*

În general…

de Bogdan Popovici

Ca să fie clar, urăsc generalizările.
Nu sînt de pe Venus.
Mă deranjează împărţirea la doisprezece.
Mă refer la zodii.
Cred în inteligenţa mea, tot aşa cum cred în absenţa ei, în “forma” în care se manifestă la mine, la majoritatea semenilor mei.
La fel de curat şi de cinic, cred în independenţă.
Nu vreau să depind de nimic. Nici de filozofi de citit, nici de facturi de achitat.
Îmi place să plouă, îmi place să fie soare, îmi place misoginismul.
Pe de altă parte, sînt zile în care nu îmi place să plouă şi sînt zile în care nu îmi place să fie soare.
Şi nici misoginismul nu mă mai atrage.
Sună a contradicţie? Dacă aşa sună, probabil că aşa e.
Dacă tu vrei să mă numeşti “labilitate” eu prefer să te numesc “înţelegere”.
Dacă tu mă vei pălmui, nu ştiu dacă îţi voi întoarce celălalt obraz.
Poate că da, poate că nu.
Nu ştiu cît a crezut Flaubert în “Madame Bovary”, practic nu mă interesează, totuşi zicerea autorului are longevitate.
Poate pentru că este un truism. Sau sofism?
Eu nu ştiu cine sînt. Nu mă îndoiesc de faptul că voi afla, cîndva.
Mă dor picioarele.
Despre care un amic spune că sînt “frumoase”.
Despre care eu spun că este un alt generalizator.
Ca să fie clar, îl urăsc şi pe el.
Nu am picioare frumoase.
Doar aşa le vede el.
Şi aşa le văd şi alţii, care mi-au spus, sau care nu mi-au spus, dar am simţit că asta gîndesc.
Mi se pare absurd să spui despre anumite părţi ale anatomiei cuiva că ar fi “frumoase”.
În comparaţie cu ce?
Cu ale cui?
Ochii mei sînt două organe care mă ajută să văd şi cam atît.
Uneori, dar asta e altceva, îi urasc pentru că nu mă ajută să şi înţeleg.
Cum ar fi să îi spui cuiva “Vai, ce creier frumos ai!”?
Picioarele mele au o singură particularitate: sînt ale mele.
Acum, aşa cum spuneam, mai au una. Mă dor.
Am mers mult. Poate prea mult.
Asta, da! E o “realitate”.
Glumesc.

P.S. “All the things I detest/ I will almost like”. Depeche Mode. “Somebody”. Urăsc citatele, în general…

*

Citiţi şi:

I’magino (1): “Sângerări”, de Alin Fumurescu
I’magino (2): “Perversă mă vreţi?”, de Costin Ilie
I’magino (3): “Umbra”, de Viorel Ilişoi
I’magino (4): “Trebuie să uit!”, de Cezar Ioan
I’magino (5): “Hotărârea…”, de Traian Panghe
I’magino (6): “Belmondo”, de Florin Părăvan
I’magino (7): “Mi-ar fi plăcut”, de Doru Pop
I’magino (8): “N-o să-ţi răspund”, de Costi Rogozanu

Foto: Carlo Nicora

Pe cel de-al doilea cadou l-am descoperit abia azi: e un text superb al poetului Ion Mureşan, despre trecerea femeii în “apele teritoriale ale primăverii”. Un fragment:

Nu ştiu ce mici fabrici încep să lucreze sub pielea femeilor, destul că aerul din jurul lor se acidulează şi le roade progresiv hainele. În câteva zile termenul “femeie” e doar o noţiune aproximativă, vagă, pentru că (aici, fără să ştie, Prozatorul avea dreptate) femeia nu e încă o fiinţă constituită pe de-a-ntregul. Eu unul sunt convins că abia acum, timide, celulele materiei subtile din care este făcut îndeobşte corpul unei doamne încep să secrete prelungiri unele spre altele, ca să se lege mai apoi în lanţuri, aşa cum se pot vedea ele în manualele de chimie organică.

Citiţi aici textul integral. La mulţi ani!

*

Foto: Ali MacGraw şi Ryan O’Neal, în Love Story (1970).

*

N-o să-ţi răspund

de Costi Rogozanu

Asta-i poza pe care mi-a trimis-o a doua zi. El nu ştie că i-am şi uitat mailul a doua zi, numele, numărul de telefon. El nu ştie că asta mă agasează zi de zi: felul în care mă vedeţi voi, bărbaţii, o muză brunetă cu părul ciufulit care se plimbă singură (adică sînt disponibilă, dar şi visătoare, numai bună să fiu salvată de un bărbat) sau o tipă mişto care îşi acoperă corpul cu haine lălîi pentru că se crede spirituală şi vrea să şi vorbească după ce face sex sau poate o intelectuală puţin zăpăcită care are şi ea nevoie de un soi de peşte care să-i exploateze potenţialul.

