Nimeni nu poate spune cu certitudine dacă toţi au acest obicei şi nici dacă obiectul e purtat permanent (cu excepţia celor trei mese, bineînţeles), însă puţinele relatări vorbesc despre o tăcere ca o ceaţă, cu atât mai stranie cu cât oamenii îşi pun căluşurile din proprie iniţiativă, cu un gest la fel de firesc precum prinderea ceasului la încheietură sau aşezarea ochelarilor pe nas, dimineaţa.

Numele adevărat al oraşului nu e cunoscut şi, poate de aceea, în legende apare drept Căluş (sau Cluş), ca o urmă a mirării pe care vizitatorii o resimt când descoperă de ce e linişte. Uimitoare este şi lipsa oricărui izvor istoric de necontestat privind începuturile tradiţiei locale de a tăcea şi de a consfinţi această hotărâre prin purtarea căluşului.

Un călător care a trecut de multe ori prin oraş, încercând să înţeleagă, scrie că motivul ar fi înclinaţia căluşenilor – le putem spune aşa – de a pune deoparte orice, de la bani la sentimente, de a nu se aventura decât atunci când au eliminat toate riscurile. La un moment dat, crede acel călător, ei ar fi decis, printr-un mecanism colectiv neştiut, să pună deoparte şi cuvintele.

Această ipoteză este contrazisă însă de studiul unor cercetători străini care au petrecut câteva luni în oraşul Căluş, dându-se drept ziarişti sau investitori, nu se ştie sigur. Ei susţin că, dimpotrivă, n-ar fi vorba de vreo chibzuinţă profetică, şi nici de smerenie, ci de o presupusă teamă a căluşenilor că, vorbind, şi-ar strica reputaţia de oameni care tac şi fac.

Din pricina căluşului, din oraş ar fi dispărut şi săruturile. Ajuns acolo însă, un străin nu are cum să mai observe şi acest detaliu, deoarece e strivit de tăcere şi ros de curiozitate. Se mai spune că oraşul este foarte frumos, dar de o frumuseţe atât de rece, legată numai de trecut şi de clădiri, încât un vizitator care ar fi strigat, în piaţa centrală, “Numai un om vesel vă mai poate salva!” ar fi fost luat pe sus şi lăsat liber dincolo de plăcuţa cu dungă roşie de la ieşire.

*

Tweet

*

Foto: Valentin Vieriu

Tweet

Dacă există o structură care a plănuit aceste manifestaţii, sau cel puţin le-a întreţinut odată izbucnite, atunci şi-a atins scopul cu asupra de măsură: România e mai dezbinată decât în 2009, la apogeul atins în timpul campaniei electorale prezidenţiale. Iar dacă totul a fost spontan, ne merităm soarta.

Nu contestă nimeni cauzele nemulţumirii şi, pentru o bună parte dintre noi, chiar ale disperării. Viaţa într-o ţară de unde cei mai valoroşi abia aşteaptă să plece – sau, dacă rămân, intră în malaxorul compromisurilor – te duce fie la revoltă, fie la depresie.

Dar astăzi vorbim despre efecte, nu despre justificări. Iar efectele sunt devastatoare pentru echilibrul fiecăruia şi pentru solidaritatea generală. Ne pierdem prieteni, ardem fragilele fire care ne leagă de oameni buni, blocăm relaţii incipiente, înecăm în suc gastric orice reacţie din tabăra cealaltă, totul şi toate numai pentru că avem o singură viaţă şi ne temem că vom muri înainte de a ieşi la liman împreună.

De câţi oameni ne-am despărţit tacit în aceste zile? Pe câţi nu i-am urât, chiar şi numai pentru câteva minute, pentru că erau la celălalt pol? De câte ori ne-am abţinut să răspundem cu rău la rău? Cât de des am luat în calcul că poate celălalt are dreptate şi mai bine tăcem?

Unica ieşire pentru noi este împreună, asta ne învaţă aceste zile. Discursul lui Traian Băsescu a dezamăgit în primul rând pentru că n-a transmis un mesaj istoric de unitate. Pentru că n-a ştiut să spună de ce trebuie să mai avem răbdare şi de ce, în comparaţie cu alte vremuri româneşti sau cu alte ţări, lucrurile ar fi mai bune decât par.

