce-a spus blonda venită la masa noastră. Mă ridic, curios-contrariat.

- Sărutmâna, Mihnea Măruţă mă numesc.

- Bună seara, îmi răspunde “intrusa”, mai sfioasă decât acum câteva secunde, apoi se prezintă la rândul ei. Sunteţi Mihnea Măruţă, cel cu “Surpriza”?

- Da, zic, brusc măgulit de conexiunea cu blogul.

- Îmi cer scuze că am venit aşa, dar am vrut foarte mult să vă cunosc. Am aflat din întâmplare că sunteţi aici. N-am fost în clasă cu soţia dumneavoastră, ci în clasă paralelă. Vă citesc blogul în fiecare săptămână, în weekend, şi apoi caut cam toate cărţile şi filmele despre care scrieţi.

- Mă bucur şi vă mulţumesc...

- Nu, eu vă mulţumesc. Locuiesc în Statele Unite de câţiva ani, în Connecticut, şi de pe blogul dumneavoastră aflu ce mai e prin ţară. Le-am zis şi altor români de acolo despre “Surpriza” lui Mihnea Măruţă, şi acum vă citesc şi ei.

Nu ştiu ce-am mai spus şi ce-am mai bâiguit, uimit de bucurie. La mii de kilometri distanţă, cineva despre care nu ştiam absolut nimic mă citea temeinic şi îmi urma recomandările. Ba mai convinsese şi pe alţii să îmi deschidă blogul.

La puţine minute după aceea am plecat de la petrecere, dar cred că atunci, datorită acelei femei, s-a născut întrebarea la care încerc să răspund în acest text: ce legătură, ce relaţie există între cineva care scrie constant şi cititorii săi necunoscuţi, cei pe care nu i-a întâlnit şi, poate, nu-i va afla niciodată?

*

Din orice punct ai porni în derularea unei idei, te poţi apropia de adevăr. Nu trebuie decât să te laşi purtat de intuiţie, de vocea pe care o auzi când ţi se pare că ai dat de un zid.

Am să-i spun chiar Connecticut tărâmului imaginar unde cel care scrie se întâlneşte cu cititorii săi neştiuţi. Acesta e punctul de la care începem să ne jucăm. I-am dat nume.

*

În general, când scrii şi ai conştiinţa unei viitoare publicări, când scrii ca să arăţi, o faci cu gândul la câţiva oameni care contează, de a căror părere îţi pasă, pe care ţii să-i bucuri, să-i impresionezi, să le atragi atenţia, să-i păstrezi în preajmă. E o dublă satisfacere de orgoliu: o dată, pur şi simplu pentru că arăţi (şi câtă nevoie de atenţie arde într-unul care trăieşte din scris!), iar apoi, fiindcă îţi doreşti ca aceia pentru care, aproape inconştient, scrii, cercul confirmatorilor, să îţi transmită din nou că, da, ai reuşit, you did it again (şi cât combustibil pentru a continua se adună din acest feedback…!).

Dar ei, confirmatorii, cu a căror apreciere te alimentezi, sunt aproape insignifianţi, cantitativ, faţă de mulţimea celor la care ajunge textul tău şi care, cu fireşti excepţii, tac. Pe ei, pe cititorii din Connecticut, lumea nebuloasă pentru care tu contezi fără să ai habar cât, nu-i percepi decât eventual ca număr, într-un inventar de “reveniri”, indiferent dacă eşti autor de cărţi, semnatar de articole sau blogger. Ei cumpără ori clickăie, dar nu-ţi comunică nimic.

Cine sunt ei, tăcuţii? De ce se întorc la tine? Cum îi afectezi? Şi, mai ales, cum te modifică ei pe tine?

Mai ales ei pe tine. Pentru că, foarte-foarte paradoxal , singura variabilă pe care o putem măsura în această relaţie misterioasă este nu influenţa ta, ca emiţător, asupra lor, a cititorilor necunoscuţi, ci invers, modul în care tăcerea lor te poartă într-o direcţie sau alta. Connecticut e teritoriul lor, nu al tău. Puterea, acolo, le aparţine.

Pentru a descoperi cum se manifestă această putere, trebuie să înţelegem ce este scrisul. Şi risc să încerc.