Imaginea asta spune totul despre el şi îmi spune încă o dată clar că am făcut bine ce am făcut, că nu merită uneori să pierzi prea mulţi ani cu un tip care e burghez în simţire şi nonconformist pe alocuri, ca în revistele de bărbaţi. Capul lui este o amestecătură de intelect şi poze erotice, cam ca playboyul, cea mai stupidă revistă din lume care subvenţionează scriitori-bărbaţi cu interviuri plătite bine (revista din USA, nu de aici). Nu vreau bărbat din ăsta, îmi place altfel, unul care să accepte, de exemplu, că nu vreau un bărbat musai, că nu sînt o cutie care trebuie umplută urgent de fotografiile, chiloţii, ciorapii, amintirile din copilărie, traumele unuia sau altuia.

Mi-a făcut poza asta cu telefonul, în timp ce coboram scările tribunalului, după ultima înfăţişare. Totul se petrecuse rapid, civilizat, simţeam încă de cînd semnam hîrtiile că apăs tasta enter, după ce computerul mă întreabă dacă sînt sigură că vreau să şterg definitiv documentul. Păi, nici nu trebuie să vreau. S-a şters singur complet. Încă mă mir de propriul creier, de cît de uşor poţi să ştergi atîţia ani, e darwinism şi în cutia craniană, multe informaţii se sting pentru a le face loc unora mai puternice, mai cinice, mai rezistente…

Aşa că nu-i mai răspund la măreţul mail romantic pe care mi l-a trimis, împreună cu imaginea prin care el îmi transmite nostalgia infinită inspirată de plecarea mea prin ploaie, cu un bărbat în colţul din dreapta sus privindu-mă insistent şi multe alte vorbe care sună la fel de sec ca buzele lui pe obrazul meu, cu zece secunde înainte să-mi facă fotografia cu telefonul lui de la birou.

El nu înţelege că l-am terminat de consumat prea repede. Că am crezut că am o imensă bucată de şuncă fină din care pot tăia cîte o feliuţă subţire cînd am chef şi din care am crezut că o să-mi ajungă o viaţă. Şi că de fapt l-am terminat la un mic dejun. E şi aiurea să mai vorbim despre vină şi alte alea. Eu nu sînt devoratoare, dar consum mult, cer tot timpul. Cînd termin, plec mai departe. Divorţul a fost ca atunci cînd mi-am schimbat contractul la electricitate. Un sentiment pozitiv în legătură cu viitorul şi un sentiment vag că am fost înşelată în trecut.

De aia nu-i mai scriu. Tot ce face e previzibil şi nu pentru că e bărbat, nu pentru că m-a nemulţumit în pat (ba chiar aş fi nedreaptă, m-am simţit foarte bine de nenumărate ori), nu pentru că sînt femeie, nu pentru că n-am sau am carieră, nu pentru că ar avea-o el. Se sufocă pentru că nu i-a mai rămas nimic, pentru că l-am înghiţit complet, i-am descărcat toate datele pe pielea mea, în creierul meu şi nu mi-a ajuns nici pe o măsea. A ajuns o umbră romantică. Urăsc tîmpeniile siropoase, urăsc tipii derutaţi, care scîncesc ca un telefon descărcat.

În poza asta nu sînt eu. E el.

Umbrela era a lui. Acum e a mea.

*

Citiţi şi:

I’magino (1): “Sângerări”, de Alin Fumurescu
I’magino (2): “Perversă mă vreţi?”, de Costin Ilie
I’magino (3): “Umbra”, de Viorel Ilişoi
I’magino (4): “Trebuie să uit!”, de Cezar Ioan
I’magino (5): “Hotărârea…”, de Traian Panghe
I’magino (6): “Belmondo”, de Florin Părăvan
I’magino (7): “Mi-ar fi plăcut”, de Doru Pop