Mi-a cerut un prieten să-i spun un om în jurul căruia cred că s-ar putea strânge o alternativă, un partid nou, o speranţă. Unul care să fi realizat ceva în profesia lui, să aibă stofă de lider, să poată apărea destins în public, să fie onest. I-am luat la rând: unul e terminat, altul e arondat, X nu e suficient de cunoscut, Y nu-şi mai poate recupera credibilitatea. N-am găsit pe nimeni, vă mărturisesc.

Şi, totuşi, avem nevoie de un liant spiritual mult mai acut decât de soluţii politice şi niciunul dintre cei aflaţi acum în prim-plan nu pare a înţelege acest lucru. Cel care va încerca să coasă falia apărută în aceşti ani, să unească în loc să dezbine, să nu alimenteze ura, să acţioneze prin discurs şi idei ca un pansament naţional, acela va avea România la picioare.

*

Tweet

Nu ştiu care e soluţia pentru criză sau pentru inflaţie, ce să facem în privinţa ruşilor sau a infractorilor de pe străzi. Tot ce ştiu este că mai întâi trebuie să vă înfuriaţi! Trebuie să spuneţi – “Sunt un om, la naiba! Viaţa mea are valoare!” Vreau să vă ridicaţi, să deschideţi fereastra şi să strigaţi – “Sunt furios ca dracu’ şi nu mai suport!”. Abia apoi vom vedea ce e de făcut cu criza şi cu inflaţia.

“I’m as mad as hell and I’m not gonna take this anymore!”, strigă Howard Beale, iar milioane de telespectatori ies la geamuri şi îşi urlă neîmplinirea la lună, deodată cu el.

Mi-am amintit acest film pentru că protestatarii de bună-credinţă din România trăiesc aceeaşi disperare: nu ştiu ce să mai facă cu vieţile lor. Aşa se explică diversitatea grupurilor şi absenţa liderilor. Manifestaţiile din ultimele zile sunt expresii ale unor destine în căutare haotică de soluţii.

Acesta este primul nivel de înţelegere a situaţiei, incoerenţa.

Următorul este paradoxul. Cum de se strâng laolaltă neo-marxişti cu naţionalişti ortodocşi, tineri şomeri cu pensionari nostalgici, intelectuali subtili cu ultraşi ahtiaţi să se înfrunte cu jandarmii? Ce uneşte aceste categorii?

Nu ura împotriva unui regim sau a unui preşedinte. Dacă era aşa, ar fi ieşit pe străzi şi înainte, şi altădată, sau separat, fiecare cu anturajul său. Traian Băsescu şi guvernul girat de el sunt doar ţintele actuale, nu cauza primară a disperării.

Pentru că ceea ce se întrevede este capul contrarevoluţiei care stă să se nască.

Niciuna dintre categoriile enumerate, nici hipsterii, nici ecologiştii, nici marginalii, nici studenţii, nu protestează în continuarea idealurilor din 1989, ci împotriva lor. Teama de alternativa particulară, respingerea tuturor partidelor, cererea de majorare a pensiilor şi a alocaţiilor, “închideţi mall-uri şi deschideţi fabrici”, ideile anti-bănci şi anti-multinaţionale, “să ne luăm ţara înapoi” – în esenţă, dorinţa ubicuă de a primi protecţie sau măcar un azimut din partea statului – sunt tot atâtea dovezi că, inconştient sau nu, fâşii-fâşii de Românie nu au asimilat, nu înţeleg sau chiar resping libertatea, democraţia şi capitalismul.

Revoluţia din 1989 este pe cale să eşueze la nivel mental pentru că singurul segment care mai crede în idealurile ei sunt “decreţeii”, generaţia care, în debut de maturitate, a primit acel dar excepţional. Prinşi între mai-tinerii care eludează marjele istorice şi bunicii rămaşi fără visuri, “decreţeii” trag încă România după ei, în ciuda României.

Acest paradox deschide calea nivelului trei, cel mai pervers: beneficiarii.

Nu contează zilele petrecute în stradă de manifestanţi, ci secundele în care se aprind luminile camerelor tv. Nu contează prezumţia de sinceritate, ci reflectarea ei “pe sticlă”.