*

Imaginaţi-vă o planetă înconjurată de o pânză subţire, “înţepată” de vârfurile reliefului, îndeajuns de rigidă încât să nu se muleze pe trupul munţilor şi să le rămână acoperiş, dar deopotrivă maleabilă, pentru a coborî şi la altitudini mici. O folie protectoare care îngăduie circulaţia aerului, dar care, totodată, respectă orice avânt pe verticală.

În afara acestei pânze, în spaţiu, se află cei care scriu. Ei nu văd, la început, decât o foaie albă. Aşa arată coala noastră pe exterior, albă şi ameninţătoare. Cei care scriu simt sau au învăţat deja că, dedesubtul suprafeţei vizibile, sunt tot felul de primejdii, îndeosebi prăpăstii, în care pot cădea. Iar ei trebuie să treacă dincolo şi apoi să coboare pe versanţi, în necunoscut, fără nici o asigurare sau garanţie, cât mai adânc, până la poalele ideilor.

Mai ţineţi minte cum, în copilărie, puneaţi o monedă sub o foaie de caiet şi apoi haşuraţi cu creionul deasupra ei? Şi cum apărea, spectaculos, relieful? Şi cum, în afara acelei forme, totul era mâzgăleală inutilă?

Aşa e şi cu scrisul. Numai că sub foaia albă, sub acea pânză rigid-maleabilă pe care trebuie să o depăşeşti, se ascunde teritoriul neexplorat al realului, relieful fascinant şi mortal ale cărui diferenţe de nivel sunt de miliarde de ori mai mari decât cele de pe faţa unei monede haşurate în copilărie. Iar cel care scrie trebuie să găsească locul unde haşura capătă sens şi, mai departe, să descindă către baza ideii în care s-a “înţepat”.

Scrisul e o cartare a întunericului, parapantism fără aterizare, speologie eterică.

Cel care scrie pătrunde cu sufletul şi cu mintea, cu logica de-a stânga şi cu intuiţia de-a dreapta, complet vulnerabil şi expus, într-un ţinut aparent lipsit de viaţă. Ideile nu răsuflă, ca să le poţi detecta după căldură. Le vezi sau nu, apoi le pipăi, te zgârii sau te tai, cazi, îţi rupi oase sau, dimpotrivă, rezişti eroic în timp ce le dibuieşti, înzestrat, în cazul fericit, cu un instinct pentru care n-ai niciun merit.

Şi totuşi: sub foaia albă a celui care urmează să scrie nu sunt doar revelaţii cât munţii, ideile-podiş şi abisurile dintre ele. Acolo e o aglomeraţie a viului. Acolo e setea celor care nu s-au descoperit pe ei înşişi. Acolo e Connecticut.

*

Şi uite cum ajungem aproape de miezul textului. Cum se poate “demonstra” că, pentru cel care scrie, spaţiul ideilor necartate e şi habitatul subtil al cititorilor pe care nu îi va cunoaşte în veci?

Mai risc o dată, şi gata.

De ce răsare o plantă? Cum se face o pâine? Care e motorul unui proiect? Dar temeiul unei revolte? În toate aceste cazuri, răspunsul pare simplu. O plantă apare pentru că o sămânţă pusă în pământ a fost hrănită de apă şi căldură. Pâinea există deoarece un om a frământat făină cu apă şi a adăugat drojdie. Proiectul prinde contur datorită unei voinţe iniţiale, iar revolta se naşte dintr-o nemulţumire.

Greşit. Acestea sunt condiţiile necesare, obligatorii, dar nu şi suficiente. Pe lângă cauza “mecanică”, premergătoare, orice lucru sau fapt are un rost miraculos, care îi dă sens, care îl cheamă dinspre viitor.

Planta există pentru a emana oxigen sau, de ce nu, pentru ca un îndrăgostit să-i rupă într-o zi floarea, copacul creşte, poate, ca un tată să-i agaţe cândva un leagăn de o creangă robustă, pâinea e menită să hrănească pe cineva înfometat, proiectul va răspunde unei cereri abia întrezărite iniţial, iar revolta va exploda pentru a furniza, de pildă, un lider care să impună ordine.