Foto: Frizztext

*

Mi-ar fi plăcut

de Doru Pop

“Mi-ar fi plăcut să fiu bărbat. Să spun: Îmi bag aia… şi să nu-mi mai pese. De parcă, dacă ţi-ai băgat-o, înseamnă că nu mai trebuie să îţi faci griji de altceva. Un bărbat poate spune întotdeauna: mi se rupe, şi să treacă mai departe. Ca să nu mai vorbesc de chestia aia a lor cu care se laudă aiurea. Cine a inventat un organ atât de stupid? Poate că tocmai asta e dovada că Dumnezeu e bărbat, că l-a făcut să umble cu bărbăţia la vedere, să şi-o fluture pe unde trebuie şi pe unde nu trebuie. Hmm, pe unde şi-o flutură el acuma nici Dumnezeu nu cred că ştie. Da, uite, de pildă în clipa asta, dacă aş fi bărbat, aş putea să zic ce aia a mea şi să plec. Să nu stau ca o tâmpită, îndrăgostită, proastă de îndrăgostită, şi să îl aştept pe el să vină. Iar lui i se fâlfâie. Și ăștia doi, ce se uită la mine ca la o parcare de biciclete. Pun pariu că ăștia ar fi recunoscători să mă aștepte ei pe mine. Iar el, când l-am rugat, mi-a pus degetul pe buze şi mi-a spus că nu va întârzia, că doar la mine se gândeşte, că va veni, va fi punctual, nu ca de obicei. De fapt, poate că acum în mintea lui zice p… şi s-o ia naiba de proastă. Măcar de i s-ar rupe! M-am uitat a mia oară la ceas şi a mia oară mi-am spus că nu, bărbaţii nu au sentimente. De asta ar fi mişto să fiu bărbat, să nu am nicio emoţie, să mă doară în p…, cum zice el de multe ori atunci când se întâmplă câte o catastrofă sentimentală. Sau, cine p… a mea e ăsta! şi cu asta să termine povestea. El nepăsător, iar eu… îndrăgostită lulea! Lulea vine tot de la p…, pentru bărbaţi toată îndrăgosteala se adună acolo… şi nu mai ajunge la celelalte organe, în inimă deloc, iar în suflet, ce să mai vorbim… Ar fi bine să fiu bărbat, pentru că bărbaţii nu-și pierd capul, cel mult li se sucesc mințile. Aș vrea să fiu un bărbat îndrăgostit care să nu… sau care să… oricum, să nu i se rupă! şi pentru ce aştept, pentru un amărât de mărţişor. Uite-l că vine cu mâinile în buzunare! Normal, zâmbeşte ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat… Iubitule! Ce dor mi-a fost de tine!” El o sărută şi ea uită tot.

*

Notă. Din motive obiective, unul dintre semnatari nu mi-a trimis textul, aşa că am modificat ordinea. Am postat astăzi, duminică, textul lui Doru Pop, care urma să apară luni, iar mâine, de 8 martie, va apărea textul lui Costi Rogozanu. Marţi voi posta, surpriză!, textul unui cititor, copywriter în Bucureşti, care şi-a dorit să participe la acest proiect şi care îşi sărbătoreşte ziua de naştere tocmai în 9 martie.

Citiţi şi:

I’magino (1): “Sângerări”, de Alin Fumurescu
I’magino (2): “Perversă mă vreţi?”, de Costin Ilie
I’magino (3): “Umbra”, de Viorel Ilişoi
I’magino (4): “Trebuie să uit!”, de Cezar Ioan
I’magino (5): “Hotărârea…”, de Traian Panghe
I’magino (6): “Belmondo”, de Florin Părăvan

Foto: Julius Frumble

În acest an, favorite sunt două producţii cum nu se poate mai diferite, “Avatar” şi “The Hurt Locker”, unite însă de o temă foarte stringentă peste Ocean: războiul. Războiul văzut ca o confruntare totală pentru stabilirea învingătorului, în filmul lui James Cameron, sau războiul văzut dinăuntru, ca o autopsie a dezumanizării, în pelicula regizată, nu întâmplător, de o femeie – Kathryn Bigelow.

“Avatar” reprezintă stindardul cinematografic al unei doctrine tot mai influente pe plan mondial – ecologismul, a cărei formulă extremă înseamnă divinizarea naturii şi iluzia că omul se poate mântui, atât personal, cât şi ca specie, “integrându-se” în ordinea şi armonia biosferei. De cealaltă parte, “The Hurt Locker” nu-şi propune să salveze lumea, să o facă mai bună sau să o îndrepte în vreo direcţie anume, ci doar să înţeleagă şi să reamintească, pentru că e nevoie, condiţia de muritor.

Textul integral poate fi citit aici.

*

Belmondo

de Florin Părăvan

Ieri, pe vremea asta, îmi ziceam “încă o zi în care nu s-a întâmplat nimic, în afară de canicula asta cleioasă. Toţi se gândesc la concedii. Sau măcar la weekenduri. Adică la… colea peste trei zile”. Azi au mai rămas două, uite că a şi plouat (s-o fi speriat canarul de la tunete?), dar cel mai important e că, în sfârşit, mi s-a deschis apetitul pentru a mă pune într-un fel în mişcare: îmi fac blog.

Vreau să evoluez incognito, aşa că am nevoie de un nume şi de un pseudonim.
- Stai liniştită – o să te descurci.
- O să-mi mai trebuiască un “despre ce”. Probabil că nici puţin “de ce” n-ar strica. Hai că, dacă tot fac o treabă, o să fie şi nişte “cum”, “cât” şi, mai mult ca sigur, “cine”. Adică un fel de cine ştie ce. Ai prins subtilitatea?
- Eşti bună, incompetento. Te tachinez. Şi înfiorător de talentată. Adică extrem de capabilă să urneşti ditamai proiectul, să muţi munţii, să sfidezi orice provocare, să dezlegi animalul din tine, să zburzi, să planezi, să… ce vrei tu şi cât vrei tu, numai fă odată blogul. Blogul blogurilor. Omenirea aşteaptă. Tăticul blogurilor. Mămica tăticului blogurilor! Clar?
- Clar.
- Aşa. Îmi placi, eşti hotărâtă.