În studiouri nu există obiective naţionale şi nimeni nu dă doi bani pe depăşirea crizei. Controlate din regia de emisie, aceste proteste antiglobalizare vor sfârşi, la fel ca nebunul Howard Beale, prin a folosi tocmai duşmanului lor. Rating-ul e noul totalitarism.

Text apărut în ediţia 25-31 ianuarie a săptămânalului “Kamikaze”. Le mulţumesc pentru această invitaţie.

 *

Tweet

membri de partid demisionând în bloc când purtătorul de servietă al şefului e numit în fruntea unui inspectorat,

hipsteri din agenţii refuzând să semneze spoturi pentru clienţi rămaşi în anii ’80,

ultraşi care boicotează meciurile de fotbal cât timp indolenţii de pe teren câştigă de zeci de ori mai mult decât ei şi nici nu joacă nimic,

ziarişti care-i închid telefonul în nas patronului şi moderatori tv care anunţă în direct că li s-a cerut să deturneze realitatea reală,

ecologişti care mai salvează şi oameni, nu doar copaci şi câini,

activişti care nu mai acceptă finanţare din surse străine cu interese necunoscute,

credincioşi îngăduitori cu ateii şi ignorând toate conspiraţiile indubitabile,

pensionari care se adună în pieţe cu listele medicilor corupţi,

medici care-şi pun singuri diagnosticul temporar “am greşit”,

avocaţi care aleg să tacă decât să declare că negrul e alb,

economişti din bănci care dezvăluie comisioanele încasate de directorii lor în timp ce instituţia nu acordă credite,

funcţionari publici care explică, on the record, cum au fost trucate licitaţii de milioane de euro,

patroni care povestesc în conferinţe de presă că au fost şantajaţi să plătească publicitate,

părinţi care nu le mai cumpără cadouri scumpe profesorilor pentru a-şi transforma copiii în premianţi,

profesori care lasă corigenţi şi repetenţi în ciuda oricărei intervenţii,

studenţi huiduindu-şi “dascălii” care se aşează şi turuie de pe foiţe imemoriale,

muncitori trăgându-şi de mânecă tovarăşii care fac pauze lungi şi dese,

intelectuali criticând nuanţat orice formă de prostie şi muşcând pumnul din gură,

şi, în general,

vreau să văd oameni care îşi riscă poziţia, funcţia, statutul, banii, imaginea, confortul, viitorul, şi atunci când sunt înăuntru, în sistem,

români care sunt curajoşi când încă au ceva de pierdut,

nu doar după ce sunt daţi afară, nu doar când se pierd într-o mulţime eterogenă, nu la bere, nu în tribune, nu pe stradă, nu în general, nu la grămadă, nu la semnal, nu despre orice,

nu numai în disperarea aceea care te ia cu ură şi cu ameţeli,

şi abia atunci, când fiecare va fi încercat, măcar o dată, într-o zi, într-o oră, la o şedinţă, discuţie, emisiune sau întâlnire,

să se respecte pe sine,

să spună adevărul,

să nu mai înghită situaţia,

să nu mai fie un executant inert, un vânător speriat de vânat, o anexă a salariului său,

abia atunci va fi revoluţie în România.

*

*

Tweet

Când colo, dacă nu e mărturisită, măcar unui prieten, cuiva care are încredere că n-ai face aşa ceva, acea greşeală aparent minoră creşte ca o buruiană dezinvoltă, ticăie ca un explozibil programat şi îţi sare în faţă tocmai când te-ai crede biruitor.

The Ides of March (2011). Regia: George Clooney. Cu: Ryan Gosling, George Clooney, Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Evan Rachel Wood, Marisa Tomei.

 *

Suntem în campanie pentru desemnarea candidatului democrat la preşedinţia Americii. Stephen (Ryan Gosling) e numărul doi în staff-ul guvernatorului Mike Morris (George Clooney), e omul care-i gestionează relaţia cu mass-media: unde apare, când şi cum apare, dar şi, amănunt decisiv, ce furnizează “pe surse” despre el, în ce fel asigură acel balans dintre dezvăluiri şi informaţii favorabile de care presa e avidă.