Cauza mecanică e susţinută de o cauză simbolică, o tindere către propriul scop intern, de cele mai multe ori necunoscut. În fiecare lucru sau acţiune se întâlnesc undele impulsului originar, provenind din trecut, cu razele magnetului din viitor care-l atrage către împlinire.

Când scrii pentru a arăta şi altora, cauzele “mecanice” sunt dorinţa de a înţelege lumea, pasiunea pentru idei, visul libertăţii, frica de moarte, al căror catalizator e o consistentă vanitate. Dar cauzele simbolice, luminiţele care te momesc în beznă şi cărora nu le poţi rezista, sunt străinii care te vor citi şi care sunt într-o continuă expediţie de a se descoperi pe ei înşişi, trecând prin tine şi prin alţii, strigând mut după sensul vieţii lor.

Cel care scrie porneşte dinăuntrul său pe urmele ideii, dar reuşeşte să spargă foaia albă doar datorită unui flux irezistibil emis de potenţialii săi cititori necunoscuţi. Aceasta e legătura pe care am căutat-o. Acesta e răspunsul.

They connect, I cut. Ei se conectează, eu trec de foaia albă care le ocroteşte lumea. Cobor muntele. În tărâmul lor, cititorii tac ca nişte îngeri.

*

Tweet

Să disecăm împreună.

1) Prima şi cea mai simplă idee este că utilizarea acestei expresii a devenit o metodă de a obţine un click în plus. Din moment ce nu comunici miezul ştirii încă din titlu, regulile acestei profesii se modifică: jurnalistul îi amână consumatorului întâlnirea cu obiectul dorinţei. Într-o lume aflată în criză de timp, expresia “vezi aici”, multiplicată cu numărul titlurilor în care apare, îi fură viewer-ului cel puţin câteva secunde din viaţă. Nu e mult, dar aici contabilizăm tendinţe, nu cifre.

2) “Vezi”, în loc de “vedeţi”, înseamnă că, indiferent cine eşti, ai fost redus automat la acelaşi nivel de educaţie sau coborât la aceeaşi vârstă cu autorul, cu furnizorul de conţinut, cel care te duce altundeva pentru a-şi atinge obiectivul. Şi, pentru că obiectivul lui (traficul) nu coincide cu al tău (informarea), eşti de două ori desconsiderat: o lipsă de respect iniţială, plus amânarea de care am vorbit la primul punct.

3) Trimiterea în altă parte pentru a afla ceea ce (pare că) te interesează se derulează imperativ. Ţi se cere să muşti o momeală, nu ţi se oferă o alternativă. Informarea nu are loc decât în urma unei amăgiri. Întâlnirea dintre autor şi cititor, prin informaţia care trece de la unul la celălalt, este faza secundă a unui şantaj implicit: “N-ai cum să afli dacă nu procedezi aşa”.

4) Pe lângă acest dispreţ, există şi un nivel superior al inducerii în eroare. “Vezi aici” apare după o relativă înconjurare a temei; când citeşti titlul ţi se spune, în mare, care e evenimentul, dar unul dintre amănunte îţi este ocultat cu pretextul că ar fi cel mai atrăgător. Se creează impresia (falsă) că pasul următor ar fi o lămurire răcoritoare, o lovire drept în ţinta până atunci întrezărită. Diversiunea ca “iluminare”.

5) Şi mai relevant decât verbul “a vedea” folosit la singular, ca tutuire imperativă, se dovedeşte însă celălalt termen al expresiei: “aici”. Căci “aici” se ascunde, sub o aparenţă benignă şi insignifiantă, ruptura de planuri. Citeşti “Vezi aici” şi eşti silit să mergi mai departe. Nu “vezi” nimic şi, mai ales, nu “aici”. “Aici”-ul e, întotdeauna, un “acolo”, altundeva. Semantica unui cuvânt foarte simplu şi precis implodează.

Între locul lui “aici” şi ceea ce promite el, acest cuvânt, se petrece, printr-un click, un drum prin satelit, mediat de neştiute servere. “Aici” devine, cu siguranţă, “non-aici”, oriunde altundeva, dar nu “aici”. Între cele două – promisiunea şi destinaţia – e o distanţă care nu mai are nimic de-a face cu spaţiul, ci, mult mai probabil, cu timpul.