Ţi-ai revenit în sfârşit. Ţi-e limpede că arăţi bine. Aproape mistic – poţi să-ţi permiţi o mică exaltare, face bine la neuronii tăi de blogger – în aburii care ies din asfalt. Şi ce mişcări…

- E plăcut să simţi sub tălpi bitumul încă încins. Inelul pe degetul de la picior a fost o idee excelentă. “Nimănui nu i-a făcut rău un pic de cochetărie” – cum ar spune un personaj de roman siropos.
- Acum, în acest moment, eşti admirată – ştii asta – pentru cum arăţi, pentru nonşalanţă. Habar n-au la ce procesezi. Ce surpriză – magnifică? bine, hai, azi ai voie să te răsfeţi cu orice simţi că-ţi pune sângele în mişcare – le pregăteşti. Nu o să ştie nici măcar apropiaţii. O să rămână strict secretul nostru.

Parcă-i auzi: “Hai, domnule, că de fapt e scris de un bărbat – prea mult nerv şi coi pentru o gagică”, că tocmai tu eşti primadona. De fapt, poate nici nu o să ai un nume de scenă feminin. La asta trebuie să lucrăm cât mai serios şi responsabil.

Oricum, certamente nu le oferi şi n-o să le oferi nici un indiciu despre cine se află în culise: “Bună bucată, şi singură pe deasupra, adică n-a văzut-o nimeni combinată nici măcar cu vreo altă femeie. Păcat că la capitolul intelect stă mai prost – tace prea mult. Parcă se zahariseşte văzând cu ochii din cauza crispării”. Şi aproape au dreptate. Mă rog, aveau…

*

Citiţi şi:

I’magino (1): “Sângerări”, de Alin Fumurescu
I’magino (2): “Perversă mă vreţi?”, de Costin Ilie
I’magino (3): “Umbra”, de Viorel Ilişoi
I’magino (4): “Trebuie să uit!”, de Cezar Ioan
I’magino (5): “Hotărârea…”, de Traian Panghe

Foto: Eleonore Indra

F1: Dac-ai fi un măr, ce-ai face?

F2: M-aş rostogoli, să nu mă mănânce nimeni. M-aş da jos de pe masă şi m-aş duce să văd toată lumea…

F1: Dar dac-ai fi o sticlă de şampanie?

F2: M-aş sparge… Pfuuu! Ca să iasă copilul din mine, adică şampania…

*

Foto: Valentin Vieriu

*

Hotărârea – substantiv comun, genul feminin

de Traian Panghe

Cred c-am să-l părăsesc. Nu ştiu cum o să fac, da’ trebuie să mă întorc acasă. Nu mai suport să mă împart. Şi nu mai am aer în mine când ne despărţim şi-i zic că ne vedem mâine.

Îmi vine să mă duc după el, să-l târăsc iar în apartament şi să mă caţăr pe el. Sau să-l dau dracului şi să nu mă mai întorc niciodată.

Când am închis atelierul să ies cu el, tocmai mă suna Gina. I-am zis că mă duc cu Antoine şi a râs cinci minute ca disperata. A zis că-s tâmpită, că ce-mi trebuie altu’; fată, eşti nebună, dacă te prinde, te omoară.

Da’ m-am dus. Tâmpitu’ ăsta de Antoine are în el ceva care mă încălzeşte în inimă; nu ştiu ce, vorbeşte atât de frumos; suna telefonul şi am ieşit pe balcon, eram în ţâţele goale şi-i ziceam că-s pe stradă.

Sunt o proastă – de trei luni sunt terorizată, nu mai rezist, o să-i cedez şi o să-l distrug pe Antoine. Mă duc să-i zic că-i gata.

S-a-ngrăşat prostu’; şi aia zăludă o fi nevastă-sa? O sun pe Gina să-i zic. Nu ştiu ce să mă mai fac cu Serge. Mă asasinează cu gelozia lui. De parcă ştie el ce-i în sufletu’ meu; n-a ştiut niciodată; şi ce sandale are, cu fusta aia cloche; e tuns altfel acum.

Ce tâmpită sunt, nici nu e el; mă loveşte pe mine melancolia tocmai acum. Doamne, nu-s sănătoasă. Serge, hai odată, că stau în soare de un sfert de oră şi te aştept. Vreau să te-anunţ că te părăsesc. Aşa, că nu se mai poate.