Stephen e cel mai bun pe domeniul lui – o recunoaşte chiar şi echipa adversă – , însă comite o greşeală aparent nevinovată, face o mutare despre care n-ai bănui că ar putea modifica un destin. O comite din trufie, din orgoliul latent care hrăneşte şi curiozitatea, dar şi nevoia de acceptare sau imperativul unei înalte aprecieri de sine.

Secretul e că, în politică, amănuntul biografic compromiţător, punctul slab care te face şantajabil, are mai mereu două faţete: te poate distruge, nu-i vorbă, dar tot el îţi e piedestalul puterii. Şi nu numai pentru că, în absenţa lui, nu eşti controlabil – variantă de neacceptat pentru cei care te susţin înainte -, ci şi dintr-un motiv pe cât de nuanţat, pe atât de cinic:

Dacă nu eşti capabil să trăieşti cu un punct slab care te însoţeşte ca o umbră, nu vei fi în stare nici să conduci.

Vulnerabilitatea e dezavantaj care se transformă în atu dacă o accepţi şi eşti pregătit să trăieşti sub continua ei ameninţare. Orice om e vulnerabil, însă un politician e cu atât mai tare – ne place, nu ne place – cu cât îşi abordează mai nonşalant punctele slabe ca şanse de a dribla previzibilul, ca surse de energie alternativă pentru contraatacuri neaşteptate.

Pentru Stephen, urmarea acelei erori aparent neglijabile – ca un butterfly effect accelerat de la scară istorică la un interval de câteva zile – este o transformare-mutilare, pentru cine judecă în registru etic, dar o transformare-blindare, dacă raportarea se face înăuntrul regulilor speciale ale confruntării politice. Iar Clooney-regizorul are o fineţe de invidiat a momentelor când graniţa psihologică dintre triumf şi prăbuşire se mută dintr-o tabără în alta, ca un şarpe în no man’s land.

Cine vrea să dobândească puterea, să joace jocul, trebuie să aibă măcar un punct slab. Acel punct slab – în fapt, o ieşire din convenţiile de imagine câştigătoare – este garanţia ironică de care susţinătorii săi esenţiali au nevoie pentru a şti că, indiferent de trecutul sau de principiile sale, noul venit va juca după reguli. Dar e şi garanţia lui însuşi că, la nevoie, într-o dilemă de conştiinţă, se va putea nega pe sine încă o dată, de dragul puterii sau, în cazul fericit, pentru interesul general.

*

Tweet

Să luăm câţiva stâlpi ai societăţii clujene şi fapte de-ale lor.

Firma Rosal, care curăţă jumătate din oraş, a oferit Primăriei, în afara contractului, circa 100 de carduri de benzină gratuite, pe care să le folosească inspectorii când verifică lucrările. Pe scurt, supraveghetorul circulă pe banii supravegheatului şi rămâne obiectiv când trage linie. Cardurile cu numerele 2 şi 3 (ca la partid, în ordinea importanţei) erau folosite de primarul Sorin Apostu şi de soţia lui. Ne-o spune chiar firma Rosal, care ţine, bineînţeles, toate socotelile şi care anunţă că, într-un an şi jumătate, cei doi au cheltuit lunar, în medie, cam un salariu de învăţător, doar folosind acest “bonus”. Şi nimeni n-a tresărit. Doar undeva, pe aleea din faţa unui bloc, un clujean şi-a pus husa pe maşină.

Administratorul companiei care curăţă cealaltă jumătate de Cluj, Călin Stoia, stă prost cu coloana vertebrală (ironia sorţii). Trebuie să beneficieze de tratament, altfel boala i se agravează. În vara acestui an, el a câştigat un concurs de golf de nivel naţional, în urma căruia, cu o lună înainte de a fi arestat, a reprezentat România cu cinste (ironia limbii) la un turneu european. Acum, Poliţia îl transportă, conştiincioasă, la Spitalul de Recuperare, pe baza unei parafe medicale infailibile. Şi nimeni nu tresare. Doar undeva, într-o sală de aşteptare, un clujean strânge în pumni mânerele unui plase.

Fostul comandant al Poliţiei judeţene Teodor Pop-Puşcaş – reprofilat în fruntaş PSD şi patron de firmă de security – a cerut, în numele partidului, demisia actualului şef al Inspectoratului. Aici nu analizăm dacă acesta merită sau nu să mai conducă. Aici e vorba despre camaraderie şi despre conflictul de conştiinţă, care ar trebui să fie mai acut decât conflictul de interese: să nu pui ipocrizia partidului înaintea decenţei. Dar el, chestorul în rezervă, n-a tresărit. Doar undeva, într-un dulap lăcuit, o uniformă cu şnur alb a căzut de pe umeraş.