“Vezi aici” anulează ierarhia, respectul, locul, situarea, discernământul, aşezarea, certitudinea. Şi “acolo” nu e nimic din ce te-ai aşteptat “aici” să găseşti. Vezi?

*

Tweet

Primii oameni duceau în rai o viaţă “îngerească, uniformă, unitară şi statornică” (2) şi, deci, nu aveau ceea ce am numi o “conştiinţă a raportării la sine”. Unde nu există raportare la sine, nu există ruşine, în accepţiunea noastră de astăzi. Păcatul originar determină o pierdere a acestei stări de “ne-ruşinare” şi o “cădere în raport”.

“Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Facerea 3, 7). Primul sentiment al omului după ce a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului este ruşinea. Primul act de discernere al omului (deja) păcătos este echivalent cu sfârşitul ne-ruşinării.

Începutul fricii

Intervalul dintre căderea în păcat şi izgonirea din rai este un timp al fricii. Ruşinea de a fi gol determină teama. După prima raportare la sine urmează prima judecată cauzală a omului. “M-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3, 10), îi răspunde Adam lui Dumnezeu. Pasul înspre noul statut ontologic de fiinţă bântuită de frică a fost făcut. În “preajma” lui Dumnezeu, omul trăieşte sub acest imperiu. Moartea îşi intră în drepturi.

Frica bună se învaţă

În concepţia ortodoxă, frica de Dumnezeu este prima treaptă a scării care duce la mântuire. Spre deosebire însă de Adam, care avea certitudinea existenţei lui Dumnezeu, noi trebuie să credem. Numai din sâmburele credinţei poate răsări frica. Credinciosul nu trebuie să-şi impună să se teamă de Dumnezeu, pentru că frica “bună” nu poate fi un rezultat al autosugestiei. El trebuie să ajungă la conştiinţa fragilităţii sale, ca fiinţă creată de un Dumnezeu atotputernic. “Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă! Frica Domnului vă voi învăţa” (Ps. 33, 11) este versetul biblic folosit în sprijinul ideii că acest fel de frică este unul care se învaţă şi la el se referă Psalmistul când spune “începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Ps. 110, 10).

Pentru a face delimitările necesare vom folosi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: “Nu orice frică este bună şi mântuitoare; dimpotrivă, este şi o frică vrăjmaşă (…), aceea care ne face să ne plecăm în faţa persoanelor cu rang mare. (…) Şi cel care se teme de demoni are frică vrăjmaşă în el” (3). Vom trata în continuare, pe rând, aceste tipuri ale fricii.

Grija ca ancorare în vremelnicie

Omul care trăieşte în lume şi a ales lumea aceasta, totul aici, este un “îngrijorat”. Vieţuirea în imanenţă, raportarea doar pe orizontală, înlocuirea valorilor de “bine” şi de “rău” cu acelea de “plăcere” şi “durere” sunt notele caracteristice ale “îngrijoratului”. El se teme de oameni, nu de Dumnezeu, de moarte şi nu de eventualitatea chinurilor veşnice. Altfel spus, grija înseamnă stabilirea de legături cu ceea ce trece, ancorarea în vremelnicie. Însă “motorul” grijii, o spune părintele Stăniloae, este tot frica, şi anume cea “lumească”, “de a fi lipsit în viitor de plăcere şi de a avea parte de durere” (5).

Ruşinarea demonilor

Întreg periplul omenesc prin lume este o şansă pentru regăsirea stării îngereşti a “ne-ruşinării”. Impasibilitatea din rai nu poate fi redobândită însă decât printr-o acţiune pe pământ. “Ne-ruşinarea” poate fi atinsă numai prin ruşinarea celui vinovat de pierderea ei. Acesta este motivul pentru care frica de demoni este una “vrăjmaşă”, căci acela ce se teme de adversarul său este a priori înfrânt.

Din această perspectivă, ortodoxia este o religie care propovăduieşte un curaj bine dozat de chibzuinţă. “Dacă Hristos a fugit de Irod cel trupesc, deşi era atotputernic, apoi înveţe-se cei încrezuţi să nu se arunce în ispite” (6). Lupta cu demonii trebuie asumată, însă nu urmărită ca un scop în sine. Şi revenim aici la termenul de “ruşinare”, care semnifică în modul cel mai subtil ţelul acestei lupte. Căci se spune: “Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce gândesc rău de mine” (Ps. 34, 4). În acest caz, raportarea nu mai este una pe orizontală, ci pe verticală în jos.