*

Citiţi şi:

I’magino (1): “Sângerări”, de Alin Fumurescu
I’magino (2): “Perversă mă vreţi?”, de Costin Ilie
I’magino (3): “Umbra”, de Viorel Ilişoi
I’magino (4): “Trebuie să uit!”, de Cezar Ioan

Foto: juliusfrumble

Ieri, după alţi ani în care “Caţavencu” – fără zvâc şi energie, repetându-se tern sau mânjindu-se lacom – nu mai însemnase aproape nimic, iar ritualul meu îşi găsise alt conţinut, am intrat într-o benzinărie, l-am văzut şi mi-am zis: “Ce-ar fi…?”. Titlul, ca pe vremuri, mostră de inspiraţie: “Tratare să fie, dar s-o ştim şi noi”.

Şi “tratare” a fost, după numai câteva ore. Nu există coincidenţe. Demisii în masă, acuzaţii de cenzură, fondatorii versus “muncitorii”. “Îmi dai un interviu?”, l-am întrebat pe Doru Buşcu pe la amiază, prin sms. “Da, dar mai pe după-masă”. Care după-masă s-a făcut seară, numai bine să pot citi reacţii peste reacţii şi să pot întreba mai multe.

Am vorbit o jumătate de oră cu primul redactor-şef al “Caţavencului”, acum director editorial. Doru Buşcu a deprins de mult tehnica răspunsurilor insinuante, aparent goale de conţinut, tipice pentru politică şi PR. De aceea, interviul nu conţine cine ştie ce dezvăluiri. Dar poate aşa, începând de aici, vom afla cum a ajuns Caţavencu să se “trateze” pe sine însuşi.

*

- S-a ajuns la acuzaţii de cenzură şi la scindarea unei redacţii care, altădată, era cea mai liberă din România. Când şi de ce s-a rupt “vraja”?
- Vraja s-a rupt de multe ori, însă de fiecare dată s-a refăcut. “Caţavencu” e o poveste destul de misterioasă, e un amestec de întâmplare, noroc, inteligenţă, umor, dar, în principal, o poveste sentimentală. Într-un cuvânt, da, e o vrajă. Sunt 20 de ani de când există “Caţavencu”. Dacă iei revista în mână şi te uiţi la ea, e un obiect neperfectibil, e un clasic în viaţă, e ceva ce nu mai există nicăieri.

- Aici ai putea fi contrazis, dacă e perfectibil sau nu…
- Da, însă asta e părerea mea. Eu insist: este un produs perfect, deci neperfectibil. E o sferă, îi spuneam azi-dimineaţă cuiva. E un produs care şi-a atins de mult plafonul de zbor şi care zboară la acel plafon fără să aibă competitori, fără să aibă deviaţii de curs şi având un echipaj destul de confortabil cu el însuşi.

- Între timp, plafonul e mai jos decât acum câţiva ani…
- Nu mă refer la tiraj, ci la ritmul lui intern. Da, tirajul a scăzut. În ultimii 10 ani, a scăzut de la 50-60 de mii la 30 de mii, în anul trecut avem o medie de 28.000 de exemplare vândute, însă acest tiraj este unul sincer, un tiraj care exprimă dorinţa cititorilor, din ce în ce mai puţini, de a cumpăra acest produs. E un ziar care, până nu demult, a fost scump, deci un ziar care făcea bani şi din retail şi care, într-un orizont destul de scurt, va deveni şi mai scump.

- Care e principalul motiv al scindării, în opinia ta?
- Cred că grupul care a plecat a ajuns la un nivel de saturaţie. Ei şi-au consumat într-un fel existenţa la “Caţavencu”, în poziţiile pe care le aveau, şi încearcă altceva. Şi includ în acest comentariu toată politeţea mea.

- Spuneai astăzi (miercuri – n.M.M.), într-un alt interviu, că e vorba doar de o “fluctuaţie de personal”. Nu e mult prea cinică formularea asta?
- Nu.

- Vorbim, totuşi, de redactor-şef, de redactor-şef adjunct, de alţi oameni care sunt de ani buni în redacţie…
- Revista a avut mai multe perioade. A avut o perioadă romantică şi foarte creativă, în care şi-a format genele pe care le-a transmis până astăzi. A avut apoi o perioadă de zbor în plafon, aşa cum spuneam mai devreme, când a funcţionat operată de generaţia de acum, cei care au plecat. Generaţia de acum a fost creată în acest incubator care se cheamă “Academia Caţavencu”. Oamenii au fost aduşi, introduşi în sistem, învăţaţi să facă ceea ce ştiu acum şi au fost lăsaţi să producă “Academia Caţavencu” în ultimii 10 ani. Fireşte, şi cu intervenţia seniorilor, a fondatorilor. Prin urmare, este o fluctuaţie de personal, în sensul că pot fi înlocuiţi.