Şeful de filială al celui de mai sus, Remus Lăpuşan, nu-şi aminteşte de contractul prin care firma condusă de el a asigurat tot parcul auto al regiei de transport local. Fie directorul are un lapsus, fie contractul trebuie că a fost unul minor, în comparaţie cu altele. Altfel nu s-ar explica de ce a acceptat ca intermediar o firmă care, aşa cum a demonstrat TVR Cluj, nici măcar nu e înregistrată la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Dar el a semnat şi n-a tresărit. Doar undeva, pe o şosea pustie, un clujean a tras de volan să evite o găină.

Preşedintele singurei bănci româneşti cu sediul în Cluj, Horia Ciorcilă, s-a făcut că plouă, pentru al doilea an la rând, la vestea că fiului său – tenisman de perspectivă, de altfel – i se acordă un premiu din partea municipalităţii. În 2010, “ambasador al Clujului”, iar acum, nici mai mult, nici mai puţin decât “Elevul anului 2011″, distincţie proaspăt creată. Un bărbat care se vrea model de conduită socială şi de business, un om care a strâns o avere demnă de respectul comunităţii, ar trebui să-şi înveţe copilul să refuze asemenea onoruri gratuite. N-are nevoie de ele, pentru că trăieşte oricum bucuria trofeelor câştigate. Iar dacă banca tatălui mai e şi sponsor principal al evenimentului la care se acordă respectivul premiu, dispare orice credibilitate. Dar gândul nu le-a tresărit. Doar undeva, în liniştea unei tastaturi, un olimpic clujean completa formularul unei universităţi americane.

Administratorul celei mai tinere televiziuni locale, Vasile Dâncu, a spus în prima seară de emisie că, până acum, în Cluj s-a făcut un “jurnalism de reverenţă”, situaţie care se va schimba, fireşte, odată cu expansiunea trustului său. În redacţia acelei televiziuni, în regia de emisie sau pe teren, oamenii aduşi recent de la alte mass-media au continuat să-şi facă datoria, înghiţind în sec. Au văzut atâtea în ultimii ani, şi atâţia i-au catalogat la grămadă, încât au învăţat că ei vor supravieţui în această profesie, şi vor continua să facă presă aşa cum se pricep, în timp ce toate trusturile efemere care-i momesc la început, pentru a-i umili inevitabil când se apropie alegerile, au dispărut pe rând, sub greutatea propriilor şefi cu salarii nejustificate. Dar el, fostul ministru, n-a tresărit nici de această dată. Doar undeva, într-un birou din apropiere, cineva a rânjit. Dar, departe, într-o sufragerie, altcineva a schimbat postul.

*

Tweet

Nu ţi-am mai scris de mult, de foarte mult timp, şi te rog să mă ierţi. Nu-mi amintesc nimic din ce-ţi ceream în copilărie. Ba chiar s-ar putea – acum îmi dau seama – să nu-ţi fi trimis niciodată vreo scrisoare, şi nu ştiu dacă asta e bine sau rău.

Tu poţi împlini orice dorinţă, oricui, şi de aceea îţi scriu. Ne-ai obişnuit cu daruri neobişnuite, peste măsură, şi mi-e teamă că n-ai încotro nici de data asta. Trebuie să ne ajuţi.

Suntem nemulţumiţi, Moşule. Asta e marea problemă. Asta ne chinuie şi ne învrăjbeşte.

Cei sănătoşi sunt nemulţumiţi că nu-s şi fericiţi pe cât ar vrea. Cei săraci sunt nemulţumiţi că nu toată lumea e ca ei, iar cei bogaţi, că nu au destui bani încât să se oprească din a-i înmulţi.

Cei slabi sunt nemulţumiţi că trebuie să se abţină de la mâncare pentru a rămâne slabi. Graşii sunt nemulţumiţi că li se spune adevărul.

Oamenii liberi sunt nemulţumiţi că nu li se spune ce să facă.