Neruşinarea, starei orizontalei pure

Am văzut mai sus două tipuri de frică pe care ortodoxia le înscrie în categoria celor “rele”. Pe noi, însă, ne interesează un al treilea tip, cel pe verticală în sus, al cărui model meta-fizic este “frica sublimă şi nobilă ce o au îngerii” (7). Pentru mântuire, omul trebuie să parcurgă în sens invers drumul străbătut de Adam. Astfel, trăind de la început în orizontul morţii, el trebuie să înţeleagă că urcuşul către starea paradisiacă a “ne-ruşinării” trece neapărat prin lăuntrul fricii de Dumnezeu.

Următoarea fază este ruşinea pentru sine însuşi sau, în termeni religioşi, smerenia. Ţinta care trebuie atinsă în această viaţă, pragul mântuirii, este ascultarea din dragoste sau supunerea, adică răscumpărarea păcatului originar. Iar pentru a ajunge aici, omul are înaintea sufletului tot exemplul duhurilor cereşti, căci “adevărata esenţă a naturii îngerilor este închinarea” (8).

La polul opus al “ne-ruşinării” este refuzul sau uitarea de Dumnezeu, adică neruşinarea. Ispita de a deţine puterea în această viaţă, pierderea ruşinii de sine, tupeul, îndrăzneala, dorinţa de a-i domina pe ceilalţi, iată tot atâtea denumiri pentru starea orizontalei pure. Aceasta blochează orice posibilitate a privirii pe verticală în sus. “Nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea” (9).

Sporirea fricii, modelul îngeresc

Unde se situează îngerii în acest spaţiu al fricii? Cum se poate raporta omul la puterile cereşti şi ce pot face ele pentru sufletul său? În concepţia Sfinţilor Părinţi, îngerii nu constituie doar un model al fricii, pe care omul trebuie să încerce a-l imita, ci ei şi călăuzesc pe aceia care au început să se teamă de Dumnezeu. “Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 7) şi “Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr. 1, 14) sunt două dintre versetele folosite ca argumente în acest sens.

Una dintre cerinţele religiei ortodoxe care şochează raţiunea laică este această nevoie de a progresa în frică. La o primă “gândire”, pare absurd şi chiar revoltător ca scopul tău, ca muritor, să fie sporirea întru frică. Ispita de a profita din plin de “trăit” îşi găseşte cel mai bun aliat în obişnuinţă, în “trecerea” de fiecare zi. De aceea Sfinţii Părinţii afirmă că soluţia pentru ca omul să nu uite frica de Dumnezeu este aducerea aminte a morţii. Deoarece moartea este singura certitudine umană, gândul la ea poate produce în conştiinţă ruptura necesară pentru desprinderea de obişnuinţă şi pentru problematizarea unei eventuale trăiri veşnice.

“La toate corpurile apare obişnuinţa care face să înceteze mirarea. Dar la slava lui Dumnezeu nu este aşa, ci cu totul dimpotrivă. Cu cât puterile acelea petrec în privirea slavei lui Dumnezeu, cu atât mai mult se spăimântează şi-şi măresc mirarea. De aceea, de când au fost făcute şi până acum, văzând slava aceea, niciodată n-au încetat să strige cu spăimântare” (10), scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la vederea lui Isaia despre îngerii care stau înaintea tronului lui Dumnezeu.

Paradoxalul “Nu vă temeţi”

“Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2, 9). Pasajele biblice cum este acesta, în care îngerii li se arată oamenilor într-o formă sau alta, sunt edificatoare în ceea ce priveşte inter-relaţia cu lumea duhurilor cereşti. “Nu vă temeţi”, aceasta este expresia care defineşte atitudinea îngerilor în faţa reacţiei de înfricoşare a omului confruntat cu o altă existenţă, cu alt-ceva.