- Între expresia asta seacă, managerială, şi sentimentalismul de care vorbeai la început e o prăpastie.
- Da. Regret foarte mult plecarea câtorva oameni. De câţiva dintre ei sunt ataşat personal, de câţiva dintre ei m-am ocupat personal, cu câţiva dintre ei am trăit momente foarte apropiate. Au plecat, s-au alăturat, spre dezamăgirea mea, acestei incursiuni în penibil şi au ţinut să adauge, drept justificare la acest gest, lucruri de tipul celor despre care m-ai întrebat la început – despre presiuni, despre cenzură editorială… “Caţavencu” este, cred, locul cel mai liber din presa română. Nu cred că există un loc unde lucrurile să fie exprimate mai sincer şi mai deschis. “Caţavencu” nu a avut o ierarhie pe verticală, cu excepţia ultimilor ani, când eu am insistat să aibă un redactor-şef.

*

- A propos de redactorul-şef, de Marius Borţea, el spune că numele celui care exercita presiuni editoriale este în caseta de redacţie. Tu eşti şeful lui direct…
- Cum să comentez asta? Eu să spun că nu-i adevărat… El să spună că lucrurile se întâmplă într-un fel, eu să spun că în alt fel… E absurd, e o prostie.

- E evident că la tine se referă.
- Da, dar cum să comentez aşa ceva? Un om spune că tu faci aşa ceva, tu spui că nu…

- Să ne întoarcem la seniori, la membrii Senatului, cum îi spuneţi voi. În ultimii ani, mai toţi aveau propriile proiecte, de exemplu ONG-uri. Cum au afectat aceste extensii conţinutul şi independenţa ziarului?
- Eu cred că am interpretat bine schimbarea de generaţie. Eu am fost cel care a impus tânăra generaţie, în sensul că, observând oboseala noastră, a celor bătrâni, i-am împins în faţă pe tineri. Cred că ţine de vârsta revistei. E un moment în care noi am fost foarte buni, apoi a venit un moment în care noi n-am mai fost atât de harnici, iar între timp am avut norocul să achiziţionăm şi să creştem nişte tineri cărora le-am încredinţat revista. Noi le-am încredinţat un produs şi un patent de exploatare a acelui produs. Asta este tot ceea ce am făcut cu tânăra generaţie. Din păcate. Prin urmare, ei au reprodus ce au primit, până în zilele noastre.

- Nu mi-ai răspuns cu extensiile, cu ONG-urile…
- Da, bătrânii au plecat din ce în ce mai des din redacţie şi fireşte că aportul de personalitate pe care ei, individual, îl aduceau s-a diminuat. Despre ONG-uri ce să spun, că-şi consumau energia în altă parte? Da, dar nu cred că ăsta e un lucru nenatural. Oamenii au ajuns la o vârstă, şi-au direcţionat energia în altă parte şi este firesc.

- În ce măsură influenţau agenda editorială a ziarului respectivele ONG-uri?
- Aaa… N-am avut niciodată vreo problemă cu agendele individuale ale oamenilor decât în cazuri extreme, în cele care presupuneau mită, interese de partid sau legături cu fosta Securitate. De altfel, am şi reacţionat în aceste cazuri. Mircea Toma, unul dintre cei care au plecat – în acelaşi timp şi membru al generaţiei bătrâne – era un împătimit al ONG-urilor. Întotdeauna l-am sprijinit… şi, întotdeauna, în consens cu toată redacţia, i-am suspectat excesul de zel. Asta nu a însemnat că i-am oprit activitatea, că l-am oprit să-şi exprime interesele ONG-urilor în ziar.

- Îi vezi pe fondatori întorcându-se şi trăgând full time pentru ediţia din fiecare săptămână?
- Da, da. Cel puţin o vreme. Evenimentul ăsta a refăcut puţin spiritul de tinereţe şi de solidaritate de la început, oamenii şi-au suflecat mânecile şi începe să le placă ideea că vor face ceea ce făceau altădată. Acum, să fim serioşi, cei mai mulţi n-au întrerupt legătura cu revista; oamenii scriu, îşi fac activitatea pe domenii… Sigur, nu mai scriu câte patru pagini ca altădată, dar, de scris, scriu, participă, sunt pe teren. Dacă e să numeşti oameni din “Caţavencu”, foarte greu nimereşti unul din noua generaţie. Numele grele sunt tot cei care…

- … asta-i o răutate…
- Nu e răutate, e o realitate.

- Îţi spun imediat cinci nume din generaţia intermediară…
- Tu eşti un caz fericit.

*

- E adevărat că voi, fondatorii, mai aveţi bani de luat de la Sorin Ovidiu Vântu în urma vânzării din 2006?
- Lucrurile stau în felul următor: prin decizia noastră, în comun cu cumpărătorul, contravaloarea acţiunilor a fost împărţită în două. Cei care au vândut acţiunile au decis ca jumătate din sumă să fie investită în publicaţii. În ceea ce priveşte totalul sumei, da, mai sunt de luat bani.

- Câţi sunteţi cei care mai aveţi de luat bani?
- Cred că nouă. Sau opt.

- A demisionat vreunul dintre ei astăzi?
- Toma.