Pragmaticii sunt nemulţumiţi că îi dispreţuiesc idealiştii, care sunt nemulţumiţi că pragmaticii nu le asigură confortul material pentru a-şi vedea numai de lumea lor paralelă. Femeile sunt nemulţumite că şefii nu-i tratează ca pe bărbaţi, iar bărbaţii, că femeile nu-i tratează ca pe şefi.

Alegătorii sunt total nemulţumiţi de aleşi, care, la rândul lor, nu mai vor să audă reproşuri cât timp alţii nu-şi asumă răspunderea. ONG-urile sunt dezamăgite de implicarea populaţiei care nu dă doi bani pe interesele lor.

Liber-cugetătorii desconsideră ditamai majoritatea care merge la biserică, adică e proastă, iar credincioşii, majoritatea, i-ar interzice o dată pentru totdeauna pe ăia care gândesc altfel.

Suntem nemulţumiţi, Moşule. Vrem mereu mai mult şi altceva. Nimic nu mai acoperă vidul absorbitor în care se duc darurile tale. Nici jucăriile cele noi, nici mâncarea proaspătă, nici patul cald, nici familia cea dragă.

Până şi scrisoarea asta e una de nemulţumire.

De aceea, Moşule, dacă s-ar putea, te rog să faci altfel. Să nu ne aduci nimic. Să vii cu mulţi saci goi şi să încarci cât poţi din nemulţumirile noastre. Să le duci unde ştii şi să le îngheţi pentru totdeauna.

Să ne mai şi bucurăm, să mai fim şi recunoscători. Să ne ajungă.

Altfel, Moşule, ştiu şi înţeleg că nu vei avea încotro şi, ca oricărui nemulţumit, ne vei lua darul.

Şi iar n-am mai înţelege.

Mulţumesc.

*

Tweet

Nepăstrând proporţiile, stoluri de fluturi antrenează, timp de câteva secunde,
un sentiment uitat prin stomac, ori apărut de niciunde,
angajaţi ocupaţi prin birouri cu multe carouri îşi abandonează rutina sau maşina,
(ca-n Falling Down sau cu energia pe care ţi-o dă James Brown)
cercuri concentrice evadează, presate, către imaginare plaje cu fete nestresate,
ochiul (ce părea definitiv) închis afară înăuntru se deşteaptă,
iar urâtul, măcar pe alocuri, se sparge, puf, pe fiecare treaptă,
cum striveşte copilul bulele unui ambalaj de plastic,
ca pe nişte supape deschise spre fantastic.

Fericirea nu “vine”, a înţeles Iv cel Naiv,
ea nu e vreun cadou alternativ, şi nici nu ţine de genitiv
(a mea, a lui, sau a lor),
ea se caută în prezentul indicativ,
descoperind că ai sau că eşti omul de care ţi-era dor.

Fericirea poate fi casnică, o iluzie de caşcaval elastică,
sau pur şi simplu starea în care te opreşti să-ţi pricepi alergarea,
dar fericit eşti şi atunci când
e chef cu prăjituri şi copii colorând
sau când încerci, şi reuşeşti, să te transpui
în blana unei pisici sau în galbenul de pui.

Iar dacă o simplă poezie face să vibreze lumea virtuală,
vă daţi seama ce putere are o carte de-a ne lua ca din oală.

*

Iar acum interviul, făcut într-o seară, pe net, timp de vreo două ore. Deopotrivă spontan şi profund, definindu-se pe sine în aluzii neaşteptate, IvcelNaiv e un spectacol de talent. Tot ce veţi citi în continuare el a scris pe loc, improvizând în timp ce eu nu făceam decât să aştept versul următor, şi încă unul.

*

M.M.: Îţi propun nu un interviu, ci un joc, în care te rog ca tu să continui, în versuri cu rimă, “provocările” mele.

Iv: Totul cu rimă, zici… Încerc.