Un atent observator al construcţiilor logice ar putea afirma că tot ceea ce am spus până acum se prăbuşeşte, din moment ce înşişi îngerii, mesagerii lui Dumnezeu, ne îndeamnă să lăsăm teama deoparte. Însă aceasta este o capcană în care poate cădea numai un raţionalist. Căci “Nu vă temeţi” nu reprezintă nicidecum sfatul de a renunţa la frica de Dumnezeu, ci o liniştire a spaimei, o încercare de a-i reda omului încrederea şi, mai mult, de a-l călăuzi înspre un firesc al relaţiei cu duhurile.

Omul este o fiinţă care se zbate între ispita neruşinării şi speranţa ne-ruşinării. Cele două stări extreme sunt definite de lipsa fricii de Dumnezeu. Prima îl caracterizează pe cel care a ales să caute plăcerea; a doua, pe cel care, imitându-i pe îngeri, a depăşit frica şi a atins iubirea. Între ele este un imperiu al fricii, în care singurătatea este o certitudine şi, totuşi, o iluzie.

 *

(1) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (ediţia a III-a), Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 68.

(2) Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pag. 91.

(3) Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 8, în Scrieri. Partea întâi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 273.

(5) Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1992, pag. 90.

(6) Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, pag. 444.

(7) Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească (ediţia a II-a), Editura Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 47.

(8) Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pag. 175.

(9) Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pag. 41.

(10) Sfântul Ioan Gură de Aur, Din ospăţul Stăpânului, Editura Adonai, 1995, pag. 41.

*

Tweet

Se apropie campania pentru alegerile locale şi mă aştept să se discute din nou, inutil, despre erupţie de corupţie, străzi plombate sau asfaltate, “de ce-aţi stat în ultimul mandat” şi licitaţii cu dedicaţii. Or, acesta e trecutul. Noi nu am ajuns din urmă nici măcar fostul prezent al dinamicii urbane, acela în care administratorii înţeleseseră că un oraş trebuie raportat la întreaga planetă, pentru că numai aşa poate începe să emită magnetism.

Singura şansă a unui oraş de a ieşi din condiţia de simplu nod al reţelei este, la fel ca în cazul oamenilor, să aleagă un vis şi să creadă în el. Nimic din ceea ce avem nu este de neglijat ori de dispreţuit. Tot ceea ce avem, de la relief până la clădiri, se poate metamorfoza într-un fragment din viitorul vis.

Acestea sunt visurile mele pentru Cluj. Poate se găseşte vreun candidat care să creadă măcar într-unul dintre ele.

Capitală a filmului. Există TIFF, există Comedy Cluj, avem Facultate de Teatru şi Televiziune, dar şi un proiect care aşteaptă finanţare europeană pentru construirea unui Centru al Industriilor Creative pe dealul Lombului. Aceşti “electroni” aparent haotici trebuie să fie aşezaţi pe o orbită centrată în viziunea municipalităţii. Cum va fi fiind Clujul locul unde producători din toată lumea vin să-şi turneze filmele, pentru că oraşul dispune de infrastructură (hale, ateliere, recuzită), pentru că aici există o cultură a cinemaului, dar şi figuraţie la îndemână? Îl vedeţi? Ar prospera şi absolvenţii de Litere (scenarii şi traduceri), hotelurile şi restaurantele, şi manufacturile, ba chiar şi tabloidele ar avea o pâine de mâncat într-un posibil oraş “glamoros”.

Cartiere artistice. Cum s-ar putea rezolva priveliştea deprimantă a cartierelor comuniste? Bloc lângă bloc, îmbrăcate mai curat odată cu reabilitarea termică, dar la fel de plictisitoare şi de inerte. Un oraş nu poate fi un brand mondial decât dacă acolo există sau se întreprinde ceva ce nu mai are nimeni. Acesta este visul: cum ar fi să transformăm fiecare cartier într-o gigantică expoziţie permanentă, lăsând exteriorul blocurilor pe mâna artiştilor plastici? Mănăşturul să fie, de pildă, arie rezervată pentru grafitti sau pentru arta proletcultistă, Mărăştiul să fie plin de flori sau de faze din desene animate, Grigorescu să întinerească prin scene de dragoste? Un cartier să fie al publicităţii, unul al motivelor folclorice, altul al conceptelor abstracte? Ar renaşte totul? Ar veni oameni din toată lumea să participe, mai întâi, iar ulterior să vadă poveştile care au acoperit cenuşiul de altădată?