- Există vreo discuţie sau vreo posibilitate ca “Academia Caţavencu” să iasă din trustul deţinut de Sorin Ovidiu Vântu?
- În acest moment, revista e proprietatea Grupului Realitatea. Dacă Grupul Realitatea dispare, printr-un accident sau printr-o altă situaţie, dacă dispare entitatea comercială care editează “Academia Caţavencu”, cu siguranţă că ideea de a reînvia spiritul există. Însă noi suntem într-un contract legal, corect, pe care-l respectăm.

- Demisionarii reclamă faptul că profitul de la “Caţavencu” a fost folosit pentru a acoperi pierderile altor produse din trust. Care sunt acele produse?
- Demisionarii, sau foştii mei colegi, sunt jurnalişti; n-au nici o legătură cu ceea ce se întâmplă cu profitul, cu veniturile, după cum n-au nici o legătură cu ceea ce se întâmplă cu pierderile, atunci când există pierderi şi când ele sunt suportate de cineva. Treaba lor e să se ocupe de partea editorială. În ceea ce priveşte profitul, “Caţavencu” a fost în ultimii 10 ani un ziar profitabil, uneori chiar foarte profitabil. De obicei, pe vremea când noi eram acţionari, profitul era reinvestit în publicaţiile grupului, în reviste, în “Cotidianul”, în radio ş.a.m.d. După ce s-a încheiat tranzacţia de vânzare cu Realitatea, o parte din profitul produselor noastre, printre care şi “Caţavencu”, a susţinut investiţia. În momentul în care a început criza, în 2009, “Caţavencu” a avut pierderi şi probabil că şi în 2010 va fi undeva prin apropierea unui break-even, a unui „tanda pe manda”. Aşa că relaţia profitului cu celelalte produse şi cu jurnaliştii ţine de management şi de voinţa proprietarului. În treacăt fie spus, jurnaliştii de la “Caţavencu” au fost, cel puţin în ultimii ani, foarte bine plătiţi. Mă refer la raportul dintre venituri şi timpul alocat muncii.

*

- Revin la acuzaţiile demisionarilor şi la relaţia lor cu “seniorii”. Fostul redactor-şef adjunct, Cătălin Prisăcariu, spune, citez, că “seniorii nu au fost informaţi” la publicarea faimoaselor fotografii cu Mircea Geoană intrând la Vântu. Care e istoria acelor imagini?
- Prisăcariu minte. Eu ştiu filiera acelor fotografii: ele au venit, prin PDL, la unul dintre redactorii noştri, Căutiş. Căutiş m-a sunat pe mine şi mi-a spus: “Am acele poze. Ce fac?”. Eu nu eram în ţară… Şi i-am spus: “Faci două lucruri. Unu – le publici; doi – îl suni pe Vântu şi-l întrebi: e adevărat, ai fost, ce-i cu tine, declari ceva?”. Iar Căutiş a făcut ambele lucruri. A vorbit şi cu mine, prin urmare eu ştiam, şi a vorbit şi cu Vântu. E publică treaba asta, cred că a şi povestit, Căutiş sau Vântu, unul dintre ei a povestit episodul.

- De ce crezi că invocă acest episod în sprijinul acuzaţiilor de cenzură?
- Care e cenzura, unde e cenzura aici?

- Ei dau exemple, ăsta fiind unul dintre ele. De ce tocmai ăsta?
- Pentru că e un eveniment de impact. Publicarea acestor fotografii, împreună cu scandalul care a izbucnit ulterior, a dus la prăbuşirea Prostănacului din poziţia de favorit. Deci, revista a avut o contribuţie majoră, după părerea mea. Dar e o prostie, e falsă informaţia că n-aş fi ştiut de poze. Asta-ţi pot spune Căutiş, Vântu, cei care erau cu Căutiş… Deci, dacă asta spune Prisăcariu, e o minciună. E posibil să nu fi ştiut că această poveste a fost făcută publică. E posibil să fie o minciună în neştiinţă de cauză, involuntară, dar nu e adevărat ceea ce spune el.

- Mă gândesc că atunci n-ar fi marşat tocmai pe asta…
- Dacă este, totuşi, o declaraţie lucidă, asta pune într-o lumină corectă sinceritatea celorlalte declaraţii pe care le-au făcut – cele legate de cenzură, de presiuni… Platforma pe care ei au plecat la un salariu mai mare e mai convenabil să fie “cenzură, presiune”… Şi culmea tupeului e că aceste lucruri se întâmplă în cea mai transparentă redacţie din ţară, din Europa, din Univers (râde)… Noi spargem seminţe cu uşile deschise, acolo, la “Caţavencu”…

- Îţi imaginezi două ziare purtând “Caţavencu” în titlu?
- Eu nu-mi imaginez o competiţie la “Caţavencu”. N-a avut niciodată şi nu cred că va avea vreodată. Ceea ce fac ei este o aventură şi sunt sigur că cei mai mulţi regretă. E un puştism, un elan de beţie prelungită. Sunt sigur că, dacă aş fi insistat, dacă aş fi fost împăciuitor şi aş fi tras de ei, n-ar fi făcut-o.