M.M.: Despre mine, subiectiv…

- … fanii mă privesc admirativ
unii chiar nu-mi găsesc adjectiv
pentru mine însă e pur şi simplu distractiv
să calc pe muchia unui vers aproximativ

cu mersul ăsta mândru, de beţiv
în ale mele gânduri şi trăiri captiv
şi după toate astea să rămân fictiv

M.M.: Ochii mei prind aditiv…

- …şi devin contemplativ
de golul absolut când n-am motiv
sau de-ntuneric când sînt în paradisul olfactiv
cred că îmi place raiul mai mult ca idee
şi tot aşa mă-ndrăgostesc de o femeie
sufletul meu cred că locuieşte
aproape de cap, aşa că fireşte
sînt mai îndrăgostit de ideea de ea
decât de faptul că e cea mai cea
pe scurt, când văd un film, când iubesc sau strănut
fug cât pot, dar cât pot, de anacolut
ca o pisică urmăresc ghemul lucrurilor
dar numai pentru a găsi logica lor

M.M.: Caut instinctiv…

-… ca un câine osul, un potrivit adjectiv
să găsesc echilibrul între năbădăiosul “narativ”
şi lirismul meu atâta şi atâta de intempestiv
aş fi vrut să am un miros mai bun
să găsesc mai uşor metafora îngropată sub prun
de fapt caut să găsesc calea prin care
să scot din mine un mine mai mare
dar oricât aş încerca să fiu de abil
pot scoate din mine cel mult un copil

M.M.: Practic intensiv…

-… amorul fără prezervativ
între neuroni şi dendrite
să nasc nebănuite
corelaţii pe care natura-mi umană
le-a primit cumva, de undeva, de pomană
să le dau mai departe, să vedeţi şi voi
cum e să fii un tip fictiv care gândeşte cât doi;
căci da – asta mi se reproşează
că hiperanalizez fiecare fază
aşa o fi, dar am noroc
că îmi curg din minte pe foaie în toc
câteodată cu un debit aşa de mare
că-ţi dă atenţia jos din picioare

M.M.: M-aş dori mai coroziv…

-… cu mine însumi când sunt primitiv
şi întreprind acţiuni de care un cimpanzeu
ar fi mândru de la el din muzeu
căci ştiu – poet, fictiv, idealist – pare feeric
dar am uitat să vă zic că sînt un personaj fictiv destul de coleric

M.M.: Visez selectiv…

-… la al lumii portativ
să vă explic – cu cât sînt mai departe
destinaţiile parcă-s mai aparte
îmi fac cu ochiul doar junglele, pinguinii
stelele de mare şi beduinii
şi mai visez la ziua în care oamenii vor lua poezia
de pe raftul cu amnezia
şi o vor muta pe marginea căzii, pe noptieră
pe-un colţ de pat sau la măsuţa de machiaj pe etajeră
pe scurt – la momentul în care vor realiza
că de poezie e nevoie zilnic, da, da

M.M.: Iubesc definitiv…

-… încercarea asumat nereuşită de a fi exhaustiv
dar şi fustele cu pliuri, fără tiv
pe tipul cu nume ciudat – ha ha rogvaiv
şi meciurile real-barcelona. le sînt captiv
îmi place să pregătesc fripturi la grătar
şi salata cu nume de rege – caesar
iubesc mâncarea asiatică
şi partea simpatică
este că-mi place şi mai mult s-o prepar
aşa cum iubesc să mă târguiesc la bazar
dar cel mai mult cred că iubesc starea
în care stau ca un sac de cartofi şi privesc marea

M.M.: Prima parte a interviului, cea mai grea, s-a terminat . În partea a doua (şi ultima), te rog să continui, pentru vremurile de azi, ca într-un “sms” de-al tău, următoarele versuri. Limba noastră-i o comoară…

- … de ce n-o fură, şi o omoară?

M.M.: La un semn, deschisă-i calea şi se-apropie de cort…

- … bunică-miu’ c-un zâmbet larg, fluturând un bilet la pronosport.

M.M.: Din bube, mucegaiuri şi noroi…

-… se nasc cei mai adulaţi eroi.

M.M.: Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală…

-… şi de multe ori nici prea multă şcoală…
dar amândoi o viaţă intimă nasoală
şi ambii curăţă arma zi de zi în poală
şi oricare din ei aş fi tot mi-ar plăcea mirosul ăl de smoală
pe ambii să-i ferească dumnezeu de aţipeală
dacă nu se tratează de patologica sfială.