Oraşul văzut de sus. O staţie sus, la Observatorul Astronomic din Feleac, o alta în Grădina Botanică, una în Parcul Mare, lângă stadion, apoi pe Cetăţuie şi, punct final, pe dealul Lombului, la studiourile cinematografice. Aşa “văd” un teleferic urban pe deasupra Clujului, care ar oferi o călătorie fantastică: priveşti stelele, cobori între plante exotice, îţi faci o fotografie în tribuna oficială, bei o cafea pe o terasă de lângă Belvedere şi apoi asişti la turnarea unei scene dintr-un viitor film. Între timp, ai văzut şi fotografiat, de la înălţime, diferite părţi ale unui oraş care ştie să-şi pună în valoare atuurile.

Desant multicolor. Cum facem să ne bucurăm că suntem “la poalele Feleacului”? Simplu. Convocăm, într-un weekend, parapantişti din toată ţara, dar şi deţinători de baloane cu aer cald din Europa, să se lanseze deasupra oraşului de sus, de acolo de unde Clujul pare o machetă de arhitect. Să umple cerul de culori şi forme, iar apoi să aterizeze în zona Aeroportului, unde să încingă o sărbătoare dedicată zborului, la care copiii să descopere tot ce înseamnă aripi, plutire şi curaj.

Festivalul “Da, igen”. Românii şi maghiarii din Cluj trăiesc împreună, dar separat. Acesta e adevărul “interetnic”. Prieteniile se leagă preponderent în funcţie de limba maternă, iar sărbătorile sunt fie roş-galben-albastre, fie roş-alb-verzi. Ce ne costă să organizăm un festival folcloric mixt, într-o săptămână de vară, în care centrul oraşului să fie închis? Cu scene, cu dansuri, cu muzică tradiţională, cu pălincă şi palinka, cu slănină şi zsíros kenyér, cu bulz de mămăligă şi paprikas? Dar nu cu standuri separate, ci punând români să servească la mesele ungurilor şi viceversa. Cum ar fi chiar să stăm de vorbă şi să jucăm învârtite când la unii, când la alţii?

Turneul rivalilor. În acelaşi spirit, cum ar fi ca marile rivale “U” şi CFR să organizeze, împreună, dar sub patronajul municipalităţii, un turneu anual de fotbal, înainte de începerea campionatului? La care să invite, pentru început, alte cupluri rivale din ţară, de pildă Steaua-Dinamo şi Poli-UTA, iar mai apoi, şi din Europa: Roma-Lazio, Galata-Fener sau, de ce nu, Barcelona-Real. Dacă tot avem două stadioane la standarde UEFA, de ce să nu profităm pentru a aduce microbişti din toată ţara la o competiţie unică a fair play-ului?

Concursul de visuri. Nimic şi nimeni nu atrage către administraţie creativitatea liceenilor şi a studenţilor din Cluj. Ideile unui om pot fi utopice sau aberante, dar din minţile a zeci de mii de tineri care-şi trăiesc aici dragostea şi entuziasmul se pot naşte continuu viziuni strălucitoare. Ce-ar fi ca Primăria să lanseze, începând din 2012, un concurs anual destinat tuturor şcolilor clujene, indiferent de nivel, la care premiile să fie atât de mari, încât să salveze cele mai surprinzătoare visuri? Abia atunci viitorul ar fi asigurat: când nu programul electoral al unui candidat mediocru sau al unui partid corupt ar domina dezbaterea despre metropolă, ci ideile spectaculoase ale viitorilor săi cetăţeni maturi. Atunci, ei vor şti că nu au dreptul să renunţe la adolescenţii care au fost. Atunci, oraşul va fi viu şi tânăr.

*

Tweet

22 februarie

23 februarie

24 februarie

27 februarie

28 februarie

29 februarie

1 martie

2 martie

5 martie

7 martie

8 martie

9 martie

12 martie

13 martie

14 martie

15 martie

16 martie

Un montaj cu toate imaginile, pe o piesă de Tudor Gheorghe. (Mulţumesc, Luki!)

*

Tweet