- De ce n-ai fost împăciuitor?
- Am refuzat. Am aflat că acest lucru urma să se întâmple în mod incorect. Şi-atunci am decis să nu mai discut cu niciunul dintre ei, cu două-trei excepţii.

- Ai reuşit să întorci pe vreunul din drum?
- Nu mi-am propus să întorc pe nimeni şi am vrut să ştiu de la cei, câţiva, de care-mi părea rău, am vrut să ştiu direct, din gura lor, de ce fac asta.

- De când crezi că plănuiau plecarea?
- E posibil s-o fi plănuit mai de mult, dar într-o formă vagă. Eu însumi am discutat cu ei despre posibilitatea de a reaprinde spiritul “Caţavencu” în momentul în care produsul ar fi fost condamnat la dispariţie prin dispariţia societăţii.

*

- Ai avut două ziare de suflet, pe care le-ai considerat “copiii tăi” din presă: “Caţavencu” şi “Cotidianul”. Unul a murit, celălalt pare că-şi pierde aura. Ce-ţi reproşezi în fiecare dintre cele două cazuri?
- La “Cotidianul” îmi reproşez pripa în care l-am construit. Tot ceea ce a urmat a fost ok, în sensul că am folosit toate resursele pe care le-am avut şi aproape toată energia de care dispuneam ca să demonstrăm că presa scrisă e încă posibilă. E un ziar care a renăscut frumos, a trăit, o vreme, frumos, a fost un timp, după părerea mea, cel mai bun ziar din România, pe secvenţă, după care a prins repede nişte nemeritate riduri financiare şi a murit urât. Din fericire, echipa “de aur” care a dus “Cotidianul” în spate nu e implicată în deces. E o frumoasă poveste de presă, e un caz-şcoală, conţine deopotrivă succesul şi insuccesul, e o poveste sentimentală, un eşec aproape asumat. A fost un ziar frumos, adresat unui public care încă nu era născut pentru un asemenea ziar… Cu mari greşeli de marketing şi editoriale, dar cu frumoase succese sentimentale. A fost un ziar născut, parcă, prea târziu şi, în acelaşi timp, înainte de vreme.
“Caţavencu” e un alt tip de publicaţie. “Caţavencu” nu e un ziar, e un fenomen, un eveniment săptămânal despre care sper să devină etern. E un proiect legat de tinereţea mea, scriu acolo din 2 februarie 1990. E un amestec dintre un brand asimilat public şi o mişcare complicată. E un organ de luptă împotriva prostiei, un exerciţiu de râs săptămânal, e o pastilă culturală. Ziar este în ultimul rând.

- A propos de Doru Buşcu, cel din ‘90, care dădea meditaţii la matematică, citea filosofie… Ce crezi că ar spune el despre Doru Buşcu, cel de azi?
- Că ar fi trebuit să renunţe la presă acum 15 ani. Dar, din păcate, uşurinţa de a face acest tip de meta-presă care este “Caţavencu” l-a lenevit şi l-a făcut să rămână în acest univers care, până la urmă, e finit. De-asta am şi mizat pe o nouă generaţie… “Caţavencu” trebuie să lucreze în decade. Decada noastră a trecut. Iată, se pare că a trecut şi decada celor care au plecat. Urmează o altă decadă: dacă o va duce “Caţavencu” până la capăt sau se va opri pe parcurs rămâne să vedem.

- Mai am o întrebare. Tu ce te consideri acum, mai degrabă: jurnalist sau manager?
- N-am fost niciodată jurnalist şi n-am fost niciodată manager…

- Dă-ţi o definiţie…
- Am fost un băiat leneş care s-a plimbat în acest halou construit de “Caţavencu”, în această întâmplare norocoasă. Nu am avut plăcere de a practica jurnalismul, iar de a face management, cu atât mai puţin. Culmea imposturii e că le-am făcut masiv pe amândouă. A trebuit să fac, de nevoie, şi jurnalism, şi management. Dacă e să trag o linie, sigur că n-au fost făcute foarte rău. E cunoscut faptul că, din 1999 până în 2006, cu resurse aproape nule, am construit, împreună cu colegii mei, un grupuleţ de presă care a făcut senzaţie la vremea lui şi pe care l-am vândut Realităţii Tv atunci când atinsese micul său apogeu. Deci, de milă, de silă, am făcut ambele meserii. Însă n-am strălucit în niciuna. Acum, lucrul pe care ştiu să-l fac cel mai bine este “Caţavencu”. O să-l fac în continuare şi o să mă întrebi peste 10 ani, când următoarea generaţie de juniori va pleca, ce-am de gând. Şi probabil că o să-ţi dau acelaşi răspuns.