M.M.: Sunt peştişorul care se strecoară din năvod…

-… sînt capra stearpă hotărâtă să dea rod
sînt oricine altcineva dar nu irod
sînt tot eu, după ce-am căzut din pod
şi care dă pe twitter – am scăpat, oh my god

M.M.: Mulţumesc pentru interviu, creativule Iv…

-… acelaşi tip fictiv, sper că n-am apăsat vreun buton autodistructiv.

 *

La final, poemele mele preferate din volumul “Versez”:

Şi încă un fragment (din romanţa lui tic şi tac):

când mi-e foame e prânz
când mi-e iubire e mânz
când mi-e dor e nor alburiu
când plec la birou mereu e târziu
când copilul care eram îşi flutură eşarfa
el îmi indică zgaibe-n genunchi şi sinus de alfa

*

Tweet

“Dăunează mediului de afaceri”: parcă şi vezi un boschetar care strică odorurile unei reuniuni admirabile. “Încurajează mediul de afaceri”: iată, cineva bine intenţionat a mai adus nişte fotolii confortabile şi câteva tăvi pline cu bunătăţi, pentru a netezi asperităţile dintr-un contract care, nu-i aşa, va aduce prosperitate.

Care mediu de afaceri?, m-am întrebat în ultimele zile, de când cu arestările de la Cluj. E simplu de-acum să spui că X lua şpagă, că “toată lumea” ştia şi ce bine că s-a spart buba. Dar pe acel X – primar, consilier, şef de serviciu în vreo direcţie sau funcţionar – cine l-a învăţat că merge şi aşa, că poate cere şi azi, şi mâine, că poate ridica miza, că i se cuvine?

De ce nu vorbim şi despre patronii care, ani de zile, au tăcut şi-au cotizat? Lor nu li se aplică “etica în afaceri”? Pentru ei, riscul e valabil numai când “investesc”? Nu şi atunci când trebuie să-şi apere “mediul”?

Cum se face că nimeni-nimeni din oraşul ăsta grozav, al cărui nume ni-l lipim pe frunte sau ni-l afişăm pe cărămida aia de ne-o batem în piept, cum se explică, deci, că niciun om “de afaceri” n-a avut curajul să apeleze la justiţie când i s-a cerut şpagă într-o instituţie a statului? De ce niciunul nu s-a dus măcar într-o redacţie să povestească?

Da, presa e coruptă, fără îndoială. În comparaţie cu situaţia de acum vreo cinci-zece ani, când măcar ştiai cine scrie pentru bani şi cine scrie pentru cititori, acum s-au “deschis” mai toate graniţele dintre jurnalism şi publicitate ori dintre şefii presei şi politicieni. Un consumator de media care acordă prezumţia de nevinovăţie descoperă mult prea des că a fost naiv.

Dar un consumator de mediu? Unul care se hrăneşte din afaceri, care are în sânge acel spirit al atacului la momentul oportun, care simte nişa unde ideile lui ar putea rodi, care are răbdarea şi nervii de a-şi lua în cârcă salariile şi, implicit, vieţile altor zeci, sute sau chiar mii de persoane, acela de ce se pierde pe sine, de ce acceptă să fie batjocorit?

De ce nu riscă?

Ştiu, îmi veţi spune că nu e de glumă cu liniile de finanţare, că nu ai cum să aştepţi după o autorizaţie când tu trebuie să achiţi facturi şi că, de fapt, ăsta e jocul, iar ei îl ştiu. Că nu e altfel nici în alte ţări, că n-am inventat noi comisioanele şi că, până la urmă, e o problemă de măsură: patronii şpăguiesc bucuroşi, dar să ştie că “se rezolvă”, că rotiţele se învârt şi că “au dat banul, dar a meritat”.

E un “cod al onoarei” şi în relaţia dintre firme şi autorităţi, mi-a explicat un amic. “Dacă ai luat de la mine, nu mai iei şi de la altul: mă laşi să câştig”. Aşa zice amicul că funcţionează. Şi că această lege nescrisă le-ar fi devenit o a doua natură celor mari.

Şi “mediul de afaceri”? Atmosfera aceea aseptică pe care ne-o vând cu atâta nonşalanţă, fără de care nimic n-ar mai fi la fel? Nu cumva acolo, în loc de marile idei care aduc bunăstare, ei discută cui să-i dea, cui nu, şi cât la sută? Oare mediul decide şi altceva decât media şpăgii?

*

Tweet